Doi poeţi mărturisitori: Alexei Mateevici şi Grigore Vieru. Tranziţia de la memorie la istorie*
Pentru tiparPoeţii nu pot fi niciodată cunoscuţi izolat (A. E. Baconsky). Ei trebuie văzuţi în contextul vecinătăţilor şi al înrudirilor spirituale. Iar în ceea ce-l priveşte pe Grigore Vieru, evident că vine din Limba noastră**, mizând, ca şi Alexei Mateevici, pe cuvântul ca loc de întâlnire cu memoria, cu istoria, cu viitorul. În acest sens întâlnirea dintre Grigore Vieru şi Alexei Mateevici nu este deloc întâmplătoare.
Născut la 16 martie 1888 în Căinari, Tighina, în familia lui Mihail şi a Nadejdei Mateevici, Alexei, primul copil al familiei preotului Mateevici, urmează şcoala primară în Zaim. Din 1897 este bursier la Şcoala spirituală şi la Seminarul superior din Chişinău, iar mai apoi, din 1910, la Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev, unde îi are colegi pe S. Murafa, Şt. Berechet, Şt. Ciobanu, D. Ciugureanu, I. Ionesco (Ivanov).
Colaborează la ziarul Basarabia şi la revista Luminătorul (din 1908). Prima publicaţie a sa, schiţa Chestia preoţească, este semnată cu pseudonimul A. Mihăilescu, iar prima poezie – Ţăranii – cu numele Al. Mateevici. Preocupările sale ştiinţifice se caracterizează prin varietatea problemelor abordate: lingvistică, folclor, religie, istoria tiparului în Moldova transpruteană.
După absolvirea Academiei din Kiev este numit de Sinod profesor la Seminarul Teologic din Poltava, dar nu peste mult timp Mateevici revine la Chişinău ca profesor la Seminarul Teologic. De aici este transferat la un regiment de rezervă din Chişinău, iar mai apoi este încadrat, în calitate de confesor militar, într-un regiment de infanterie şi trimis, în septembrie 1915, pe Frontul galiţian. Transferat în ianuarie 1916 pe frontul de la Siret, aflându-se la Iaşi, Mărăşeşti, Tecuci, Mateevici scrie mai multe poezii profetice (Văd prăbuşirea, Basarabenilor, Frunza nucului, Deasupra târgului Bârlad, La Noul-Neamţ (Clipe trăite), Limba noastră).
În luna iunie 1917, se află, pentru un popas, la Chişinău, unde, în cadrul şedinţei festive de inaugurare a cursurilor de învăţători, citeşte nemuritoarea poezie dedicată limbii române. Elena Alistar, directoarea Liceului Eparhial de Fete din Chişinău, care a asistat la eveniment, povesteşte în anul 1923: „Auzind numele părintelui Mateevici, cunoscându-l din cele scrise de el până atunci, dar necunoscându-l personal, ne-am aţintit privirile spre uşa din care trebuia să intre. Parcă îl văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi, merge sfios spre tribuna din Sala Eparhială, de unde se ţin, de obicei, cuvântările. Când s-a arătat pe uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze, care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat, că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea-i vibra la orice cuvânt, cu intonaţia cerută. Simţeai că poetul îţi transmitea dragostea şi admiraţia nemărginită pentru limba noastră atât de bine redată în această perlă a poeziei româneşti. Scânteia pornită din sufletul poetului aprins a făcut ca multe inimi să vibreze, dar pe mulţi i-a făcut să se ruşineze. Mi-aduc aminte că după ce a terminat poezia de recitat, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţit chiar, din care cauză şi aplauzele au început mult mai târziu, cum se întâmplă după o prea frumoasă bucată cântată de un prea mare artist” [1, p. 24].
