Timotei Cipariu, primul filolog român
Pentru tipar1. Dacă rolul lui Timotei Cipariu la dezvoltarea studiului descriptiv al limbii române şi al celui istoric a fost uneori subestimat sau chiar ignorat (cercetările sale lingvistice fiind etichetate ca vetuste ori perimate încă din momentul apariţiei lor), activitatea sa din domeniul filologiei (= studiul şi editarea textelor vechi, în special) a beneficiat, de-a lungul vremii, de aprecierea unanimă a specialiştilor1.
Cum se ştie, T. Cipariu a fost supranumit, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, părintele filologiei române2, această formulă omagială fiind considerată adesea ca acoperitoare pentru întreaga lui activitate lingvistică. Analizând semnificaţia respectivei sintagme, Mioara Avram, după ce stabileşte accepţiunile celor doi termeni ai sintagmei pe baza identificării realităţilor desemnate în cazul învăţatului ardelean, conchide, pe drept cuvânt, că „prioritate absolută are T. Cipariu numai în domeniul filologiei româneşti propriu-zise, în sensul de «studiu al textelor»” (p. 16)3.
În calitate de filolog, eruditul transilvănean s-a preocupat de tot ce constituie obiectul de studiu al acestei discipline: a identificat cele mai reprezentative texte (tipărituri şi manuscrise) vechi româneşti, pe care le-a supus unui examen critic complex, în urma căruia a reuşit să formuleze ipoteze, de obicei plauzibile, în legătură cu datarea, locul apariţiei, paternitatea unora dintre ele, cu filiaţia textelor tipărite în momente şi în regiuni diferite şi să reproducă fragmente din aceste scrieri cu o acribie nemaiîntâlnită până atunci; a editat şi comentat inscripţii, documente istorice, acte oficiale (diplome) etc., îmbinând principiile diplomaticii cu rigurozitatea filologiei.
2. Deşi filologia avea o lungă tradiţie în cultura europeană, la noi alcătuirea de ediţii şi de crestomaţii era la începuturi4.
Pe lângă meritul de a fi conservat o mare parte din tezaurul cultural, procesul de editare a textelor vechi, iniţiat de Cipariu la mijlocul secolului al XIX-lea, a favorizat cercetarea în spirit ştiinţific modern a limbii române, din perspectivă diacronică mai ales. Însăşi opera lingvistică a lui T. Cipariu oferă o primă dovadă concludentă în acest sens. Numeroasele lui contribuţii la emanciparea studiului limbii române (din Principie de limbă şi de scriptură, ed. I în „Organul luminarei”, 1847-1848, ed. a II-a, Blaj, 1866, Elemente de limba română după dialecte şi monumente vechi, Blaj, 1854, Gramateca limbei române. Partea I. Analitică, Bucureşti, 1869, Partea a II-a. Sintetică, Bucureşti, 1877 şi altele) au avut ca fundament materialul faptic extras din textele vechi româneşti, chiar de el antologate şi judicios interpretate.
De altfel, pasiunea pentru studiul limbii române a izvorât – cum însuşi mărturiseşte – din lectura, în prima tinereţe, a trei texte vechi: Cazania de la Braşov, 1581, Psaltirea româno-sârbească, Iaşi, 1680, şi Parimiarul, Iaşi, 1683 (A, 81), cărora li s-au adăugat ulterior multe altele, care i-au revelat frumuseţea românei din perioada începuturilor literare şi i-au stimulat gândurile creatoare către preocupările viitoare: „Impresiunea cea vie ce fecere aceste carţi venerabili asupra unui tânăr de 21-22 de ani fu pentru forma limbei româneşti ce o oserbai atunci mai întâi, atât din partea materiei lesicali, cât şi a formelor gramaticali şi sintactice din acele carţi. Ce? întrebai în mine-mi, bătrînii noştri nu vorbeau nece scriau româneşte aşa cum vorbim şi scriem noi astăzi? Limba românească dar a păţit schimbari şi strămutari de la 1580 sau şi de la 1680 încoace până la noi? Dar apoi, înainte de a. 1580 în sus până la venirea romanilor în Dacia nu va fi păţit încă şi altele şi mai multe şi mai mari? Şi alte întrebări mai multe, tot asemenea” (A, 81).
A urmat apoi, adesea cu uriaşe sacrificii, procurarea unor tipărituri, manuscrise vechi incunabule, chiar papirusuri (AL, VI; A, 81), din care a rezultat o vastă bibliotecă personală (aproximativ 7000 de volume)5, conţinând multe rarităţi şi unicate bibliografice.6
3. Într-unul din manuscrisele cipariene, inventariat sub titlul Însemnări despre Lepturariul lui A. Pumnul (ms. rom. 260)7, (ciorna unui raport ordonat de Ministerul Instrucţiunii Publice, prin T. Maiorescu), sunt consemnate observaţiile critice ale savantului blăjean în legătură cu principiile de alcătuire a primului volum din Lepturariul conceput, în scop didactic, de fostul său prieten, A. Pumnul, aflat acum la Cernăuţi, şi de colaboratorii acestuia8, principii contrare celor promovate de el în Analecte. Avea, desigur, motive întemeiate: „Autorii, făcând înnoiri în forme gramaticali şi ţinând mulţi termeni usitaţi numai în Bucovina şi Moldova, nu ar fi spre folosul şi propăşirea în cultivaţiunea limbei româneşti a sancţiona cu autoritate publică o carte care cuprinde erori recunoscute limbistice şi care în usul scolastic ar da prilegiul a crede că acele forme rătăcite sunt bune şi esemplele de stil şi limbă sunt de a se socoti de mustră şi model întru învăţarea limbei româneşti” (f. 4v). Aşadar, Cipariu incrimina lipsa unor criterii ştiinţifice de editare, mai ales intervenţiile în fonetica şi morfologia textului, expurgarea acestuia de cuvintele slave9, care denaturau „adevărul formelor vechi ce se află în carţile noastre cele bătrâne” (f. 18r).10 Disputa continuă apoi cu N. Iliescu, elevul lui Pumnul. Acesta îi reproşa lui Cipariu, între altele, selecţia neinspirată a scrierilor din Analecte, precum şi „limba rea şi stilul neromânesc” (f. 22v) din textele antologate. (Aceasta este, probabil, singura contestare a Analectelor cipariene). În replică, filologul blăjean îşi reafirmă principiile, precizând că analectele din toată lumea sunt alcătuite din scrierile reprezentative ale literaturii unui popor şi că limba acestora, prin urmare, nu-i aparţine lui, ci înaintaşilor, pe care el îi apreciază în chip deosebit: „Pentru moldoveni, iată, într-însele [în Analecte] figurează Varlaam şi Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Demetriu Cantemir, principele Moldovei, Eustatiu şi Miron logofeţii. Arată-mi vreun moldovean şi alte carţi tipărite în Moldova până la a. 1700, unde se termină întâiul tom din Analecte, cu un stil şi limbă mai româneşti, cu idei şi sentimente mai naţionale, mai morale, mai religioase” (f. 24r).
4. Pentru studierea şi editarea textelor vechi, Cipariu s-a înarmat cu solide cunoştinţe de paleografie, instrument indispensabil în cercetarea filologică. Desigur, un loc important revenea alfabetului chirilic, utilizat atâtea secole în scrierile româneşti. Pe lângă o corectă interpretare a grafiei chirilice, Cipariu a formulat chiar unele ipoteze în legătură cu originea acestuia. Astfel, împotriva opiniei curente, conform căreia alfabetul chirilic ar fi creaţia lui Chiril şi Metodiu în secolul al IX-lea, lingvistul ardelean, împreună cu alţi cercetători, consideră că „aceşti apostoli nu au inventat oarecare formă nouă de litere, ci numai au acomodat forma literelor greceşti ce era usitată pre atunci... şi au adaus cele ce-i lipseau pentru graiul bulgaro-sârbesc” [= glagoliticul] (P, 355). Adoptarea alfabetului chirilic de către români a avut loc „mai ales după înfiinţarea imperiului româno-bulgar, cu finea seclului al XII-lea”, când a fost introdusă „nu numai scrierea, ci şi limba slovenească în beserecă şi în divan” (P, 356). Aşadar, Cipariu a intuit că românii au preluat alfabetul chirilic de la bulgari, nu de la sârbi, ucraineni sau ruşi, cum se presupunea în epocă11.
