Membrii dinastiei de scriitori Hâjdeu-Hasdeu apreciaţi în timpul vieţii (la Sankt Petersburg, la Moscova, Odesa şi la Chişinău)
Pentru tipar1. În procesul complex de cercetare şi editare a moştenirii ştiinţific-spirituale a membrilor familiei-dinastii Hâjdeu-Hasdeu, trebuie să luăm în consideraţie şi modul în care această contribuţie enciclopedică a fost receptată, apreciată şi criticată (chiar), în plină epocă, nu numai de către „specialişti” ori „consacraţi” în cutare sau cutare domeniu, ci şi de contemporani, semeni, în general, conaţionali ori de cu totul altă naţionalitate, de „supuşenie” nu neapărat românească, să zicem, fie aceştia din Ardeal, Basarabia sau din oricare altă ţară, regiune limitrofă. Or, ţinând cont de universalitatea operei, de interesele deloc limitate la arealul scrisului pe care l-au îmbrăţişat, bunăoară, Tadeusz J. Hyždeu (1769-1835), de expresie polonă, Alexandru (1811-1872) şi Boleslav (1812-1886) Hâjdeu, scriitori, preponderent, de limbă rusă, Bogdan-Petriceicu Hasdeu (1838-1907), iniţial „literat basarabean” rus şi el, apoi autor de lucrări în primul rând româneşti (dar şi cu intermitenţe franţuzeşti...), Julia Hasdeu (1869-1888), înzestrată şi precoce creatoare nu numai în limba lui V.Hugo, ci şi în româneşte, în măsură egală, probabil, pornind de la aceste deschideri îmbietoare spre mereu alte orizonturi sufleteşti, suntem datori să înregistrăm (dând cuvenita apreciere!) orice legătură-contact a acestora cu semenii şi susţinătorii ori emulii (şi... adulatorii) lor, tot ce se cheamă anturaj spiritual, manifestare de simpatie (chiar antipatie, întemeiată desigur), venită din partea unor „apropiaţi” conaţionali, fie din ţară, fie din „departele – aproape”.
Cunoscând cât preţ punea B.-Petriceicu Hasdeu pe originea sa basarabeană, pe provenienţa regională ce nu şi-a ascuns-o ori uitat-o nicicând, ne propunem să relevăm în continuare doar câteva dovezi de apreciere a activităţii şi operei sale ştiinţifice, în primul rând, referindu-ne şi la vasta contribuţie spirituală a tuturor membrilor dinastiei de literaţi şi scriitori Hâjdeu-Hasdeu, cărturari şi savanţi născuţi pe meleagurile Basarabiei suferinde, oameni de cultură şi ştiinţă care, deşi au văzut lumina zilei în acest ţinut, s-au impus şi afirmat în cu totul alte părţi, într-o altă limbă decât cea română. Ne amintim aici observaţia ce-o făcea Alexei Mateevici, autorul imnului tuturor românilor basarabeni Limba noastră, într-o scrisoare adresată, la 10/IV-1913, lui Ioan Bianu, din Kiev, unde era student la Academia Teologică movileană: „...Sunt român din Basarabia...”, şi „...Tot ce s-a scris despre noi în ruseşte [până la acea dată, evident! – P.B.] sunt câteva dări de seamă statistice, câteva lucrări întâmplătoare de slavistică română şi de istorie bisericească, şi acelea se datoresc nu ruşilor, ci românilor basarabeni...”1.
Vom reveni, mai jos, cu concretizări şi specificări, la constatarea marelui poet-prelat al bisericii basarabene, urmărind prin aceasta să respingem teza potrivit căreia B.-Petriceicu Hasdeu, asemeni lui Al.Donici, Al.Russo, A.Hâjdeu-tatăl (care încercase în două rânduri– la 1833, apoi la 1866-1870– să plece din rusificata Basarabie), N.Zubcu-Codreanu, C.Stere ş.a., mai târziu, s-ar fi stabilit în Principatul Moldovei, în România, uitându-şi confraţii basarabeni şi fiind, la rându-i, uitat de toţi.