Textul Limbii noastre, care i-a emoţionat atât de mult pe cei care l-au cunoscut în primă audiţie, la fel cum ne emoţionează şi pe noi cei de astăzi, a fost conceput, în primul rând, ca o depunere a mărturiei despre situaţia limbii române, de acum nouăzeci de ani, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, şi, în al doilea rând, ca un îndemn adresat fraţilor de sânge de a schimba starea lucrurilor, ca o îndrumare morală. Acest îndemn a fost auzit abia peste decenii.
În acelaşi sens Grigore Vieru îşi construieşte universul poetic în Cântece despre pământ, Cântece de iubire şi Cântece despre mama prin mărturia sensibilităţii pentru graiul matern. Poetul Ioan Alexandru, pe drept cuvânt, îl consideră pe Grigore Vieru „un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-i deschid de bună voie inima să-l primească, pentru a duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii şi iubirii...” [2, p. 289].
Vom aminti că, potrivit lui Aristotel, autorul Metafizicii, printre multiplele feluri în care se spune fiinţa se află şi mărturia, iar Paul Ricoeur este de părere că „mărturia constituie structura fundamentală a tranziţiei de la memorie la istorie” [3, p. 38]. Având în vedere aserţiunea hermeneutului francez, vom aborda în cele ce urmează scrisul celor doi poeţi înrudiţi prin grija faţă de graiul matern, precizând că, într-o monografie relativ recent apărută, Mioriţa – o hermeneutică ontologică, Ştefania Mincu notează că „problema interpretării pe text trebuie pusă în permanenţă în legătură cu lumea căreia îi aparţine semnul, textul” [4, p. 71]. Prin urmare, vom ţine cont de perspectiva contextului, a universului de idei în care a fost concepută poezia (a zeitgest-ului, să zicem), din anii când Mateevici a trăit, a activat şi a scris această capodoperă, precum şi a celui din timpurile noastre, în care creează Grigore Vieru.
Limba noastrăeste concepută deci ca a) mărturisire şi b) ca îndemn adresat cititorului de a acorda atenţie unui subiect precum memoriacare, în viziunea lui Mateevici, coincide cu graiul, cu limba poporului său, mult timp neglijată. Menţionămcă încă la începutul Evului Mediu, Alcuin, într-o adresare împăratului Carol cel Mare, spunea că memoria „este comoara oricărui lucru” [3, p. 84]. Anume către această comoară a sufletului se îndreaptă tânărul şcolit la Chişinău şi Kiev. Vom mai adăuga că Paul Ricoeur consideră memoria ca fiind „o parte din virtutea prudenţei, care figurează printre virtuţile majore, alături de curaj, dreptate şi cumpătare” [3, p. 83]. Atragem atenţia, de asemenea, asupra faptului că poemul lui Alexei Mateevici are la bază un potenţial raport între memoria individuală şi memoria colectivă, această dualitate fiind abordată de autor în studiul intitulat Mâsli L. N. Tolstogo o relighii i ih oţenca. La scriitorul rus dihotomia respectivă ia forma dezbaterii despre personal – impersonal, despre individual şi universal, despre sentimentul religios conceput ca iubire universală, îndreptată spre tot ce există în univers. Mateevici a fost cu siguranţă influenţat de concepţiile lui Tolstoi, fapt perceput limpede în Limba noastră. Dragostea faţă de limba maternă ia forma sentimentului religios faţă de o valoare ce nu trebuie să dispară. Limba este mai presus de cei care fac uz de ea. Este o valoare morală privită din perspectiva iubirii creştine bazată pe considerarea factorului supraindividual.
Caracterul originar şi primordial al memoriei individuale are rădăcini în utilizarea limbajului comun şi în psihologia elementară: „...memoria pare să rezide în legătura originară a conştiinţei cu trecutul” [3, p. 119].
De reţinut faptul că tradiţia privirii interioare de care este strâns legată arta modernă, dar şi memoria, duce spre Antichitate şi spre tradiţia creştină. Paul Ricoeur este de părere că anume Sfântul Augustin „a inventat interioritatea pe fondul experienţei creştine a convertirii” [3, p. 120]. În acest sens Sfântul Augustin, autorul renumitelor Confesiuni, e considerat, pe bună dreptate, precursorul modernilor, care se revendicau la începutul secolului al XX-lea.
