Îndrăgostire
Pentru tiparNu am ştiut până acuma, când am ajuns la vârsta asta – căreia i se spune „a treia” – că dacă vrei să simţi limba, trebuie să te îndrăgosteşti de ea, ca de o femeie care scrie frumos, ori cântă frumos, sau gândeşte frumos, să te îndrăgosteşti şi să simţi această dragoste cu toate celulele corpului, s-o zeifici, s-o auzi prin somn, s-o visezi... şi să te gândeşti în limba asta, stând la fereastră, asupra unei poezii.
Era prin 1942, la Valea Hoţului, în fosta republică autonomă*, ce intra în componenţa Ucrainei sovietice, veneau de la Bucureşti ziarele Universul şi Curentul. Am dat odată de un articol al lui Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul, şi am rămas cucerit totalmente. De atunci am început să citesc ziarul regulat – articolele lui Pamfil Şeicaru, în special –, care scria atât de liber şi de profund, că-mi ziceam: „O să-i trântească nemţii o bombă asupra redacţiei, sau o să-l aresteze...”. Făcea comentarii despre situaţia reală de pe frontul de est, despre politica curentă a Germaniei fasciste cu ambiţiile sale imperiale; el preciza ce se întâmpla în lume şi prezicea ce avea să se întâmple mai târziu. Citeam articolele de 2-3 ori, le citeam şi în glas, retrăgându-mă în cămăruţă. Mă îndrăgosteam astfel de limba română, cultă şi corectă, prin care atât de profund şi reliefat se aşternea soarta ţărilor mari de pe lume, ce făceau parte şi din blocul Aliaţilor şi din cel al Axei Roma – Tokio – Berlin, precum şi a României în parte.
Pamfil Şeicaru gândea independent şi scria ca şi cum România nici nu intra în blocul ţărilor Axei, de parcă nici n-ar fi fost un partener al Germaniei hitleriste. Prin asta, îmi stârnea admiraţia şi dragostea nu numai faţă de poziţia sa, ci şi faţă de limba română. Îmi dădeam seama că prin limba română se pot spune lucruri mari, că în această limbă se poate vorbi despre orice se întâmplă în lume şi că totul devine clar şi uşor, chiar pe înţelesul meu, şi e atât de simplu, de parcă îmi spunea mama primele fraze când începusem să vorbesc: „Du-te şi cheamă-l pe tâca la mâncare...”. „Tâca” i se spunea la noi, în familie, tatălui.
Pe urmă, s-a rostogolit peste noi şuvoiul dinspre est, a dispărut Curentul şi Pamfil Şeicaru. L-am căutat prin România, când eram încadrat în rândurile Armatei Roşii, dar nu l-am găsit şi nu l-am mai citit. Aflasem că s-ar fi refugiat în Spania. Am vrut să-i spun că l-am admirat. A icnit în mine un regret, de parcă Pamfil Şeicaru ar fi luat cu el limba română frumoasă de care eram îndrăgostit. Limba noastră din Valea Hoţului, ca o bătrânică săracă ce-şi molfăia cuvintele, apăruse în 1932 pe uşa şcolilor în haine noi – alfabetul latin – şi răsuna cu glas tineresc, de parcă apăsa cineva pe buton: la curechi se spunea şi varză, iar şcolarii se numeau elevi... Apăruseră multe cuvinte noi, spre bucuria copiilor. Dar perioada asta nu a durat mult. În 1938 a dispărut alfabetul latin, împreună cu învăţătorii moldoveni.
Apoi a venit din nou, odată cu războiul cel mare, odată cu soldaţii români. „Ia, uite, mamă, ei grăiesc ca şi noi!”, o anunţă sora mea mai mare pe mama, când îi auzi pe primii soldaţi români intraţi în sat.
...Acum, după mulţi-mulţi ani, nu ştiu cum s-a făcut că a reînviat în mine acea dragoste faţă de limba română, sonoră, cultă, muzicală, prin comentatorii sau, mai bine spus, printr-un glas de bărbat şi altul de femeie care prezintă emisiunea „Teleenciclopedia” de la TVR-1**, difuzată sâmbăta la ora 18.00. Sună atât de frumos glasurile acestea, atât de clar, atât de curgător prin simpleţea lor şi atât de muzical prin sonoritate, încât m-au cucerit cu totul: aştept sâmbetele, să deschid, la ora 18.00, canalul TVR-1 şi să intru ca într-un templu măreţ, care a fost construit nu sute de ani, ci mii de ani, şi stau cu răsuflarea tăiată, ascultând cum vine de sus, din cer, glasul clar şi curat, ca pârâul din munţi, cu apă cristalină, şi mă face să-mi încordez fiinţa cu toate celulele corpului, ca să vibreze în mine acea muzică a harpei dumnezeieşti, pe care o are limba română. Am încercat, prin unii lucrători de la Televiziunea „Moldova-1”, să aflu numele acestor actori şi mi s-a spus că ei se schimbă... Pentru mine însă rămân aceiaşi, că doar limba română nu se schimbă, cum nu se schimbă strunele la harpă, cum nu se schimbă melodia limbii, muzicalitatea ei, cum nu se schimbă dragostea mea faţă de limba română, începând cu Pamfil Şeicaru şi până azi, când am început să depăn anii din vârsta a treia.
În aceste momente de îndrăgostire, limba română, ca şi femeia de care te îndrăgosteşti mereu, este cea mai frumoasă de pe Pământ, cea mai curată, mai dulce şi mai sfântă, care îţi luminează viaţa şi te face fericit.
* E vorba de Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (care includea şi actuala regiune transnistreană), creată de către Stalin în 1924 şi considerată de către bolşevici „leagănul României Sovietice” (n.r.).
** În ziua prezentării articolului, 21.11.2007, printr-o decizie a CCA, în Republica Moldova a fost sistată difuzarea postului TVR-1.