2. În sânul familiei de cărturari Hâjdeu-Hasdeu se vorbea adesea, se pare, de îmbietoare oraşe precum Roma, Parisul-„lumină”, citadela culturii, în care visa fiecare să ajungă, să-i parcurgă străzile cu edificii memorabile, să-i contemple arhitectura... Un astfel de oraş-vis pentru această dinastie de basarabeni putea să fie capitala ortodoxiei ruseşti, Sankt Petersburgul, spre care îşi îndreptau privirile şi gândurile, în primul rând, puţinii oameni de cultură ai recent ocupatei regiuni din sudul imperiului ţarist. La Petersburg apăruseră, după 1812, şi ediţiile: Noul Testament (1816), Bibliade la Blaj (1795), retipărită, la 1819, pentru toţi românii (inclusiv cei din Basarabia). În 1827 era imprimată gramatica ruso-română a lui St.Marţella. La 1839, literatul basarabean Iacob Hâncu (Ghinkulov) inaugura, la universitatea din acest oraş, un curs de limbă şi literatură română, curs ţinut până la 1858, până în preajma Unirii Principatelor; tot lui (şi tot în această urbe) i se datorează editarea, în 1840, a unei gramatici a limbii moldo-valahe, precum şi a unei crestomaţii de texte literare româneşti ilustrative, „cărţi de căpătâi” şi pentru fiii lui Al.Hâjdeu.
În ziarul din localitate „Severnaia pcela” (din oct. 1852) îşi făcea apariţia o Scrisoare din Chişinău, a lui I.I.Tanskii, cu relatări despre revirimentul cultural-literar basarabean-chişinăuian de la acea vreme, informaţie însoţită de poezia de debut a lui Thadeu (Bogdan) Hâjdeu, [Lui] C.Th.Stamaty. Tot aici, la Academia de Arte, va veni să-şi facă studiile fratele Nicolai (1840-1860), cel de-al doilea fecior al lui Al.Hâjdeu.
La 1858-1859, mai întâi în revista de prestigiu „Otecestvennye zapiski”, apoi aparte, va apărea monografia lui S.Palauzov despre Moldova şi Valahia, carte recenzată ulterior de B.-P. Hasdeu.
Cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de la anexarea Basarabiei, în 1862, la Sankt Petersburg era editată cartea (în 2 părţi) Regiunea Basarabia (de peste 800 de pag.), coordonată de Al.Zaşciuk, carte în care Al. Hâjdeu („Gospodin Ghijdeu”) e citat numai o singură dată, deşi procurase mult mai multe informaţii decât extrasul de uric despre ţigani...
Cea de-a doua capitală a Rusiei, Moscova, constituie şi ea un adevărat centru cultural şi ştiinţific „de atracţie” pentru tatăl şi fiul Hâjdeu, şi unul şi celălalt urmărind îndeaproape realizările scriitorilor, savanţilor din cele mai diverse domenii, comandând literatură strict necesară, stabilind relaţii epistolare, îndeosebi primul (la1865, de exemplu, trimiţând răvaşe lui M.P.Pogodin, A.F.Weltman, I.I.Sreznevskii, P.I.Bartenev), cel de-al doilea întocmindu-şi, în tinereţe, lucrările pe baza celor mai renumite studii, aparţinând unor istorici şi autori moscoviţi. La magazinele de cărţi din Moscova şi Sankt Petersburg îşi obţineau (prin poştă) Alexandru şi Thadeu (Bogdan) Hâjdeu cele mai necesare studii şi opere literar-ştiinţifice, editate atât în Rusia, cât şi în ţările lumii sau în Europa occidentală.