Am amintit aceste lucruri deoarece discursul lui Alexei Mateevici, venind din sfera vieţii religioase, este orientat să convertească destinatarul spre interiorizare. În mod similar procedează şi poetul Grigore Vieru care, lansat pe vremea unei excesive ideologizări, impune un alt punct de vedere asupra artei. El explorează universul plin de graţie divină al celor mici sau pe cel al îndrăgostiţilor: Cea mai dulce politică / Pe care o salutăm, / E această duminică, / În care ne sărutăm, scria poetul în anii ’80.
Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se menţine datorită substratului religios revelat prin omniprezenţa forţei maternităţii, care adună în ea, ca într-un centru al sacralităţii, satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia. Dacă „duminica” este cea care pivotează timpul sacru, atunci ludicul marchează, din acelaşi punct de vedere, spaţiul, iar cântecul şi magia, la rândul lor, contribuie la desfăşurarea universului liric vierean sub semnul liturgicului spre care e orientată lupta cu singurătatea, cu înstrăinarea şi ieşirea dintr-un timp a-religios, totalitar, al neamului său adunat în versurile poetului nostru ca într-o icoană: O, neamule, tu, / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană.
Tradusă în limbajul lui Mateevici, icoana este Limba noastră. În acest punct cei doi poeţi se întâlnesc cu un alt basarabean, cu lingvistul supranumit „al secolului XXI”, Eugeniu Coşeriu, care considera că într-un cuvânt poate fi citită istoria întreagă a unui popor.
Deci pentru a-i vorbi cititorului, atât Mateevici, cât şi Vieru îl pregătesc, „montându-l” pe unda comunicării liturgice, a interiorităţii, încercând o anulare a rupturii în transcendental şi empiric a naturii umane. Însă limbajul este unul comun, fapt ce denotă intenţia autorilor de a-l îndrepta pe cel căruia i se adresează spre făgaşul memoriei colective. Când Vieru a fost învinuit că e prea simplu, a dat replica următoare: Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles, pentru el fiind esenţială accederea la inima cititorului simplu.
Mateevici vine către cititor din sfera religiei. Prin urmare, şi mijloacele de transmitere a mesajului artistic şi ideatic sunt corespunzătoare, printre acestea evidenţiindu-se, în primul rând, tonul persuasiv. Poetul Mateevici, dedublat de preotul Mateevici, îşi construieşte discursul la modul liturgic şi în cheia predicilor. Substratul religios, frecvent analizat, în versurile lui Alexei Mateevici funcţionează inclusiv datorită unui mecanism subtil, de subordonare a subiectului faţă de cuvântul creator, înainte de a se supune cuvântulului uzual. Alexei Mateevici face un fel de „fenomenologie” a memoriei pe care o descoperă în adâncuri înfundată. Memoria conjugată cu timpul (cu durata) pune în evidenţă un fapt important: poetul Limbii noastre nu evocă liniar un caz de neglijenţă, el atrage atenţia asupra legăturii dintre timpuri, identificând valorile spirituale. Veritabilul patrimoniu la care se referă Mateevici în creaţia sa ţine de stratul arhaic şi cel religios.
Aşadar, Mateevici întreprinde o expediţie în adâncuri pentru a descoperi începuturile şi pentru a ordona memoria cititorului, memorie al cărui punct incipient îl află în grai, în limba vechilor cazanii. Poetul se angajează într-o acţiune de recuperare a memoriei, de punere în ordine a unui domeniu lăsat uitării: colbul, slimul, mucegaiul trebuie înlăturate, pentru ca graiul să-şi recapete strălucirea, iar omul – încrederea în propriul eu.