Cipariu socotea că „slovenic e acel alfabet numai în cât pentru literele adause (г, ж, ц, ч, ш, щ, ъ, 1, 7), iar în cât pentru celelalte e grecesc” (ms. rom. 347, f. 23v). Acest alfabet a suferit însă unele modificări şi înnoiri chiar din partea românilor, astfel că unii învăţaţi ajunseseră să considere că „alfabetul acesta nu e un alfabet numai pentru slavi, ci şi pentru români, şi fiindcă şi acele puţine litere adause se adauseră de oameni greci, nu slavi, aşa, după us, nu după origină, acest alfabet ar veni să se numească slavo-român sau româno-slavic, iar după origină ar fi autori greceşti” (f. 23v). Fără a aduce obiecţii unor asemenea opinii, Cipariu conchide: „Se poate, ci nu avem nici o urmă, nici o mărturie că şi românii începuseră de îndată cu slavii bulgari a scrie româneşte cu acest alfabet” (f. 23v). În acelaşi manuscris (f. 24r-24v), învăţatul ardelean discută câteva probleme referitoare la trăsăturile grafiei chirilice din primele texte româneşti, anume despre valorile fonetice ale aceloraşi semne chirilice la slavi şi la români. „Adevărat este că unele din vocalele adause nu le pronunţăm ca slavii, nici le usuăm după metodul lor. La noi, ь nu moaie cosunanţii ca la slavi, ci ţine locul lui u jumătăţit. la noi e vocale întreagă, iar la ei uneori însemnează numai că cosunătoarea precedente e a se pronunţa vârtos sau că altădată suna ca o. 1 la noi era şi e o vocale destintă de altele, iar la ei nu e decât un diftong, ĭe. Şi în urmă, 7 era şi e o vocale destintă, la ei se scrie uneori în loc de u. Ca şi la noi, fixarea sunetelor pentru şi 7 e numai de la începutul seclului precedente, iar până aici se auzea amestecat şi mai de multe ori chiar contra de cum se usuează astăzi, de unde aflăm scris s7pt7m 7 în loc de sptm7n. Care ortografie unii din ai noştri nu au înţeles şi de aceea începură a scrie în loc de 0 şi în loc de 7”. Despre semnele é şi þ, Cipariu anticipă ideea că ar fi create de români. „Se mai află la noi încă şi alte două litere ce în alfabetul slovenic nu se văd, adecă: é şi þ, pentru că slavii nici nu au pre acele sunete în limba lor. Aflatu-le-am pre acestea noi, şi când? Adevărat că noi, însă când, nu se poate şti, ci după convicţiunea mea, numai pre timpul când începurăm a tipări carţi româneşti. De am avea manuscrise româneşti mai vechi decât de mijlocul seclului al XVI-lea, am lăsa această chestiune să o decidă aceleaşi manuscrise. Până atunci însă, suntem de părere că aceste două litere se formară numai pre timpul indicat şi, precum ne arată forma celor de întâi carţi tipărite, é e format din 7 cu carele mai totdeauna este în pronunţie, căci între acestea, é se află numai întru atâta diferenţă de către 7, că-i e rupt capul deasupra, aşa é, fără de a-i fi mai lung piciorul de mijloc decât cele de lature, iar în urmă, se prelungi acest picior şi se fece é.12 Iar cu atât pentru þ, tot forma literelor din carţile mai vechi arată că s-a format din º, rupându-i dintele din mijloc, care ştirbitură nu numai se vede apriat în acele carţi, rămânându-i încă puţinea rădăcină din dintele scos, ci şi din aceea că dinţii din þ sunt chiar aşa de rânjiţi şi depărtaţi unul de altul, ca şi în º. Argument destul că tipografii români le-au format din 7 şi º”13.
5.Lucrarea reprezentativă pentru cercetarea filologică cipariană este, desigur, Crestomaţie sau Analecte literare din carţile mai vechi şi nouă româneşti, tipărite şi manuscrise, începând de la seclul XVI până la al XIX, cu Notiţă literară, Blaj, 1858. Dar pentru conturarea imaginii complete a activităţii marelui cărturar ardelean, trebuie adăugate la aceasta textele prezentate (şi editate) în „Organul luminarei”, Blaj, 1847-1848, republicate cu adăugiri, dar şi cu unele omisiuni, în Principie de limbă şi de scriptură, în 1866, precum şi cele din Acte şi fragmente..., Blaj, 1855, din „Arhiv pentru filologie şi istorie”, Blaj, 1867-1872, şi chiar comentariile din Despre limba română. Suplement la Sintactică, Bucureşti, 1877.
O Notiţă literară în care sunt oferite informaţii succinte despre cele mai cunoscute scrieri din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, „însă şi cu totul nouă de multe altele, a căror esistenţă până acum la prea puţini a fost cunoscută” (AL, VII), precedă corpusul de texte editat în Analecte. S-a spus că aceasta ar reprezenta o primă schiţă de istorie a literaturii române14. Cipariu însuşi aprecia cu modestie şi luciditate că „această Notiţă însă nu e istorie literară pentru literatura română, ci numai un pas cătră ea. Iar o istorie literară se poate întreprinde numai atunci când mai multe încuietori vor fi deschise înaintea mea sau a altuia în locul mieu” (AL, VII).
Prima listă de texte vechi din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea apăruse în „Organul luminarei” (1847-1848). În ediţia a doua a Principielor (1866), Cipariu prezintă, din nou, un catalog de texte tipărite şi câteva manuscrise (din secolul al XVII-lea), „cele de mai mare valoare filologică” (P, 101). Faţă de „Organul luminarei” (ediţia I a Principielor), lista prezentată acum conţine unele diferenţe: „monumentele aici înfirate, unele le-am câştigat numai după ediţiunea I, unele însă, ce le avum pre atunci, astăzi nu le mai avem” (P, 101).15 Analectele sunt alcătuite pe baza unui catalog mai bogat; textele se succedă tot cronologic, pe secole, şi geografic, pe cele trei provincii româneşti: Transilvania, România [= Ţara Românească] şi Moldova. După aceleaşi criterii sunt prezentaţi, în Notiţa literară, aşa-numiţii scriitori16 ai textelor, deşi Cipariu constatase că „mai toate carţile româneşti [din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea] fure traducţiuni de pre alte limbe” (AL, XVI).
Diaconul Coresi, descendent al unei familii greceşti „de la Chio, însă nobilitată în România” (AL, XVIII; cf. OL, 304), considerat traducător şi tipograf totodată, deschide seria scriitorilor transilvăneni. În legătură cu activitatea acestuia, Cipariu formulează ipoteze (unele confirmate în timp, altele eronate sau contradictorii)17 privind datarea şi stabilirea locului de apariţie a textelor, curentul cultural-religios care va fi favorizat anumite traduceri, influenţa unor scrieri coresiene asupra altor texte etc. Lui Coresi i se datorează: Psaltirea, Braşov, 1560 sau 1562 (AL, XVIII-XIX) („Nu o am văzut, ci se află la Iaşi, numai cât unii citează anul ediţiunii 1560, alţii 1562” AL, XIX; cf. OL, 304)18; ulterior, adaugă Psaltirea [slavo-română], Braşov, 1577, „sârbeşte şi româneşte, de mare preţ pentru filologia română” (P, 117; cf. A, 89), procurată, în 1863, prin bunăvoinţa lui A. Odobescu. Locul tipăririi a fost controversat, nefiind indicat în epilog. Cercetările recente acceptă Braşovul ca loc al tipăririi19. Urmează Tetraevanghelul, Braşov, 1580 (AL, XIX), înainte de anul 1580 (AL, 1), 1570 (P, 101). Cipariu vorbeşte şi despre un Tetraevanghel din a. 1561 (S, 28), Pravila, Braşov, 158020 (AL, XIX), cu precizarea: „în epilogul cartei... numai întâia silabă pra a rămas neroasă de şoareci” (AL, XX). Mai târziu, Cipariu rectifică completarea segmentului pra[vila] cu lecţiunea pra[xiul]: „Coresi diaconul... traduce şi Praxiul, adecă Faptele Apostolilor” (P, 104; cf. A, 89)21. T. Cipariu stabileşte corect legătura între acest text şi Evanghelia învăţătoare sau Cazania de la Govora, 1642. Tâlcul evangheliilor (sau Cazania I), Braşov (AL, XIX) sau Sibiu (S, 28), 1580 (AL, XIX, OL, 304), 1575 (P, 101), între 1546-1560 (S, 28). Datarea şi locul apariţiei propuse iniţial de Cipariu au făcut, în timp, obiectul unor controverse22. Evanghelia cu tâlc sau cu învăţătură (Omiliarul sau Cazania a II-a), Braşov, 1580 (AL, XIX, P, 101). Încă din 1847 (OL, 130), Cipariu atribuia apariţia Omiliarului de la Braşov, din 1580, influenţei protestante (luterane) (AL, XVII-XVIII).