La Sankt Petersburg, la sfârşitul lui 1883 – începutul lui 1884, avea loc alegerea, drept membru corespondent al Academiei Imperiale de Ştiinţe, a lui B.-Petriceicu Hasdeu. Era un firesc şi meritat gest de apreciere a savantului şi scriitorului român (trecut abia de 45 de ani), o urmare logică a contactelor stabilite de acesta cu savanţii de aici (A.N.Veselovskii, P.A.Syrkou etc.), iniţiate încă de pe la 1874-1876. Bunăoară, în cadrul unor Note de călătorie (care vizau şi România), note publicate în „Revista Ministerului Învăţământului Public” (1874), revistă editată tot la Sankt Petersburg, slavistul A.S.Budilovici îl consideră pe B.-P. Hasdeu drept „unul dintre cei mai erudiţi istoriografi ai vremii, care a dat dovadă, în lucrările sale, de serioase cunoştinţe în domeniul slavisticii”. La rândul său, basarabeanul Polihron Syrkou (1852-1905), analizând revista „Columna lui Traian” din anul 1876, conchidea (în 1878): „Hasdeu a făcut şi continuă să facă mult pentru istoria slavă şi din acest punct de vedere lucrările sale merită deplina atenţie din partea ştiinţei ruse...”2.
De pe acum datează, se pare, şi contactul epistolar dintre P.Syrkou, student laUniversitatea petersburgheză, şi redactorul „Columnei lui Traian”; avem în vedere, în primul rând, mesajul adresat de primul, la 1 iulie 1876: „D-le redactori (sic!)! [Mă] grăbesc a vă comunica o vorbă auzită de mine în Chişinău, anume: «uscat ca un şvarog»...” [încontinuare, după ce aminteşte de propriul articol Obiceiurile şi cântecele de Crăciun şi Anul Nou la moldovenii basarabeni, scris, desigur, în ruseşte şi publicat în „Kişiniovskie eparhialinye vedomosti”, nr. 5, din 1874, încheie: „Sper că oi mai auzi vorbe sau cuvinte rare pin Basarabia, care oi fi datori a le comunica îndată...”]3. De notat, deasemeni, că, peste 10-11 ani, în 1887, în amintita „Revistă a Ministerului Invăţămîntului public” (din Rusia), P.S.Syrkou va relua etimologia în cauză, în studiul Fragmente slavo-române. I. „Sfarogul” românesc şi „svarog”-ul slavon, articol în care recunoaşte: „m-am adresat scriitorului şi publicistului român din Transilvania Ioan Slavici, care, în scrisoarea sa către mine, din 5/17 iunie al anului trecut, între altele, scrie următoarele...” [despre etimologia analizată – P.B.].
Cele mai frecvente referinţe le va face tânărul savant din Basarabia (în multe din lucrările sale) la contribuţiile conaţionalului său. Între timp însă, tot datorită lui, se va stabili un fructuos contact ştiinţific între B.-P. Hasdeu şi A.N.Veselovschi (1838-1906), „dialogul epistolar” dintre ei ţinând aproape două decenii, între 1879 şi 1896; în unele dintre aceste răvaşe dăm, de altfel, şi de numele profesorului basarabean al celui de-al doilea. La 10 septembrie 1879, stil vechi, A.N.Veselovschi scrie: „...m-am apucat să studiez [limba română– P.B.] cu ajutorul unui student, român de origine, care, din păcate, nu mai este la Petersburg...”4. Ghicind despre cine-i vorba, în scrisoarea de răspuns (din 20 a aceleiaşi luni), B.-P. Hasdeu îşi consolează corespondentul: „...Dl. Sârcu– probabil studentul român despre care îmi vorbiţi în scrisoarea Dvs. – se întoarce din Bulgaria şi se va porni spre Peterburg, ceea ce vă va facilita niţel studierea textelor româneşti...”5.
În urma unor atari familiarizări cu literatura română de specialitate, marele savant şi academician rus va putea face aprecieri, ca cele din lucrarea sa Cercetări în domeniul versului rus religios (1883), în capitolul VI al acestui studiu: „Drept izvor de bază pentru comunicările ce urmează mi-a servit minunata carte a prof. Hâjdeu Cuvente den bătrâni... (1880). ...Pentru mine personal cartea savantului român e cu atât mai interesantă, cu cât unele texte, analizate aici, au fost cercetate, ceva mai înainte, şi de mine...” (p. 3-4).