Scoaterea din uitare ia forma provocării fiorului, a vibraţiei sufleteşti, a cercurilor, despre care scriitoarea franceză Nathalie Sarraute consideră că există în fiecare dintre noi (vezi eseurile „Ich sterbe” şi „Nu înţeleg” [Revista Limba Română, nr. 4-6, Chişinău, 2007, p. 111], primul fiindu-i dedicat lui A. Cehov) şi care fie se amplifică, fie se prăbuşesc în noi, în funcţie de cum ştim să ne apărăm demnitatea, independenţa. În acest context, vizionarul Mateevici face apel, providenţial, la demnitatea şi independenţa pe care basarabeanul şi le-a manifestat plenar în anii ’80-’90 ai secolului trecut, proces la care a participat din plin generaţia lui Grigore Vieru: Liviu Damian, Ion Vatamanu, Victor Teleucă, Dumitru Matcovschi, Anatol Codru, lor revenindu-le misiunea de a fi călăuza celor implicaţi în lupta de emancipare.
Mateevici investighează un teren la care s-ar părea că accesul lipseşte cu desăvârşire. Slimul, colbul, mucegaiul sunt metafore elocvente în această situaţie. Personajul liric este amplasat în interioritatea sufocantă a unor realităţi lingvistice în care comunicarea este aproape nulă. Cu certitudine, este vorba aici despre intuirea unei crize a valorilor, cum definim noi astăzi fenomenul neglijării reperelor spirituale. Anume această criză pune problema originii sentimentelor morale care transpare şi la Mateevici, iar mai târziu, după cum vom vedea, şi la scriitorii de după cel de-al doilea război mondial, generaţie care şi-a conceput creaţia la confluenţa valenţelor etice şi a celor estetice.
Miza lui Mateevici este de a-l sensibiliza pe cel căruia i se adresează. În versurile: Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii, „cântecul”şi „plânsul” constituie cele două expresii totale ale sufletului omenesc. Este evidentă dragostea pe care poetul o poartă ţăranului, vieţii lui spirituale, tradiţiilor şi obiceiurilor, la care a făcut referinţă şi în scrierile nonliterare.
Şi totuşi, Alexei Mateevici s-a plasat într-un timp definit, în Europa, deci în modernitate, căci, se ştie, acum nouăzeci de ani, când a fost scrisă Limba noastră, în cultura occidentală aveau loc spectaculoase mutaţii ale formulelor artistice. Astfel, chiar dacă poetul nostru se afla într-un anumit context sociocultural, marcat de legătura strânsă cu valorile autohtone, tradiţionale, era totuşi părtaş şi al atmosferei care domina în Europa la vremea respectivă. Acest lucru se remarcă chiar în analizele sale făcute concepţiilor religioase ale lui Tolstoi din studiul amintit, precum şi în lucrarea sa de licenţă consacrată filozofului german Fehner. Cu atât mai interesantă ni se pare atenţia sa concentrată asupra stării de fapte în problema limbii şi asupra valorilor folclorice, asupra tradiţiilor. Exemplul e comparabil cu cel al lingvistului Eugeniu Coşeriu care, întors la baştină în ultimii ani ai vieţii, nu va conteni să sublinieze miracolul păstrării limbii române la răsărit de Prut. De fiecare dată când cineva se lansa în complimente la adresa-i, el spunea: „Nu eu merit laudele, ci voi, căci aţi rezistat în condiţii extrem de dificile”. Limba, graiul sunt / au fost considerate de către Mateevici şi Coşeriu, ca şi de către Grigore Vieru, ca organism viabil şi ca fiinţă de a cărei existenţă trebuie să avem grijă punând-o mai presus de orice. Din punctul de vedere al nevoii de îndumnezeire prin cuvânt, poetul Limbii noastre se va întâlni peste aproximativ opt decenii cu lingvistul Eugeniu Coşeriu, care, în ultimii ani de viaţă, a publicat la Chişinău câteva poezii memorabile, în una din ele, intitulată Sângele nostru, fiind vizat destinul neamului, conceput în legătură indestructibilă cu destinul limbii: Din sângele nostru / s-au hrănit atâtea popoare. // Din sângele nostru / s-au născut / poeţi şi cărturari ruşi. / Mai ruşi decât ruşii. // Din sângele nostru / s-au născut / voievozi şi regi maghiari, / hatmani de cazaci, / fruntaşi albanezi, / fruntaşi sârbi, / fruntaşi chirghizi. // Din sângele nostru / s-au născut / cârmuitori, / eroi şi vlădici greci. / Mai greci decât grecii. // Dar să nu vă temeţi! / Nu! Nu vă cerem să ni-l daţi înapoi – / sângele / pe care vi l-am dăruit / la nord şi la sud de Dunăre! // Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi / şi pe cel / pe care îl mai avem. / Lăsaţi-ne şi nouă / măcar câteva picături / ca să ne putem înfăţişa cu ele / ca noi înşine / la judecata de apoi.