Un moment anterior textelor coresiene este identificat de Cipariu în Catehismul luteran, Sibiu (OL, 304, 308, S, 28) sau Braşov (S, 28), 1546 (în realitate 1544)23.
În 1845, Cipariu publică în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, p. 133, o versiune a rugăciunii Tatăl nostru, pe baza unui manuscris presupus a fi din 1556; ulterior şi-a revizuit consideraţia, datându-l la începutul secolului al XVII-lea (P, 103)24.
Sunt oferite apoi scurte informaţii despre Popa Iane şi Popa Mihaliu din Braşov, „colucrători” ai lui Coresi, despre Tordaş Michaliu, „lucrătoriu la versiunea Bibliei [Paliei] de Orăştie din a. 1581”, şi despre „colucrătorii” acestuia, Herce Ştefan, Zacan Efrem, Peştişel Moise şi Archirie (AL, XIX). Mai târziu, avansează ipoteza că traducătorii vor fi folosit un izvor ebraic (P, 104), ipoteză infirmată ulterior.25
Cum textele şi „scriitorii” din secolul al XVII-lea se înmulţesc, Cipariu tratează materia, fireşte, pe provincii. Meritoriu rămâne (cu toate erorile strecurate) efortul cărturarului blăjean de a descoperi filiaţia textelor tipărite în această perioadă, pe baza analizei limbii acestora.
Textele tipărite în Transilvania între 1641-1699, în special la Belgrad [= Alba Iulia], nu sunt numeroase. Evanghelia cu tâlc, Bălgrad, 1641, este considerată de Cipariu ca a II-a ediţie a Tâlcului evangheliilor: „testul e cel din Braşov, din a. 1580, ci tipariul cu multe smintele” (AL, XXI). Constatarea este corectă. Evanghelia românească cu învăţătură (1641) este o „simplă reeditare a celei de a doua Cazanii coresiene”26. Urmează Catehismul calvinesc, Belgrad, 1642 (AL, XXI), 1640 (P, 106, A, 637)27, o raritate bibliografică pe vremea lui Cipariu („Catehismul racoţian nu se află pre aici, căci s-a ars den seculul [al] 17-lea den mandatul sinodului şi al metropolitului” (A, 637), Noul Testament, Belgrad, 1648, Psaltirea, Belgrad, 1651. Menţiunea este însoţită de câteva observaţii pertinente, rezultate în urma analizei interne a textului: „Auctorii versiunei nu se numesc cu numele, ci după limbă versiunea se pare a fi mai vechie decât ediţiunea, aşa cât editorii numai o au adaptat la testul ebreu sau la vreo versiune după acest test; de aci provin şi îndereptarile sau esplicarile de pre margine, uneori numai ortografice. Sumarele şi rugăciunile sunt după forma celor de atunci, calvineşti, de unde s-a zis că a[rhi]episcopul o are fi tradus cu ajutorul togaţilor, adecă junilor teologi calvineşti din colegiul de la Belgrad” (AL, XXI-XXII). Urmează Sicriul de aur, Sebeş, 1683, ce „pare a fi tradus de pre carte ungurească calvinească”, Cărare pre scurt, Belgrad, 1685, Ceasloveţ, Belgrad, 1686, şi Molitvenic, Belgrad, 1689, datorate popii Ioan din Vinţ, un Chiriacodromion Belgrad, 1699, şi câteva diplome, din perioada 1653-1659, editate iniţial în AF, 192, 194, 206.
În Crestomaţie sau Analecte literare..., Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie erau considerate a fi „cea dintâi mai apriată notiţă despre literatura românească întru înţeles mai strâns” (AL, XVI). Tot aici, Cipariu mărturisea că nu-i „era cunoscut dacă s-a tipărit”28. Mai târziu, în urma analizei textului, Cipariu se pronunţă hotărât: „Cartea principelui Neagoe Basarab cătră fiu-so Theodosiu, ce se află româneşte, nu poate fi decât o versiune din sloveneşte, făcută pre la finea seclului al XVII-lea, precum adevereşte însăşi forma limbei din acea carte” (S, 25).
Între „scriitorii” din România [= Ţara Românească], Cipariu remarca pe Meletie Macedoneanu, „egumenul mănăstirii Govora, întâiul tipograf în România” (AL, XXII-XXIII), traducătorul Evangheliei învăţătoare sau Cazaniei de la Govora din 1642, care va servi la realizarea Evangheliei învăţătoare, Dealu, 1644, considerată a fi „numai compilaţiune din Cazania de Govora... şi din cea de Iaşi de la a. 1643, aşa cât din cea dintâi a luat până la Dumineca Tomei după Evangeliu (p. 1-103), iar de aci, toate, din cea de Iaşi, numai cât în ortografie [în care Cipariu include şi fapte de limbă] multe sunt schimbate” (AL, XXVI; cf. S, 34). Seria scriitorilor munteni continuă cu Daniel Andrei Panoneanu, care „a tradus şi a compilat Pravila cea mare de la Târgovişte, la a. 1652” (AL, XXIII), cu precizarea, rezultată în urma analizei textelor, că „Pravilele împărăteşti sunt luate din ediţiunea de Iaşi, din a. 1646, numai cu schimbari în ortografie, ci compilatoriul, înfirând toate alte fântâne, de aceasta a tăcut; alătură Anal[ecte], p. 175 § 75 cu p. 223 § 103” (AL, XXVII; cf. S, 34), Theodosiu Veştemeanu, „care, deşi n-a dat afară în acest seclu decât însufleţitoarea prefaţiune la Liturgia sloveno-românească de Bucureşti din a. 1680, iar cartea lui de VII taine s-a tipărit la a. 1702, totuşi pre derept se numără între scriitorii seclului al XVII-lea” (AL, XXIII), Inocenţiu, traducătorul părţii româneşti a Liturghiei de mai sus, Iordache Cantacuzenu, traducătorul Evangheliei româneşti, tipărită la Bucureşti, în 1682 (AL, XXIII).
Cipariu insistă asupra activităţii desfăşurate în această perioadă de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, colaboratori la traducerea Bibliei de la Bucureşti, 1688, şi a cărţii Pravoslavnica mărturisire de Petru Movilă, Buzău, 1691 (AL, XXIV, XXVII). În legătură cu Radu Greceanu, Cipariu făcea următoarea menţiune: „Subt numele lui se făcu cunoscut şi un Cronic al Ţărei Româneşti de la Radu Negru până la Şerban, principele său, de la a. 1290 până la 1688, care s-a tradus nemţeşte de J. Filstich la a. 1727, ci nu este a lui. A lui e numai continuarea acestui cronic, de la a. 1688 până la a. 1700, sub titlul Istoria Ţărei Româneşti29 sau mai bine Istoria domniei principelui Constantin Brâncoveanu, tipărită în «Magasinul istoric pentru Dacia» şi aparte în Cronicarii Ţărei Româneşti de A. Tr. Laurian şi Nic. Bălcescu, Bucureşti, 1857, 8o, tom. II, p. 1-116, şi tradusă tot de acelaşi Filstich nemţeşte, cu o continuare până la a. 1707 de pre un m[anu]script românesc, iar de aci până la moartea lui Cost. Brâncoveanu de însuşi traducătoriul”30 (AL, XXIV-XXV).