La rândul său, în ianuarie 1884, în cadrul lecţiei de reintroducere a cursului de limba şi literatura română, la Universitatea din Sankt Petersburg, P. Syrkou, vorbind de posibilele analogii între limba română şi cea bulgară şi invocând, aici, articolul Baudouin de Courtenay şi dialectul slavo-turanic din Italia, din „Columna lui Traian” (1876), pomeneşte pe „cei mai buni poeţi din ultimul timp”, între care „cei mai iluştri (sunt) Bolintineanu, Constantin Negruzzi, Alecsandri, care scrie şi acum, şi veninosul (?!) Eminescu; aceştia pot fi consideraţi scriitori europeni în deplinul sens al cuvântului...”, iar pe tărâmul ştiinţei sunt menţionaţi „cei mai buni savanţi români, cum ar fi profesorii: Hajdeu, Odobescu, Ionescu, Vizanti şi Xenopol”.
Ulterior, de-a lungul a două decenii, cât a mai trăit şi activat (în învăţământ şi în domeniul ştiinţei), P. Syrkou se va referi adesea la opera de savant a lui B.-P. Hasdeu (odată, când recenza o lucrare a lui Melhisedec despre Gr.Ţamblac, va comenta convenţional şi celebra Cuvântare, de la Hotin, a lui Al.Hâjdeu, din 1837), fie că va fi vorba de N.Spătaru– „Spafarii” (în 1885 şi 1889), fie despre Neagoe Basarab şi „Învăţăturile” acestuia.
Începând din anii ’90 ai secolului XIX, la Moscova şi Sankt Petersburg, apoi la Varşovia, se impune în ştiinţa filologică şi istorică, în slavistica rusă a vremii un alt basarabean, născut la Bairamcea şi crescut în Hânceştii legendari, A.I.Iaţimirskii (1873-1925), savant ce va continua activitatea conaţionalului său, sprijinindu-şi majoritatea tezelor, opiniilor şi descoperirilor ce ţin de istoria culturii noastre de veacuri, şi pe realizările marelui B.-P. Hasdeu. Una din primele sale lucrări, de reprezentare şi popularizare a filologiei şi istoriografiei române recente, se numeşte O nouă teorie a unui savant român despre originea denumirii „Basarabia”; e un comentariu desfăşurat, de fapt, pe marginea noţiunii Basarabă din vol. III al monumentalului Etymologicum Magnum Romaniae (EMR) al lui B.-Petriceicu Hasdeu. Ceea ce merită a fi reţinut din această prezentare este, probabil, caracterizarea generală a activităţii filologului şi istoricului român, la etapa la care ajunsese acesta în l893: „Hâjdeu e renumit ca un lingvist serios şi un cercetător solid în probleme de limbă română, îndeosebi în domeniul istoriei acesteia, şi în domeniul creaţiei populare orale”. Această exhaustivă schiţă va fi reluată, credem noi, în bună parte, şi în necrologul scris la moartea lui B.-P. Hasdeu (în august 1907), ca fost membru corespondent, din partea Secţiei de limba şi literatura rusă a Academiei imperiale din Sankt Petersburg, întrunită abia la 29 decembrie din acelaşi an, necrolog semnat însă de acad. N.P.Kondakov. Acesta din urmă, fără îndoială, utilizase informaţiile lui A.I.Iaţimirskii, poate cel mai la curent cu întreaga activitate a celui deplâns.
Până la această dată (şi după), savantul basarabean se referise de nenumărate ori la scrierile hasdeuene, la contribuţia familiei Hâjdeu-Hasdeu în general: în volumul Manuscrise slave şi ruseşti din bibliotecile româneşti (Sankt Petersburg, 1905) va vorbi (la p. 196) şi despre editarea, de către B.-P. Hasdeu, a Cronografului M.Moxa, despre „Iω în titulatura domnitorilor români”, despre „Negru-vodă” (din EMR, vol. IV), dar, mai ales, despre colecţia Hâjdeu-Hasdeu de la Biblioteca universitară Iaşi, despre culegerea de versuri Clipe de inspiraţie... (din 1850) a lui Al.Hâjdeu, din care se reproduc şi patru poezii. Creaţia ştiinţifică şi literară a celor doi Hâjdeu va fi atrasă în discuţie şi în cadrul voluminoasei monografii a lui A.I.Iaţimirskii Grigorii Ţamblak..., editată tot la Sankt Petersburg, în 1904, an în care va vedea lumina tiparului în acelaşi oraş de pe Neva cartea Cercetări şi monografii asupra istoriei bisericii moldoveneşti, aparţinând episcopului de Pskov Arsenie (născut Axentie Stadniţkii, în fostul ţinut Hotin, şi care se afirmase ca savant încă la Chişinău). De notat că şi în această din urmă carte masivă e pomenit B.-P. Hasdeu, numit, ce-i drept, la Indicele de nume..., întocmit chiar de A.I.Iaţimirskii, Barbu... (drept propagator al „diplomei bârlădene”).