Spre deosebire de Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu se adresează cititorului din perspectiva unui alt timp, nu mai puţin complicat, zis al globalizării. Dacă tonul poeziei lui Mateevici este unul mobilizator, adresat confraţilor săi pentru a-i trezi din somnul nepăsării, viziunea fiind una contaminată de accente romantice, foarte potrivite scopului, în cazul lingvistului mihăilenar, cum îi plăcea lui Coşeriu să se numească înnobilând denumirea satului său de baştină (Mihăileni, judeţul Bălţi), dialogul este între ego şi alter ego. Şi în primul caz putem vorbi de un dialog, însă eul liric apără interesul celuilalt, care nu e decât colectivitatea pe care o reprezintă. Este ca şi cum eul ar vorbi cu sine însuşi: Înviaţi-vă, dar graiul, sau: Strângeţi piatra lucitoare este adresarea celui care vorbeşte în numele comunităţii unite, prin doina dorurilor noastre, prin limba noastră care e numai cântec; limba noastră care e roi de fulgere, ce spintec nouri negri, zări albastre, Limba noastră-i graiul pâinii / Când de vânt se mişcă vara; / În rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit-au ţara, e frunză verde, zbuciumul din codri veşnici, Nistrul lin ce-n valuri pierde / ai luceferilor sfeşnici; Limba noastră-s vechi izvoade şi îi aleasă să ridice slavă-n ceruri, / Să ne spuie-n hram ş-acasă / Veşnicele adevăruri. // Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii... Adresându-se celor care sunt, de fapt, ai săi, Mateevici pune accentul pe nevoia omului de a dialoga cu sine însuşi. Dialogul nu e altceva decât comunicarea internă. Tocmai de aceea în perioada postbelică Limba noastră nu a fost prea mult difuzată, căci comunismul, totalitarismul „a distrus tocmai comunicarea internă: conştiinţa, dialogul cu sine ca Altul” [5, p. 23]. Mateevici exprimă, de fapt, necesitatea accederii la conştiinţa de sine. La fel a procedat şi Grigore Vieru care, împreună cu ai săi confraţi de generaţie, a exprimat sensibilitatea autohtonă aprofundată. Astfel se explică lirismul creaţiei anilor ’60, înrudit cu reflexivitatea şi cu introspecţia melancolică eminesciană, Eminescu, în general, fiind un capitol aparte pentru peisajul nostru cultural postbelic, iar pentru Vieru, în mod special. Căci autorul Luceafărului semnifică, deopotrivă, dramatismul şi credinţa în valori, atât de necesare echilibrării firii lucrurilor la est de Prut. În Legământ,Grigore Vieru reflectă anume această dinamică a trăirii.
Pe când în cazul lui Coşeriu personajul se apără de ofensiva celuilalt, ca alteritate agresivă. Tonul este unul menit să îmbuneze, să facă dialogul fructuos. Atitudinea este de superioritate a celui stăpân pe emoţii şi, în felul acesta, pe situaţie, a celui care are conştiinţa deplină a adevărului. În ambele cazuri adevărul este unul lingvistic.
