Mitul, existenţa: între real şi suprarealitate
Pentru tiparLeo Butnaru. Ultima călătorie a lui Ulysses, Editura Muzeul literaturii române, Bucureşti, 2006
Mitul lui Ulysses şi tema călătoriei sunt în toate literaturile extrem de prolifice, putându-se reduce la un sens unificator – călătoria în destin, călătoria ca destin, călătorie care, parcurgând probele de iniţiere, devine o călătorie în labirint. Sensurile labirintului se diversifică: un labirint exterior, un labirint interior. Căutările, eşecurile, ratările, greşelile, victoriile au un sens – acela de a ne cunoaşte pe noi înşine, de a ne pune faţă în faţă, de a conştientiza rostul în lume, de a ne cunoaşte, de a cunoaşte şi, poate, de a lua în stăpânire, lumea în care trăim.
Omul modern, un fel de Ulysses joycean, care a fost antrenat în atâtea probe, în atâtea jocuri de-a lungul unor călătorii banale sau iniţiatice, prin timp şi spaţiu, la umbra unor idei şi teorii, care l-au exclus sau l-au inclus pe Dumnezeu ca experienţă fundamentală, e un Ulysses care speră să ajungă în Ithaca lui, la un ţărm doar al lui, acolo unde întotdeauna îl aşteaptă cineva. Iubirea este mereu o probă decisivă pentru a ne dărui, după ratări şi eşecuri spectaculoase sau anonime. O viaţă banală poate mulţumi clipa, o viaţă traversată de furtunile eşecului, ale greşelilor mulţumeşte timpul, lasă urme în timp. Este viaţa care a devenit destin. Multitudinea ipostazelor traversate de personaj în momente diferite, în perioade de timp diferite, în locuri diferite poate determina nu numai sciziuni, ci şi unitatea propriului eu. Aşadar, plecările şi întoarcerile au întotdeauna această dublă menire.
Îl putem imagina pe acest Ulysses, aşa cum îl vedea Jean Giono în Naissance de l’Odyssée: „Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un Ulysses printre bunurile sale. Se va ridica, va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile cu carne friptă”. El este „eroul invincibilei stăpâniri de sine”, coborâtorul din Parnas, cel care, prin forţa raţiunii asupra instinctului, a spiritului asupra materiei, „covârşise” piedicile de pe pământ şi ape, dorindu-şi „o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică”, dar care, printr-o greşeală a destinului, devenise insul „inutil” şi „umilit” de care „îi doare în cot pe zei”. El este modelul mitic prin care înţelegem că, uneori, binele ia aspectul răului ca să se poată împlini un fatum supraindividual, mai presus de oameni şi de zei.
Leo Butnaru creează un Ulysses coborât din poveste, rătăcind pe apele prezentului unei istorii mitice, având datele realului care a reunit timpul şi spaţiul în dimensiunea eternă a mitului. El reinterpretează datele mitului, le aşază într-o altă lumină, pentru a putea fi citite cu ochii contemporaneităţii. Suntem în acest timp şi-n cel al lui Ulysses. Ulysses este parte a fiecăruia dintre noi. Rătăcirea în labirint conduce spre o moarte şi o renaştere simbolice. Ulysses este acelaşi din epoca lui Homer, dar, în acelaşi timp, altul – cel integrat în aria viziunii lui Leo Butnaru. El este un Ulysses conştient de mitologia pe care a creat-o, a cărei povară o duce în spate şi în destin. Ludicul din această viziune nu creează parodicul, ci declanşează tensiunea gravă a întrebărilor care redimensionează lumea. Iar imaginea Parnasului dez-mitologizat, dez-idilizat e imaginea „paradisului în destrămare”, a lumii profane care fără a ucide sacrul l-a desemantizat prin ignorare şi ignoranţă. Devine posibil, astfel, ca în Parnas o „gallus bankiwa”, o cobaie, o găină banală, atinsă de profan, să scurme în cenuşa sacrului, a Păsării Phoenix: „Orătania ordinară, plebee, de-a dreptul nepoetică şi neepopeică, scurma cu un zel nervos, încât cenuşa se ducea pe vânt şi în vecii vecilor nu s-ar fi găsit cineva în stare s-o adune, pentru a pune la cale o nouă renaştere a Păsării Phoenix”.
Ulysses însuşi este eroul profan care în călătoria lui sacră nu mai poate vibra şi nu se mai poate integra miracolului. Confuzia sensului duce la rătăcire, iar reînvierea nu mai naşte mitul, îl epuizează: „Şi la această nouă reîntoarcere a sa, iarăşi slab, dom’ le, slab se arătă bietul ăsta erou Ulysses, încât nu aveai motiv plauzibil să crezi că anume el este vestitul marinar. N-ai fi crezut, în ruptul capului n-ai fi crezut, dacă grijulia-i soţie nu i-ar fi spus duios-dojenitor:
„– Dragă, pe coloana vertebrală, pe osatura şirei spinării pielea ţi se învolbură ca o pânză pe catarg. Hai, mami, să mergem la masă...”. Ulysses a devenit şi el un banal profan, desacralizat prin exces de obişnuinţă. Înjurătura plebee îl aduce lângă noi: „Bankiwa mamei mă-sii, gata, nu mai plec nicăieri! Iar când o fi să fie, să-mi daţi cenuşa pe vânt! exclamă Ulysses în timp ce înşfăca o halcă de friptură”.