Destul de frecvent şi (adesea) pe larg sunt invocate şi citate popularele opere hasdeuene ştiinţifice şi în alte oraşe ale imperiului rus. La Odesa, avea să facă acest lucru, de exemplu, profesorul universităţii de Novorossiisk, A.A.Kociubinskii, născut şi el la Chişinău, în Basarabia, în familia unui preot, şi devenit somitate în slavistica rusă a vremii. La Kiev, în primii ani ai secolului XX, pe la 1910-1911, se va afirma studentul şi absolventul universităţii locale Ştefan (Stepan) Ciobanu (tot el: Ceban). În lucrările şi articolele sale, tipărite la Kiev, Varşovia ori Moscova, viitorul membru al Academiei Române, specialist în domeniul literaturii române vechi, va populariza unele din lucrările lui B.-P. Hasdeu; să zicem, în articolul Legende româneşti despre Născătoarea-de-Dumnezeu (1912), va atrage în discuţie cele două variante ale Visului Maicii Domnului din Cărţile poporane ale românilor (1880), nu fără a sublinia: „B.Hajdeu [a fost] unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai ştiinţei filologice româneşti”; monografia despre Dosoftei (apărută, iniţial, în ruseşte, la Kiev, în 1915; tradusă, apoi, de Şt.Berechet şi editată şi la Iaşi, în 1918) conţinea diverse referiri la B.-P. Hasdeu, ca şi lucrarea (publicată în 1914, la Varşovia) despre renumitul Dicţionar slavo-român de la Moscova, atribuit, de unii, Mitropolitului Dosoftei.
3. Despre „pestriţul” anturaj al marelui savant şi scriitor-filolog, din preajma Magului de la Câmpina, în perioada 1890, inclusiv despre basarabenii V.Crăsescu, Z.Arbore ş.a. (vezi cartea lui Vistian Goia B.-P. Hasdeu şi discipolii săi), dorim să precizăm doar că, datorită anume acestei apropieri de autorul lui Răsvan şi Vidra, fostul „narodnicist” s-a „molipsit” de problemele istoriei basarabene, de lupta naţională a celor din ţinutul natal, părăsit cu ani în urmă, în favoarea unor „idealuri abstract-umanitare” ruseşti (deci aproape proţariste...). Aşa cum nota P. V. Haneş în cadrul vol.II al Scriitorilor basarabeni (Bucureşti, 1942, p.12), în jurul perioadei relevate deja, „B.-P. Hasdeu îşi continuă activitatea sa de păstrător în actualitate a problemei basarabene şi strânge împrejurul său şi al revistelor pe care le conducea... scriitori basarabeni refugiaţi... Izbuteşte să intereseze Academia Română la (de?) problemele culturale basarabene şi astfel, în editura acesteia, apare cea mai cuprinzătoare carte despre provincia de peste Prut, Basarabia în secolul XIX de Zamfir Arbore, 1898”.
Monografia în cauză, încununată şi cu premiul Academiei Române, indiferent de gradul ei de „originalitate”, de modul cum s-a produs această compilaţie (din amintita carte a lui Al.I.Zaşciuk etc.), a fost precedată de ani de muncă bibliografică şi de tălmăcire a surselor ruseşti, dar şi de multe alte scrieri similare, cu tematică inclusiv „basarabeană”. Dacă e să-l credem pe autorul lucrării de memorialistică „împodobită” şi „literaturizată”, în bună măsură, În exil (editată întâi la Craiova, în 1896), N.Zubcu-Codreanu, care „expedia la Chişinău şi cărţi româneşti: zeci de exemplare de Răsvan-Vodă a lui Hasdeu, operele lui Alecsandri, Bolintineanu, Bălcescu...”, i-ar fi trimis lui Z.C.Arbore (la 20 febr. 1876) la Geneva o scrisoare, în care îl mustra: „Dragă amice, în Basarabia noastră avem peste un milion de români, şi noi cu tine nimic n-am făcut încă pentru poporul nostru...”.