Savantul ardelean se arăta sceptic în legătură cu veridicitatea informaţiei lui Dogiel, din Codicele diplomatec, tom. I, p. 597, conform căreia, în Arhivele Poloniei s-ar afla un număr de aproximativ treizeci de documente moldoveneşti din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, scrise în limba română (AL, XXIX, S, 25). Presupunerea lui Cipariu faţă de o asemenea afirmaţie pare plauzibilă: „Este îndoială, oare acele scrisori fost-au scrise româneşte sau sloveneşte, ci este teamă, nu cumva editoriul codicelui, văzându-le scrise cu slove şi neştiind româneşte, să se fie alunecat din coniectură a spune că-s scrise în limba românească pentru că-s de la români” (AL, XXIX-XXX). Într-o notă de subsol, Cipariu aduce câteva argumente de natură filologică pentru lămurirea problemei: „Cum că în Moldova într-adevăr şi înainte de conciliul de la Florenţa (1432) au scris cu slove şi sloveneşte se află grele mărturie, şi anume: 1) Diploma principelui Roman, din anul 6900, adecă 1392, de care scrie Miron Costin, cum că Dositei metropolitul o a aflat la mănăstirea Pobrota şi era scrisă în limba slovenească...; Biblia m[anuscri]să slovenească, ce se afla la J. Pericinolti, în Veneţia, scrisă frumos de Gabriel monacul în mănăstirea Neamţ, la a. 6937, adecă de la Chr. 1429, sub principele Alesandru şi doamna lui, Marina. De unde se cunoaşte că scrisoarea şi limba slovenească erau usitate în beserecele şi cancelariele Moldovei încă înainte de sus-atinsul conciliu” (AL, XXX).
Din Moldova secolului al XVII-lea, Cipariu a reţinut scriitori reprezentativi, dar şi autori minori sau chiar copişti: Grigore Ureche, Eustratie Logofătul, Simeon Dascălul şi Misail Călugărul, Petru Danovici, Varlaam, Dosoftei, Miron şi Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir şi scrierile acestora. Faţă de Pravila lui Eustratie, Cipariu a manifestat un interes deosebit (vezi mai departe). De acelaşi interes au beneficiat Cazania, Iaşi, 1643, şi Răspunsurile împotriva Catehismului calvinesc, Iaşi (AL, XXXVI) sau Suceava (A, 637)31, 1645. Deşi despre cronicarii Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin32 Cipariu prezintă în Notiţa literară date bio-bibliografice esenţiale, fragmente din Letopiseţele acestora nu sunt reproduse în Analecte33 alături de celelalte texte din secolul al XVII-lea, texte care ofereau, în primul rând, mostre de autentică limbă veche românească. Explicaţia cea mai plauzibilă pare a fi aceea invocată în alt loc, anume că „manuscriptele lor [= cronicarilor] nu sunt la îndemâna fiecăruia, pentru a se putea constata deplin de care grupă se ţine forma limbei lor, presupunând însă că copietorii lor nu şi-au permis schimbari de limbă în test, ceea ce foarte des s-a tâmplat” (S, 34).
Dosoftei, „unul din cei mai zeloşi scriitori moldoveni, a compus Psaltirea în versuri, tipărită la a. 1673, şi a tradus Acatistul, Trebnicul, Psaltirea în prosă, Parimiariul etc., toate tipărite” (AL, XXXII). Câteva fragmente din opera acestuia figurează în Analecte. Se ştie că Psaltirea în versuri a fost intens valorificată în Elemente de poetică, metrică şi versificaţiune. În legătură cu această lucrare, câţiva ani mai târziu, Cipariu îşi manifesta cuvenita preţuire: „Ar fi foarte bine de s-ar tipări astă psaltire, ce a devenit foarte rară, pentru că ea este întâia poesie română şi, în privinţa versificaţiunii rămâne foarte interesante... Ar fi păcat naintea lui Dumnezeu şi ruşine naintea oamenilor să nu se tipărească astă carte preţioasă şi cu un tipar mai frumos din zilele de astăzi şi să nu o aibă fiecare român în casa sa” (A, 638). În 1858, Cipariu mărturisea că nu văzuse Vieţile sfinţilor, Iaşi, 1683.
Lingvistul ardelean a respectat cu stricteţe limba textelor vechi româneşti editate („forma vechie ortografică o ţinui pentru ca să se vază că io nemică n-am schimbat în testul Analectelor”, AL, VIII), pe care le-a reprodus, fireşte, în alfabet chirilic, alfabet pe care, de altfel, îl utiliza şi în propriile sale lucrări scrise cu litere latine, în ortografie etimologică ori de câte ori dorea să transcrie fonetic un fapt de limbă: carti – car]n (P, 124, G I, 19), pasce – paºe(P, 127), dracescai – drk1sc7n (P, 131), s7m şi s7ntu – lat. sum şi sunt (E, 20, 149, G I, 45) etc. El a înţeles că scriindu-le cu ortografia etimologizantă „ar fi deformat până la nerecunoaştere nu numai imaginea grafică, ci chiar aspectul fonetic al cuvintelor”34.
Redarea cu acribie a textelor literare vechi studiate (şi editate) asigurau autenticitatea formelor, considerate originare şi mai pure decât ale contemporanilor („formele gramatece şi sintactece, cea mai mare parte sunt mai bune în carţile vechi decât în cele nouă”, AL, VIII); acestea constituiau suportul faptic al doctrinei sale lingvistice prin care – cum am văzut – el propunea reintegrarea lor în limba literară modernă.
În Analecte, Cipariu a extras, după fiecare fragment de text editat, fapte de limbă veche (fonetice, morfo-sintactice şi lexicale), în ordinea apariţiei în textul respectiv, adesea cu indicarea frecvenţei. Astfel, din: Tetraevanghelul tipărit la Braşov, înainte de 1580: aibându, dereptu, zice-veri (bis), de în, fiiul (acc. fără pre; bis) (AL, 2); agru (3), e („et”; 8), vearză („viridia, olera”), lumiei, cărtulariu (în loc de cărturariu) (AL,3); să („si”; 8), întoarsetu (perf. ab intorsi), mine (fără prep.), ascultare (perf. condiţ.; 3) (AL, 5); Tâlcul Evangheliilor, Braşov, 1580: fure („fuerit”; bis), seţi (ital. siete „sunteţi”), vrem („vom”) (AL, 18); derept ce („pentru că”), sâmbeteei (2), venitulu („venirea”), va putredi (cu d), te veri scula, fămeaia ta („familia tua”), besearecă (11) (AL, 22); avămu a gusta de („vom gusta din”), optu să („opu’st ut”, „trebuie să”; 4), inema, putredeaşte (AL, 25); spuneţi-vă („arătaţi-vă”, „ve exponite vos”; bis) (AL, 28); Palia de la Orăştie, 1581: faptu („factum”), greaţă („gravities”, „greutate”) (AL,62); am vrut muri („am fi fost murit”), scoş (perf. a lui scoţ) (AL, 65); săva („sive”), vinie („vinea”; 2), încinde („incindere”; 2), plinăciune (AL, 72); decinde („dincolo”), totu cineş („fiecarele”), au fapt (în loc de au făcut) (AL,79); stă (imperat. pro vulgato stăi), densu de noapte (AL, 81); Noul Testament, Bălgrad, 1648: ştercul („stercus”), vânture (pl.), cine („care”) (AL, 90); mormente (cu e), ştiutură (AL, 91); dediu, dedeş (AL, 93).
Asemenea fapte lingvistice, dar şi multe altele, sunt invocate şi în Principie: „Noi zicem şi scriem acum în nominativul singulare unele (puţine) cuvinte cu formă plurale feminină: -inte în loc de -7nt, precum îmbrăcăminte, încălţăminte, rugăminte, cari neîndoit sunt înnoiture şi corupţiuni, când, din contră, cei vechi scriau şi cred că şi ziceau, în sing. cu -7nt, ca şi altele, iar în plurale cu -7nte sau -ente sau -ynte” (P, 121-122): émbrcm7nt [Cazania a II-a, Braşov, 1580], éncl]m7nt [Psaltirea lui Silvestru, Alba Iulia, 1651] etc.”. Tot astfel, „genetivii sing. şi nominativii plur. feminini, carii noi astăzi [î]i pronunţăm şi-i declinăm cu în silaba penultimă dacă urmează i în ultima, la cei vechi ocur scrişi cu a, aşa cât pronunţarea cu se adevereşte ca mai târzie şi mai necorectă” (P, 122): adunari [Palia de la Orăştie, 1581], afumari [Psaltirea lui Coresi, Braşov, 1577] etc. Sau: formele verbale „semu, seţi sau setu, ca ale italilor: siamo, siete, în loc de suntem, sunteţi, cari-s forme mai târzie şi mai neregulate” (P, 138): semu [Psaltirea lui Coresi, Braşov, 1577], seţi [Cazania I, de acelaşi, Braşov, 1575] etc.