Leo Butnaru descifrează mituri cunoscute pe fundalul unei realităţi în eternă schimbare, integrându-le ei şi salvându-le de la moarte (într-un panseu al său Moartea spune: „Mai bine să fii bătrână de când lumea, decât să fii moartă”), încercând să descifreze viaţa adevărată din spatele legendei. Evenimentele capătă, astfel, semnele şi însemnele vieţii autentice, acelea care le fac autentice şi credibile, scoţându-le din ficţiune, redându-le vieţii înseşi. Ele devin parte a unei autobiografii, evenimente ale aventurii cunoaşterii prin care, în momente diferite ale vieţii sale, s-a integrat el însuşi în ritmurile vieţii, ale timpului universal.
Nu de puţine ori, ritmurile prozei lui Leo Butnaru au inflexiuni poetice tulburătoare, ating frumuseţea rece de cristal a aforismului, topindu-se rapid la căldura neliniştii existenţiale: „Descoperindu-şi focul, Vezuviul acoperit-a Pompeiul. Descoperind cuvântul, omul a acoperit tăcerea. Dar ce trebuie să mai acoperim, pentru a descoperi luminătoarea înţelegere umană?”.
Cele 14 proze din prima secţiune sunt, în mare parte, prin titluri – Antoniu şi Sulamita, Orfeu, Safo, Teba destinelor – în aceeaşi arie de inspiraţie – antichitatea greco-latină – construite în jurul unei idei eliadeşti: literatura este fiică a mitologiei, oamenii poartă cu ei, fără să o ştie, vechi mituri. Unele, Îngerul şi croitoreasa,coboară în cea mai pură realitate, oferind tablouri realiste şi suprarealiste ale contemporaneităţii: „Alogeni guralivi înjurând birjăreşte, scârbos, din viscere cuprinşi de tremuriciul după-beţiei şi eliberându-se de râgâit de damful oţetit. Recidivişti în ochi cu tristeţe de hienă hăituită. Muieruşe cu sugari închiriaţi pentru cerşit. Pungaşi de cartier şi din C.S.I. Cocote cu şoldurile clătinate anume în euritmii provocatoare. Privind pe urmele acestor tipese, un ins lehămetit de viaţă şi de bere fredonează un refren hulitor”. Şi în Teba destinelor, tablourile realităţii reapar, asociind motivul gării: „Teba destinelor ruinate, această mahala ce tresare la şuier de locomotiv” sau „Peron. Patrule de poliţişti pricepuţi la dezbateri politice şi dezbateri de rinichi. Licenţiaţi în dreptul de a face nedreptate. Senzaţia că totul pare a fi dosarul, dosul, pardoseala sau pidosnicia unor vieţi neîntâmplate totuşi”.
E un fel de bâlci ca la Moşi, într-o viziune care are accente caragialiene, în care personajul Romeo (nume de îndrăgostit predestinat) este oglinda purtată de-a lungul drumului, răsfrângând, mai ales, relele acestei lumi. Ivan şi Ioana menţine acelaşi ton ludico-ironic, interferând planurile naraţiunii, vocea auctorială şi cea naratorială coincid într-un discurs care este şi istorie, şi poveste.
„Metanovela” Sclava care nu e Isaura, scrisă în registru accentuat ironic şi ludic, pune o problemă de sociologie a artei, accentul deplasându-se nu pe discursul ca atare artistic, ci pe receptor, făcut părtaş la facerea textului. Arta este un produs ca în economia de piaţă şi trebuie să aibă ingredientele cerute de public. Conştient de locul precar al literaturii într-o societate de consum, adresându-se direct lectorului în sintagma „iubite cititor” pentru a şi-l alia, în aceşti termeni „...îmi dau seama că mişcarea naturalistă a Renaşterii şi naturalismul zolist (de la Zola, nu de la Zoil) abia acum a recidivat metastazic în poezia decăzută licenţios la condiţia de sexy-vers, versus-rectus postmetaforic”, el crede că „postmetaforismul” poate măsura cum literatura poate fi „conductor de lehamite” şi „inductor de furnicături pre-sexuale”. Personajul este o „pixieră” (derivat de la pix, cum ni se explică, aşa cum condeier e derivat de la condei), una dintre „poetesele veleitare ce au nume şi pseudonime frumoase însă care cam comit versuri urâţele”, pixiera fiind deci şi „sclava care nu e Isaura”. Ea locuieşte „când la Chişinău, când la Bucureşti”, metropole dintre care una era considerată cândva „micul Paris”, într-o „Românie virtuală”, locuri care au ca „unificator adevăr” „euroastenia(asta) politică” în care „traşi de diverse curente de opinie, cetăţenii umblă cu capul cam strâmb”...
Scriitorul îşi exersează la maximum coarda ironiei, de la persiflare la maliţie şi sarcasm, fapt evident în delicatesele lingvistice pe care i le atribuie – pixiera fiind „sclava care nu e Isaura, homerida, barda”. Mostrele de literatură poetică – „Peste colea câţiva ani, contemporana cu laleaua (Ce vers la Celan! Când vine Tăcuta şi taie capul lalelelor, / Cine câştigă?) va începe probabil să-şi s(i)crie memoriile...” – devin adevărate monstre, confuzie paronimică frecventă, explicabilă prin cearta îndelungă a unor astfel de pixiere cu limba română.
Finalul urcă treptele apoteozei ironiei: „În fine şi în loc de P.S., nu e lesne să povesteşti atare lucruri despre o visătoare contemporană cu scaiul-vânăt (ce are flori violacee şi frunze ghimpoase), conştient fiind că e timp să arunci metaforele şi timp să aduni metaforele. Unde mai pui că ceva asemănător (cu pietrele!) există şi în Biblie şi de ce, la o adică, nu ar fi acest material bun şi pentru pilduirile naraţiunilor laice?”.
Leo Butnaru reinterpretează vechi mituri, conferind realităţii – lumea noastră cea de toate zilele – o nouă semnificaţie şi o altă dimensiune. Între sacru şi profan, literatura este poarta care duce în eternitate. Poetica a devenit metafizica existenţei.