Ajuns şi stabilit la Bucureşti (un timp chiar în calitate de funcţionar la Arhivele statului, sub diriguirea lui Hasdeu însuşi), Z.Arbore nu se va limita a figura doar printre adulatorii „nedomolitului spiritist”, inclusiv în postură de medium, ci va reuşi să întocmească şi nişte lucrări... probasarabene, pe lângă cele de memorialistică şi de „propagandă revoluţionar-nihilistă”. Şi precum e firesc, având susţinerea directorului Arhivelor statului şi a redactorului „Revistei noi”, acestea trebuiau să fie dedicate ori să datoreze recunoştinţă lui B.-P. Hasdeu. Astfel apare, bunăoară, cărţulia Despre calomnie şi calomniatori (din 1892), deşi aceasta nu are încă tangenţe cu Basarabia, dar poartă precizarea, pe fila de după foaia de titlu: „Dedic aceste câtevapagini Juriului meu de onoare: Bogdan-P. Hasdeu, Gheorghe Panu, Andrei A.Popovici”. În schimb, mult mai aproape de preocupările hasdeuene, de opera istoric-ştiinţifică a lui B.-P. Hasdeu se dovedeşte broşura O carte tipărită din ordinul M.S.Împăratului Rusiei (1893), o pătimaşă „războire” cu volumul colectiv coordonat de P.N.Batiuşkov, apărut la 1892, şi care se numea Basarabia. Dedicată de fapt lui I.G.Bibicescu, această cărţulie este scrisă parcă de B.-P. Hasdeu însuşi (citat foarte mult în text), anticipând parcă, cu 5-6 ani, viitoarea Basarabie... (de la 1898-1899), de acelaşi Z.C.Arbore. Drept ilustrare, cităm doar un fragment din Prefaţă (p. 5, 6): „Transilvania, Bucovina, Basarabia – iată trei ţări locuite de neamul românesc, care zac în momentul de faţă sub jugul greu al străinului... Din Transilvania şi Bucovina mereu ne vin ştiri... Numai de pe Prut, numai din Basarabia rareori ne vin ştirile privitoare la neamul român; numai de acolo nimic nu ştim; parc-au murit românii basarabeni, parcă nu mai există!”.
În ce măsura era familiarizat viitorul autor al monografiei Basarabia în secolul XIX cu creaţia în general a lui B.-P. Hasdeu, protectorul său spiritual şi ştiinţific la acea vreme, putem aprecia, pornind de la textul unei scrisori, necunoscută încă şi identificată de noi, în iarna lui 1989, la Leningrad (actualul Sankt Petersburg). E vorba de un scurt răvaş-ofertă, adresat de Z.Arbore (la 8 iulie 1892) lui M.M.Stasiulevici, redactor al revistei „Vestnik Evropy”, răvaş ce se păstra cândva în arhiva acestui cărturar (f.293, un.159), la Puşkinskii Dom. „Multstimate domnule redactor, scrie, în ruseşte, Z.C.Arbore, am onoarea a vă trimite o traducere a mea dintr-un studiu foarte interesant, citit la Academia locală de ştiinţe, în discuţie aflându-se problema genealogiei popoarelor balcanice. Studiul constituie un rezultat al unei munci uriaşe, operă din care deja trei volume şi-au făcut apariţia şi care va fi alcătuită din cel puţin 10 volume. Lucrarea aceasta se intitulează Etymologicum Magnum Romaniae. Bănuiesc că articolul în cauză va interesa pe cititorii respectabilei reviste a Dvs. «Vestnik Evropy»...”.