6. Proiectul Analectelor..., precum indică titlul integral, a fost mai amplu decât realizarea efectivă: „În acest op presentez o alegere din scrisorile cele mai însemnate româneşti, care mi-au venit în cunoştinţă, atât tipărite, începând de după mijlocul seclului al XVI-lea până la a. 1830, cât şi manuscrise, cu slove şi cu litere” (AL, VI). I s-a reproşat învăţatului canonic de la Blaj că în Analecte a reţinut „numai extracte din tipărituri, eliminând cu desăvârşire manuscrisele”, ca şi faptul că „se opreşte la anul 1700 cu extractele publicate”35.
Dar, cum s-a putut constata, în intenţia învăţatului canonic de la Blaj n-au stat nici eliminarea manuscriselor şi nici limitarea la anul 1700. El îşi propusese să adune în Analecte (concepute în două volume)36 texte româneşti începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inclusiv manuscrise. În legătură cu acestea din urmă, trebuie reţinut, în primul rând, că până la acea dată nu era cunoscut nici un manuscris din secolul al XVI-lea, ci doar câteva din veacul următor: „De manuscrise nu grăim, că, nefiindu-ne cunoscute, nu putem judeca cu anumire care sunt cele mai bătrâne şi din ce timp, acelor cunoscute numai după coniecture putându-le determina cam pre când s-au scris, însă nici unul nu am văzut de carele cu certitudine să putem zice că e scris înainte de cea întâi carte tipărită româneşte” [adică de Catehismul de la Sibiu, 1546 (în realitate, 1544)] (OL, 304). Când, în 1883, I. Sbiera a donat Academiei manuscrisul Codicelui voroneţean, descoperit de Gr. Creţu, în 1871, Cipariu a acceptat solicitarea înaltului for de a edita textul, convins fiind de importanţa deosebită a acestui monument de limbă veche. Însă starea precară a sănătăţii şi vârsta înaintată l-au împiedicat să înfăptuiască acest proiect. Între manuscrisele din arhiva „T. Cipariu” se află totuşi textul Codicelui copiat de bătrânul filolog de pe o fotocopie trimisă de Academie (ms. rom. 291).
Opera filologică cipariană, adică activitatea de studiere a textelor, nu se reduce numai la Analecte. În Principie, catalogul de texte din secolul al XVII-lea, din care Cipariu excerpta forme şi cuvinte „genuine”, cuprinde şi câteva manuscrise miscelanee, precum şi Pravila lui Eustratie, care beneficiază aici de o prezentare mai amplă decât în Analecte (XXXI). Astfel, Cipariu constată că textul acestui manuscris, numărând 343 de file, „e după acelaşi mod cu al Pravilei de Târgovişte [Pravila cea mare sau Îndreptarea legii din 1652]..., în partea dintâi, însă mai pre larg” (P, 113), cu specificarea că „Legile împărăteşti... sunt luate din cartea de Iaşi, din a. 1646 [Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti], fără a o cita” (P, 111). Mai aflăm că „Eustratie biv logofet, de la carele avem şi Legile împărăteşti, Iaşi, 1646..., şi cartea despre Sacramente, acoloşi, 1645..., aşa cât Legile împărăteşti împreună cu astă Pravilă, pre cât ştim încă netipărită, fac un corp întreg de dereptul civile şi canonic grec-orientale; iar cartea de Sacramente e numai un mic estract din astă pravilă beserecească. Manuscrisul e scris înainte de a. 1632, şi aşa, mai vechi decât oricare carte tipărită în Moldova, precum se cunoaşte dintr-o notă mai târzie de pre pagina din urmă a manuscrisului, în care sloveneşte se scrie cum că în a. 1632, sept. 23, dumenecă, se hirotoni metropolitul Moldovei Barlaam, cetindu-să Evangelia Dumenecei întâie de la Luca, cap. V: Stă Is. lângă Marea Genesaretului şi cuvântă în acea zi învăţătură Meletiu Sirigo, marele dascăl Critenul. Cari împrejurari, numai un contimpuraniu putându-le şti aşa de amănuntul, arată că m[anuscri]sul e cu ceva încă mai vechi decât a. 1632 şi poate că e chiar originalele. Ortografia [faptele de limbă] cartei încă e întru toate asemenea cu a carţilor moldoveneşti de pre atunci, şi ales cu a celoralalte de acelaşi autoriu... Despre autoriu, vezi Letopiseţele Moldovei (Iaşi, 1852, 4o, tom I, pag. XI)” (P, 113-114). Informaţia din urmă trebuie coroborată cu o alta, mai veche: „[Eustratie] se pare a fi scris şi un cronic moldovenesc, care nu ştim dacă mai custă sau, cel puţin, copiind cronicul lui Urechie a-l fi adaus cu notiţe geografice şi istorice, pentru care mult e defăimat de Nicolau Costin, Dem. Cantemir şi alţii” (AL, XXXI).37 Iată, aşadar, că în numai câteva rânduri, plecând de la cercetarea unui manuscris din secolul al XVII-lea (aflat în posesia sa), Cipariu reuşeşte să contureze personalitatea lui Eustratie şi să evidenţieze importanţa traducerilor sale în epocă. De altfel, în 186938, Cipariu a propus Societăţii Academice Române tipărirea Pravilei lui Eustratie Logofătul (Pravila aleasă), după manuscrisul său, aflat astăzi la Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei (ms. rom. 41). Din păcate, această scriere a rămas în manuscris până în zilele noastre.
Şi nu numai manuscrise de până la anul 1700 a avut în vedere T. Cipariu. În Acte şi fragmente latine româneşti... a editat şi adnotat documente bisericeşti din arhiva Episcopiei Blajului, pentru a le conserva şi a le salva astfel de la pieirea de care au avut parte asemenea texte în întreaga Transilvanie. Între scrierile în limba română, reproduse cu alfabet chirilic, se numără extrase din manuscrise inedite, unele autografe (AF, 188), altele copii certe sau îndoielnice (AF, 138), sub titlurile Din istoria părintelui Samuel Clain (AF, 72-129), Din istoria părintelui Petru Maior (cu subtitlul Partea inedită) (AF, 129-137, 145-186; cf. P, 328), Din Cronica românilor de G. Şincai (AF, 192-216), precum şi Elegia biografică a acestuia, scrisă în latină (AF, 273-277).
În „Arhiv pentru filologie şi istorie”, 1867-1872, Cipariu va continua publicarea unor fragmente inedite din opera, de data aceasta lingvistică, a înaintaşilor săi ardeleni, rămase în manuscris. În acest sens, el preciza în legătură cu scrierile lui Petru Maior că, „după cele publicate tot de noi în Acte şi fragmente (p. 129-137 şi 145-186), mai rămase încă unul nepublicat, ca de zece coale, cuprinzând mai multor tractate sau opure gramatece39, parte româneşte, parte latineşte, cari noi aici din când în când le vom publica toate, crezând că cu aceasta vom face un ce plăcut publicului, deşi unele din ideele şi oserbaţiunile autoriului nu-s după convicţiunile noastre, de aceea însă tot nu le vom supune la nece o critică din partea noastră” (A, 27)40. Aşa au apărut: Despre articlii limbei româneşti (A, 27-31, 297-299, 338-343), Fragmente sintactice (A, 31-32), De partibus orationis (A, 338-343), De formatione nominum femininorum a masculinis (A, 355-357), De augmentanda et diminuenda significatione nominum (A, 380-384).