Cum nu ştim dacă oferta aceasta a fost acceptată şi dacă varianta rusă a ceea ce numim scriere hasdeueană Strat şi substrat a apărut cumva în „Vestnik Evropy”, precizăm doar faptul că în Basarabia în secolul XIX se fac referinţe şi la M.M.Stasiulevici (cu revista sa), şi, mai ales, foarte frecvent, la Strat şi substrat, ca şi la numeroase alte lucrări ale lui B.-P. Hasdeu, monografia lui Z.Arbore deschizându-se cu un larg citat din Ioan-Vodă cel Cumplit, având şi dedicaţia „Fruntaşului boierimii basarabeane, marelui patriot basarabean, nemuritorului Alexandru Hasdeu închină această lucrare / Autorul...”.
4. Nu mai puţin preţioase pentru B.-P. Hasdeu, îndeosebi în ultima parte a vieţii, la etapa evaluării activităţii sale, sunt dovezile de simpatie venite dinspre Chişinău şi Basarabia natală. Întreţinând legături de corespondenţă cu unii basarabeni, anturajul său fiind constituit mereu şi de o Basarabie în miniatură, vizitat adesea de mulţi chişinăuieni şi copământeni, savantul nu încetează a visa să-şi revadă Cristineştii părinteşti, nu fără a urmări şi puţinele semne de mişcare, de „reviriment cultural” (mai mult în ruseşte) din „pretinsa” capitală basarabeană, dovezile de luptă naţională, întru supravieţuire, a conaţionalilor urgisiţi. „Dacă sunteţi acel Hasdeu ce eraţi oficier de gusari, apoi ne cunoaştem din Chişinău, când eram şi eu oficier de infanterie...”7, îi scrie (la 20 martie 1886), copleşit de emoţii şi amintiri, C.D.Chiriac, viitor avocat, în vederea dobândirii Cristineştilor, după moartea, la Viena, a unchiului Boleslav Hâjdeu. După cât se pare, avocatul chişinăuian avea şi un adevărat cult al familiei-dinastii Hâjdeu-Hasdeu. Aşa cum precizează Ioan Pelivan, preşedintele „Astrei” basarabene, în scurta prefaţă la cărţulia editată în 1930, la Chişinău, cu titlul Neizdannye stihotvorenija (de Al.Hâjdeu), „Poeziile de faţă au fost copiate de subsemnatul în 1899, de pe un manuscript ce se afla în biblioteca răposatului Constantin Dimitrievici Chiriac, fost decan al baroului Chişinău, bun prieten al marelui nostru învăţat Bogdan Petriceicu-Hâjdeu...”.
Pe la 1890-1895, în Monitorul Eparhial Chişinău, în cadrul unor publicaţii ruseşti (ce-i drept), semnate de M.Ganiţkii, E.Mihalevici, cu precumpănire în cele ale lui A.Stadniţkii, numele şi scrierile lui B.-P. Hasdeu erau invocate des. Interesul însă faţă de opera şi renumele hasdeuean creşte, la Chişinău, odată cu fondarea, la sfârşitul sec. XIX, a Comisiunii guberniale ştiinţifice de arhivă, primele ei Anale... inserând şi referinţe la persoana marelui basarabean. În acest sens, nu e lipsită de interes misiva adresată de B.-P. Hasdeu (la 5/18 noiembrie 1902) lui I.N.Halippa, celui care semna o Descriere a arhivei d.d.[omnilor] senatori... (în vol. I al amintitelor Anale): „Am primit cele două volume, şi vă mulţămesc din inimă. Am citit deocamdată tomul I, unde m-a interesat foarte mult studiul despre Chişinău sub Puşkin. Un lucru însă m-a făcut să râdpână la lacrimi, anume p. 366, unde pe strămoşii mei îi prefaceţi în turci... În adevăr, «tureţkii duh» sunt eu, dar nici turc, nici muscal. Ar trebui, cred, o rectificare în tomul II. Strângere de mână amicală, B.-P. Hasdeu”8.