Tot aici (A, 708-710, 721-724) a fost reprodus textul inedit trimis spre publicare de Al. Papiu-Ilarian, Fundamenta grammatices linguae romaenicae (1812)41, aparţinând lui Ion Budai-Deleanu42 şi adnotat de Cipariu (A, 724-726).
În semn de pioasă aducere aminte şi spre glorificarea memoriei înaintaşilor, Cipariu republică, sub titlul Biografia lui G. Şincai, scrisă de el însuşi, Elegia acestuia (1803), însoţită, de data aceasta, de comentariul autorului, „mare parte tradus de noi şi româneşte” (A, 247-256, 274, 290-297). Cu acelaşi scop, se publică Documente pentru biografia lui S. Klain (A, 675-679, 700, 715-720, 736-739), adnotate de I. M. Moldovan.
În posesia filologului ardelean se aflau şi două manuscrise aparţinând lui Theodor Corbea, Psaltirea, care „după scrisoare şi legătură, precum şi dintr-o notă din a. 1725, se pare a fi însuşi originalele” (P,120) şi Dicţionarul latin-românesc (A, 637)43, redactat în jurul anului 1700, pe care Cipariu intenţiona, prin 1869, să-l publice sub auspiciile Societăţii Academice Române.44 Cipariu reproduce, cu grafia chirilică a autorului, câţiva psalmi (A, 635-637), însoţind textul cu succinte comentarii.
Un alt manuscris, de data aceasta un fragment dintr-un miscelaneu descris în P, 114, aşa-numita Geografie a Ardealului45, intitulat De Ţara Ardealului şi de ţinutul ei..., i-a reţinut atenţia lui Cipariu; l-a editat iniţial în OL, 131-132, apoi în A, 433-436, unde îl însoţeşte cu note şi ample comentarii de natură filologică. Din analiza textului, „se cunoaşte numaidecât că scrietoriul manuscrisului nu a fost însuşi compunitoriul, ci numai decopiatoriu, iar compunitoriul a tradus acest fragment sau opul întreg, de pre un originale unguresc” (A, 435). În legătură cu datarea manuscrisului, Cipariu argumentează astfel: „timpul compunerei se determinează prin datul anului 1556, înainte de care nu s-a putut face, şi capătul seclului XVII, pre când Tr[ansilva]nia nu mai era sub principi acatolici. Ci această determinaţiune e prea largă. Mai de aproape s-ar putea determina numai prin vreun dat mai târziu, care însă lipseşte sau nu mult ne ajută. Cel mai vechi e din a. 1679, în partea m[anuscri]sului de mâna a doua..., [precum] scrie un Popa Petru, feciorul lui Şerban Stoiţa, că el ar fi scris această carte la a. 1679, ci scriptura [î]l arată de minciună, fiind diversă de a m[anuscri]sului... Aşa, nu rămâne alta decât numai limba dupre carea să putem dejudeca vechimea celor mai de întâi fragmente şi a fragmentului geografic. Ea este în partea principale şi mai acurat scrisă, mai asemenea cu cea din carţile mai vechie tipărite în Tr[ansilva]nia, începând de la a. 1575 până cătră 1650, ci neîndoit mai aproape de terminul întâi decât de al doile. Formele ca: corună, corunat, arame, are putea, veşmente, de cinde, beserecă şi besereci; genitivi ca: cetăţiei, ţăriei, porţiei; plurali ca: locure, ţinuture, dealure şi hamure, ce ocur în testul acestui fragment, demustră ceea ce am afirmat mai sus” (A, 435-436).
7. Activitatea filologică a lui Cipariu nu se reduce la cercetarea (şi editarea) unor monumente de limbă română, vechi sau mai recente. În „Arhiv pentru filologie şi istorie” precumpănesc „documente inedite sau rare ce pot să aibă vreun interes istoric” (A,12), mai ales diplome din antichitate şi din Evul Mediu, descoperite pe teritoriul României şi în sudul Dunării, texte redactate în română, latină sau greacă, unele traduceri din slavonă, maghiară, germană etc. Comentariile nu au în vedere decât, cu rare excepţii, ca în cazul tablelor cerate, aspecte lingvistice; ele vizează conţinutul, circumstanţele în care va fi fost emis documentul, informaţii privind emitentul, surse bibliografice, interpretări personale de ordin istoric şi filologic (precum corectarea unor lecţiuni greşite).
Dintre relicvele antice (inscripţii, diplome militare etc.), tablele cerate, datând din veacurile al II-lea – al IV-lea (descoperite în secolul al XVIII-lea la Roşia Abrudului), l-au preocupat în chip deosebit pe Cipariu nu numai pentru că acestea „adeveresc esistenţa naţiunei romane pre terenul Daciei antice... în timpurele mai vechi” (A, 350), ci şi pentru că atestă forme latineşti populare preţioase pentru studiul limbii române. Corectarea unor lecţiuni eronate ale acestor texte, aparţinând unor reputaţi clasicişti europeni, precum Erdy, Detlefsen, Massman, Finaly, chiar Mommsen, îl recomandă pe Cipariu nu numai ca pe un excelent latinist, ci şi ca specialist în descifrarea scrierii cu unciale greceşti: „Transcripţiunea lui Erdy e mai smintită... Transcripţiunea lui Detlefsen e cu mult mai bună decât a lui Erdy, în unele însă tot e smintită” (A, 51). Şi urmează demonstraţia: „Passima în loc de Passiam, măcar că nece Passia[m], nece Passima nu-mi e cunoscută de aiurea ca nume propriu..., Verilonis în loc de Verzonis..., p, ea în loc de per întreg, quantiper, şi eam în loc de tam, care e în loc de tantam, ...Kaniuretio în loc de Kavioretio, ...ex ea în loc de ex eo” etc. (A, 51; cf. G II, 305, S, 46-47).
Şi alte documente antice latine şi vechi romanice au prezentat pentru Cipariu interes în scopul studiului limbii române. Tipăreşte fragmente din Carmen Saliare (S, 35), Carmen Fratrum Arvalium (S, 35-36), din Epitafurile Scipionilor (S, 36); apoi, câteva diplome militare emise de Traian şi Hadrian (S, 40-44), inscripţii creştine (după Boldetti) (S, 47-49), documente ravenate (după Marini) (S, 49-50), jurămintele regelui Ludovic al II-lea şi al poporului franc (de la Strasburg) (S, 51-52) şi altele, toate însoţite de foarte interesante comentarii lingvistice şi filologice.
Mai ales textele latineşti editate în „Arhiv” au beneficiat de reconstituirea formei autentice, adesea denaturate ca urmare a lecţiunii greşite a unor specialişti de notorietate. Aşa s-a întâmplat şi cu Diploma andreiană din 1224, publicată „foarte de multe ori în testul originale, latin, şi în versiuni, ales nemţeşti, de Schlözer, L. Toppeltin, I. Szegedi, G. Pray, I. Benkö, St. Katona” şi „comentată de mulţi în tot şi în parte, aşa cât ea neîndoit se poate considera ca un document de notorietate publică şi comune” (A, 350). Cipariu constată erori în textul versiunilor anterioare, precum: absenţa cuvântului hospites şi lecţiunea greşită a cuvântului vocati ca donati (la Toppeltin), denaturarea formei universi, identificarea pecenegilor cu bisenii, terra Blacorum sau terra Valachorum cu terra Siculorum (la Schlözer) etc. (A, 351-353). În urma analizei textului după normele diplomaticii, cu „argumente din forma din afară şi din unele spresiuni” (A, 354), Cipariu confirma autenticitatea acestui document oficial (contestat de autorităţile maghiare), prin care saşii din Transilvania revendicau anumite drepturi.
Latinistului Cipariu i-a reţinut atenţia şi inscripţia slavonă de pe patrafirul de la Stăneşti, datând din secolul al XII-lea, „şi mai vechi decât Andreanul săsesc din a. 1224”, care atestă „esistenţa românilor pre râpele nordice ale Dunărei” (A, 309) (patrafir păstrat la mănăstirea Banja, Dalmaţia). În lecţiunea slaviştilor Kukulievich şi Miklosich apare o greşeală esenţială; inscripţia este atribuită unui Stroe Vestolmiu (sârb de origine). Cipariu îndreaptă eroarea; este vorba de Stroe vel stolnic (de origine română, dintr-o mănăstire românească, Stăneşti) (A, 309-310). Concluziile filologului ardelean au fost confirmate de B.-P. Hasdeu46 şi de Gr. C. Tocilescu47 şi apreciate de M. Eminescu, în articolul O mistificaţie arheologică: „Ipoteza învăţatului Cipariu, oricît de fundată în generalitatea sa, se întemeia pe o eroare esenţială făcută în citirea inscripţiunii tocmai de cei cari nu trebuiau s-o facă, de principii slavonismului, Kukulievich şi Miklosich, autorităţi în materie de diplomatică şi paleografie slavă”48.