Ne închipuim, à propos, câte „rectificări” şi întemeiate critici ar fi avut de făcut savantul şi scriitorul nostru pe marginea odioasei apariţii editoriale, întocmite de literatul basarabean al vremii P.D.Draganov, în preajma sărbătoririi a 100 de ani de ocupaţie rusească a Basarabiei, numită pretenţios (şi cu un titlu latinesc!) Bessarabiana, carte tipărită la Chişinău, în 1911, deja după moartea lui B.-P. Hasdeu. Avem în vedere enormităţile şi inepţiile emise pe marginea scrierilor lui Al.Hâjdeu şi ale lui Hasdeu-fiul, chipurile, cu „tematică basarabeană”, dar mai ales... atacurile autorului (subiectiv şi proţarist).
Ca „răzbunare”, desigur infimă, neînsemnată prin efect, la atari atacuri şi „critici” nemeritate, urmează însă câteva alte referinţe, deja rezonabile, obiective, la opera hasdeueană, făcute în cadrul unor articole şi studii, oneste, cât de cât, ca cele semnate de Alexei Mat(v)eevici, în presa rusă de la Chişinău; ne referim la invocarea, de către viitorul autor al Limbii noastre, a unor opinii hasdeuene, cum e cea despre „Arminden” (din „E.M.R.”), în cadrul articolului Moldavskie prazdnovanija ot Pashi do Piatideseatnitzy (din 1913) sau cum e părerea, renumită, a lui B.-P.Hasdeu despre Basarabia, în studiul de proporţii (de la 1913-1914) Hristianstvo v Bessarabii; nota personală a autorului e strecurată abia în afirmaţia: „cu etimologia prof. Hâjdeu însă nu ştiu dacă se poate cădea de acord...”.
Adevăratul interes pentru studierea, editarea operei hâjdeuene-hasdeuene, la Chişinău, începe de bună seamă doar după anul 1918, în 1926, de exemplu, fiind reeditat Ioan-vodă cel Cumplit, iar în 1930 văzând lumina tiparului Poeziile inedite şi Domnia Arnăutului (de Al.Hâjdeu). În această muncă de cercetare şi popularizare a contribuţiei dinastiei Hâjdeu-Hasdeu se înscriu, în mod deosebit şi ponderabil, Liviu Marian (1883-1943), fiul folcloristului-preot Simion Florea Marian, şi Iuliu Dragomirescu, avocat (1876-1949), moştenitorul legal al operei familiei Hasdeu, ambii stabiliţi la Chişinău şi consacraţi total acestei cauze patrimoniale. Primul dintre ei, pe lângă numeroasele articole din „Adevărul literar şi artistic” (1926-1927), din „Junimea literară” de la Cernăuţi (1928-1930), va edita la Chişinău şi cărţile: B.-P. Hasdeu şi Rusia (1925); B.-P.Hasdeu şi M. Eminescu (1927); Bogdan-Petriceicu Hasdeu. Schiţa biografică şi bibliografică (1928). Cel de-al doilea, după ce, la 1925, predase Academiei Române o bună parte din arhiva de manuscrise hasdeuene, în anii ’30-’40, va publica, mai ales în „Tribuna Basarabiei”, extrem de revelatoare comunicări şi articole despre B.-P. Hasdeu, Iulia Hasdeu etc.
Bibliografie
1. Alexei Mateevici, Opere, vol. I, Chişinău, 1993, p. 463.
2. Cităm după cartea Alexandrinei Matkovschi. Prezenţe moldoveneşti în publicaţiile ruseşti din anii 1880-1905, Chişinău, 1976, p. 137, 139.
3. B.-P. Hasdeu şi contemporanii săi români şi străini, vol. II, Bucureşti, 1983, p. 187.
4. Idem, p. 291.
5. B.-P. Hasdeu şi contemporanii săi..., vol. III, Bucureşti, 1984, p. 118.
6. Vistian Goia, B.-P. Hasdeu şi discipolii săi, Bucureşti, 1987, p. 18, 58, 59, 62.
7. B.-P. Hasdeu şi contemporanii săi..., vol. I, Bucureşti, 1982, p. 297.
8. Citat după facsimilul reprodus în cartea Basarabia necunoscută de Iurie Colesnik, vol. I, Chişinău, 1993, p. 53.