Între diplomele din Evul Mediu se află şi opt care se referă la împroprietăriri ale familiei Coresi (A, 102, 103, 181), pe baza cărora am văzut că Cipariu a formulat unele ipoteze în legătură cu biografia tipografului muntean.
Un alt document muntenesc, din 1520, cu conţinut istoric-geografic, publicat în 1863 de G. Sion şi tradus în greceşte de fraţii Tunusli, cu omisiuni şi cuvinte deformate în ambele versiuni, este confruntat de filologul blăjean, pe două coloane, cu originalul românesc inedit, aflat în posesia sa, „prin care şi lecţiunile corupte amintite... ale versiunei greceşti şi româneşti se îndereaptă, şi cele genuine se restituie întru înţelesul naturale al lor, ce în versiune lipseşte” (A, 532).
Din Geografia lui Ptolemeu (editată la Paris, în 1867, după litofotografia unui manuscris grecesc descoperit la mănăstirea Vatopedi, de pe muntele Athos), Cipariu extrage un fragment privitor la Dacia veche, din secolul al II-lea. În textul bilingv49, reprodus pe două coloane, sunt atestate câteva toponime dacice. Comentariile lui Cipariu vădesc, şi de această dată, prudenţă şi scrupulozitate: „Cele mai certe din cetaţile amintite sunt Sarmisegetusa la Grădişte în Haţeg, Apulum la A[lba] Iulia şi Salinae la Turda, în Tr[ansilva]nia. Celealalte încă nu sunt determinate cu toată certitudinea” (A, 769; cf. CA, 105).
Numeroase alte texte literare, ştiinţifice, istorice etc. au văzut lumina tiparului graţie dăruirii şi abnegaţiei cu care părintele filologiei române le-a adunat şi prezentat în scrierile sale, asigurându-le astfel dăinuirea în tezaurul nostru cultural50.
Siglele operelor lui T. Cipariu
A= „Arhiv pentru filologie şi istorie”, I-XL, Blaj, 1867-1872.
AF= Acte şi fragmente latine româneşti pentru istoria beserecei romane, mai ales unite, Blaj, 1855.
AL= Crestomaţie sau Analecte literare din carţile mai vechi şi nouă româneşti tipărite şi manuscrise..., Blaj, 1858.
CA= Cuvânt la inaugurarea Asociaţiunei Rom[âne] Transilv[ane], în IV nov. 1861, apărut în contra unei critice, Blaj, 1862.
OL = „Organul luminarei”, Blaj, 1847-1848.
P= Principie de limbă şi de scriptură, ediţiunea a II-a revăzută şi înmulţită, Blaj, 1866.
PMV= Elemente de poetică, metrică şi versificaţiune, Blaj, 1860.
S= Despre limba română. Suplement la Sintactică, Blaj, 1877.
ms. nr. = manuscrise păstrate la Arhivele statului din Cluj-Napoca.
ms. rom. = manuscrise păstrate la Biblioteca Filialei Academiei Române din Cluj-Napoca.
Note
1 Vezi G. Istrate, Timotei Cipariu în conştiinţa urmaşiilor, p. XXIV, în volumul Timotei Cipariu, Opere, I, Ediţie îngrijită de Carmen-Gabriela Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei, 1987.
2 Vezi Iosif Vulcan, Trei zile la Blaj, în Schiţe de călătorie, Bucureşti, 1982, p. 138.
3 Timotei Cipariu, părintele filologiei româneşti, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte”, IX, 1987, p. 13-18. Vezi şi Al. Odobescu, Scrieri literare şi istorice, vol. I, Bucureşti, 1887, p. 353, B.-P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, vol. III. Istoria limbii române. Partea I. Principie de lingvistică, Bucureşti, 1881, p. IX, J. Byck, Studii şi articole, Bucureşti, 1967, p. 203-204, N. A. Ursu, Contribuţia Academiei Române în domeniul editării critice a textelor vechi româneşti, în LR, XV, 1966, p. 532, Ion Gheţie, Al. Mareş, Introducere în filologia românească. Probleme. Metode. Interpretări, Bucureşti, 1974, p. 21, Mircea Popa, Timotei Cipariu, ipostazele enciclopedistului, Bucureşti, 1993, p. 166, unde Cipariu este considerat drept părintele sau creatorul, întemeietorul filologiei româneşti propriu-zise.
4 Înainte de Analectele lui Cipariu apăruseră ediţia lui G. Săulescu a Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor de D. Cantemir, 1835-1836, documente istorice editate de M. Kogălniceanu, în „Arhiva românească”, 1841, cronicile muntene editate de N. Bălcescu şi A. T. Laurian, în „Magazinul istoric pentru Dacia”, 1845-1847, şi ediţia Letopiseţelor Ţării Moldovei, îngrijită de Kogălniceanu, în 1845-1852. Niciuna dintre acestea nu atinge performanţa filologică a textelor editate de Cipariu (vezi Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 164).
5 Despre bibliofilia şi despre biblioteca lui Cipariu, vezi Ion Breazu, Timotei Cipariu bibliofil, în „Transilvania”, LXXIV, (1943), nr. 9-10, p. 718, Doina Curticeanu, Timotei Cipariu şi bibliologia, în Biblioteca şi cercetarea, II, Cluj-Napoca, 1980 p. 10-25, Dora Daisa, Cartea franceză a secolelor XVI – XVII în biblioteca lui Timotei Cipariu, ib., p. 254-274, Sidonia Puiu Fărcaş, Cartea de ştiinţă în biblioteca lui Timotei Cipariu, ib., p. 166-253, Titus Furdui, Tipăriturile româneşti vechi din Biblioteca Academiei R.S.R. Filiala Cluj provenite din biblioteca personală a lui Timotei Cipariu, ib., p. 131-166, Zsigmond Jakó, Istoricul bibliotecii lui Timotei Cipariu, în Philobiblon transilvan, Bucureşti, 1977, p. 310-360, Valeriu Niţu, Contribuţie la valorificarea activităţii de bibliofil a lui Timotei Cipariu, în Studii de istorie, Bucureşti, 1968, p. 65-93, Valeriu Niţu, Traian Vedinaş, Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenţei româneşti, Cluj-Napoca, 1988, p. 226-229.
6 Vezi Nicolae Comşa, Corespondenţa între Ion Micu Moldovanu şi Ion Bianu, Blaj, 1943, Titus Furdui, art. cit., p. 131-165.
7 Vezi Ioana Botezan, Liviu Botezan, O dispută istorică între Cipariu şi bucovinenii pumnişti, în „Acta Musei Napocensis”, XXI, Cluj-Napoca, 1984, p. 603-628, G. Istrate, Timotei Cipariu în conştiinţa urmaşilor, p. XXV.
8 Vezi Ilie Rad, Aron Pumnul (1818-1866), Cluj-Napoca, 2002, p. 160.
9 În Istoria sântă sau biblică a Testamentului Vechi şi Nou, ediţia a II-a, 1859, canonicul blăjean a glosat slavonismele cu termeni latini, păstrând însă echivalentul slav. În 1870, când tipăreşte la Blaj Liturghierul cu litere latine, a introdus şi el în text unele cuvinte latine în locul celor slave (vezi dr. Ioan Raţiu, Timotei Cipariu. Viaţa şi activitatea lui, Blaj, 1905, p. 68).
10 Aceleaşi exigenţe se impuneau şi la editarea textelor populare: „Naţiunea are dreptul a pretinde ca editorii să-i comunice operele cum le-au compus poeţii ei, nu cum le-au schimosit unii-alţii [aluzie la V. Alecsandri]. Editorii au de altmentrea ocasiune destulă, în ediţiunile lor, de a face atent pre public la scăderile ce se află în poesia populară preste tot sau în careva parte; însă asta se cade să o facă în disertaţiuni şi în note, iar nu strămutând de capul lor textul, sau schimbând cuvintele limbei, băgând neologismi şi altele ce nu se aud în gura poporului. În care parte, este a se păzi ca un principiu: ca poesia populară să rămână populară, nu literară. Iar cine vrea să compună poesie populară, are voie să compună de la sine, iar nu să corumpă cele compuse de alţii” (PMV, § 71).
11 Problema a fost lămurită de Ilie Bărbulescu, Fonetica alfabetului cirilic în textele române din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 1904, p. 11-12, Ioan Bogdan, De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic?, în Lui Titu Maiorescu. Omagiu, Bucureşti, 1900, p. 585-594. Vezi şi P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p. 13.
12 Opinia că é este o creaţie românească a fost susţinută de majoritatea lingviştilor de până la Bărbulescu. G. Ivănescu, în Istoria limbii române, Iaşi, 1980, p. 518, a dovedit că é „nu e altceva decât o variantă paleografică posterioară a vechiului 7”.
13 Ilie Bărbulescu a precizat însă că þ provine dintr-o modificare a lui k (č) care se nota şi răsturnat (apud G. Ivănescu, op. cit., p. 524).
14 Vezi Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, 1977, p. 7, Mircea Popa, Preocupări de critică şi de istorie literară la T. Cipariu, în vol. Biblioteca şi cercetarea, II, Cluj-Napoca, 1980, p. 28.
15 Este cunoscut faptul că în timpul Revoluţiei de la 1848, biblioteca lui Cipariu a suferit mari distrugeri. Vezi Szigmond Jakó, op. cit., p. 337.
16 Vezi şi Valeriu Niţu, Traian Vedinaş, op. cit., p. 199.
17 Vezi Ion Gheţie, Al. Mareş, Diaconul Coresi şi izbânda scrisului în limba română, Bucureşti, 1994, p. 16.
18 Aşa-numita Psaltire Săulescu a apărut în 1568 (vezi Cele mai vechi texte româneşti. Contribuţii filologice şi lingvistice, Bucureşti, 1982, p. 229, Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 122).
19 Id. ib., p. 127.
20 Locul de apariţie este acceptat, datarea rămâne controversată. Vezi Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 82.
21 Vezi confirmarea în I. Bianu, N. Hodoş, D. Simonescu, Bibliografia românească veche, 1508-1830, vol. I, Bucureşti, 1903, p. 518.
22 Vezi Ion Gheţie, Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, p. 236, Diaconul Coresi..., p. 103-104.
23 Vezi Care e cartea cea mai veche românească (OL, LIV, LV, 304, 308). Vezi şi Timotei Cipariu, Opere, vol. I, nota 252.
24 Vezi Ion Gheţie, Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, p. 334.
25 Id. ib., p. 361.
26 Vezi Mirela Teodorescu, Introducere la ediţia Varlaam, Opere. Răspunsul împotriva catihismului calvinesc, Bucureşti, 1984, p. 11.
27 Alexandru Mareş, Data tipăririi Catehismului calvin: 1640 sau 1642, în LR, XXIII, p. 541-542, demonstrează că anul apariţiei este 1642.
28 Aşadar, Cipariu nu cunoştea ediţia lui Ioan Eclesiarhul, Învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Ţării Româneşti, Neagoe Basarab vvd., către fiul său Theodosie vvd., Eforia şcoalelor, Bucureşti, 1843. Această lacună în informaţie i-a fost imputată de A. Odobescu, în art. Psaltirea tradusă româneşte de diaconul Coresi (vezi Scrieri literare şi istorice, vol. I, Bucureşti, 1887, p. 353-354).
29 Cipariu a copiat textul acestei scrieri (ms. rom. 346). Foaia de titlu poartă menţiunea „C. Cantacuzino; copiat T. Cipariu, sec. al XIX-lea”.
30 Pentru actualitatea informaţiei, vezi Cronicari munteni. Texte selectate, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, 1970, p. 6, Cronici brâncoveneşti. Antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1988, p. 352.
31 Locul apariţiei a fost controversat până nu demult. Mirela Teodorescu, în Varlaam, Opere. Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, p. 22-31, indică Mănăstirea Dealu ca loc de apariţie.
32 Despre Ion Neculce şi Letopiseţul său promite să trateze „în seclul al XVIII-lea” (AL, XXXIII), într-un proiectat tom al II-lea al Analectelor, pe care nu l-a mai realizat însă.
33 Probabil că Cipariu socotea recenta ediţie a lui Mihail Kogălniceanu, pe care o citează, ca suficientă şi satisfăcătoare pentru scopul istoric-literar propus de editor.
34 Ion Gheţie, Al. Mareş, Introducere în filologia românească, p. 165.
35 Vezi M. Gaster, Chrestomaţie română, Leipzig – Bucureşti, 1891, vol. I, p. II. Ion Gheţie, Al. Mareş, în Introducere în filologia românească, p. 21, deşi constată faptul, foarte important, anume că filologul ardelean „a acordat atenţie... şi manuscriselor de tot felul”, restrâng, ca şi Gaster, sfera analizei la Analecte, conchizând că „Cipariu n-a inclus în lucrarea sa decât tipărituri, adică, în ultimă instanţă, texte bisericeşti traduse, ceea ce conferă crestomaţiei sale un caracter unilateral, remarcat de cercetătorii ulteriori”.
36 Reţinem în sprijinul acestei afirmaţii declaraţiile făcute de Cipariu în acest sens: 1) „cuvintele streine... le-am esplicat în Glosariul adaus la finea cartei” (AL, VIII), glosar inexistent la sfârşitul acestui volum; 2) „Ioane Neculce... şi alţi anonimi..., despre carii, în seclul al XVIII-lea” (AL, XXXIII), or volumul în discuţie conţine numai texte din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea; 3) „la a. 1700, unde se termină întâiul tom din Analecte” (ms. rom. 260, f. 24r); 4) lista lucrărilor întocmită de însuşi T. Cipariu şi publicată în A, 104, în care la Crestomaţie apare specificarea „tom I, Blaj, 1858”.
37 Cercetările ulterioare au stabilit că interpolările la cronica lui Ureche nu aparţin lui Eustratie (vezi Liviu Onu, Viaţa şi opera lui Grigore Ureche, în ediţia Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1967, p. 11).
38 Vezi „Analele Societăţii Academice”, I, Bucureşti, 1869, p. 264.
39 Încă din 1866, Cipariu anunţa că „alt fragment din gramateca lui [Maior] vom să-l publicăm în foaia noastră pentru filologie şi istorie” (P, 328). Vezi şi OL, XXIV, p. 123.
40 Pe alocuri, Cipariu a formulat totuşi, în note, unele observaţii critice la textul lui Maior (A, 343).
41 Textul a fost studiat de Cipariu iniţial în P, 322-325.
42 Vezi traducerea fragmentului în vol. Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, Text stabilit şi glosar de Mirela Teodorescu, Introducere şi note de Ion Gheţie, Bucureşti, 1970, p. 42-50.
43 Editat în anii din urmă de Alin-Mihai Gherman, cu titlul Dictiones latinae cum valachica interpretatione, I, Clusium, 2001.
44 Vezi N. A. Ursu, Contribuţia Academiei Române în domeniul editării critice a textelor vechi româneşti, în LR, XV, p. 532.
45 Vezi Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2000, p. 123.
46 Limba slavică la români până la 1400, în „Columna lui Traian”, 1870, nr. 2.
47 Inscripţiunea de pe patrafirul de la Stăneşti, Bucureşti, 1876.
48 Opere, IX, Bucureşti, 1980, p. 510.
49 Cu texte paralele sunt editate şi fragmentele din Historia utriusque belli Dacici a Trajano Caesare..., collecta auctore F. Alphonso Ciacono, (A, 89-101, 109-116, 126-141, 152-158, 177-179, 210-219, 235-239), din Herodot (A, 449-451) şi Strabo (A, 490-494, 524-528, 570-571) ş.a.
50 Vezi şi Maria Ursuţiu, Timotei Cipariu – editor de documente, în vol. Biblioteca şi cercetarea, II, p. 60-66.