Discursul lui Mateevici este determinat de tonul mobilizator şi de miracolul reînvierii limbii, aceasta din urmă făcând parte dintr-un „proiect” de păstrare a valorilor morale, care va pune în mişcare resorturile pierdute în uitare. Anume asupra acestora se va concentra cea mai bună parte a literaturii de la noi în perioada postbelică. Vârful de lance în proză va fi Ion Druţă, iar în poezie – Grigore Vieru. Într-un timp prin excelenţă ateist, ei au pus, asemenea lui Mateevici, accentul pe valoarea religioasă a vieţii. Intuiţia artistică i-a condus către această zonă unică, a spiritualităţii autohtone, capabilă, în viziunea lor, de reierarhizarea valorilor spirituale.
În general, spiritualitatea rustică aparte în literatura şi în cultura noastră, mentalitatea ţăranului de la noi, din spaţiul estic al Europei, se caracterizează prin aşa-numitul „creştinism cosmic”. Pentru el lumea este sfântă şi ritmurile ei sunt religioase: natura moare şi reînvie aidoma lui Isus Christos.
Mircea Eliade remarcă două curente, „două expresii spirituale complementare” în tradiţia populară: curentul pastoral, căruia îi corespunde expresia lirică şi cea filozofică a ciobanului, iar al doilea curent include „expresia spirituală a sedentarilor, a populaţiei agrare”. Primei tendinţe i se datorează balada Mioriţa, cea mai frumoasă baladă populară. Partea sedentară a populaţiei îşi aduce contribuţia în poezia populară şi în folclorul religios. Mircea Eliade este de părere că însăşi cultura română a rezultat din tensiunea dintre sedentarism şi transhumanţă sau „dintre localism, provincialism şi universalism. Regăsim aceeaşi tensiune şi în literatura scrisă. Există mari scriitori români care sunt tradiţionalişti, care reprezintă sau prelungesc spiritualitatea sătească, sunt sedentari; iar alţii sunt deschişi spre lume, «universaliştii» (au fost chiar acuzaţi de cosmopolitism). De asemenea, s-ar putea spune că primii sunt atraşi de religie, de mistică, în timp ce ceilalţi au spirit critic, sunt atraşi de ştiinţă” [6, p. 84]. În toate acestea Mircea Eliade nu vede decât o tensiune creatoare.
Sentimentul religios, care transpare în creaţia celor doi poeţi, Alexei Mateevici şi Grigore Vieru, caracterizează şi atitudinea faţă de cuvânt. Facem aici o paranteză pentru a menţiona o curioasă constatare a lui Basarab Nicolescu, potrivit căreia, pentru savantul, logicianul şi filozoful fenomenolog american C. S. Peirce, anume cuvântul este „locul de întâlnire dintre continuu şi discontinuu, dintre trăire şi gândire, actualizare şi potenţialitate, omogenitate şi eterogenitate” [7, p. 16]. Este şi mai interesant să constatăm, în contextul actual al evoluţiei gândirii ştiinţifice, că atenţia concentrată asupra studierii minuţioase a limbii, în învăţământul interbelic, era nu doar pe deplin justificată, ci venea dintr-o înţelegere adecvată a perspectivelor dezvoltării ştiinţei. Astfel, despre importanţa acordată studierii limbii ne relatează, bunăoară, cunoscutul matematician român Grigore Moisil, care în amintirile sale menţionează că în primele clase elevii erau daţi pe mâna unor pedagogi foarte buni de limba română, urmând ca mai apoi să fie încredinţaţi profesorilor de ştiinţe exacte. Anume în felul acesta învăţământul românesc a ajuns la un nivel remarcat şi pe plan internaţional.
Lucrul acesta l-au înţeles prea bine scriitorii de la noi, ei înşişi confruntându-se cu situaţii care astăzi sunt aproape de neperceput: la sfârşitul anilor ’50-’60 majoritatea dintre ei îşi duceau copiii la singura grădiniţă moldovenească din Chişinău, aflată la Sculeanca. Procedând la fel, Grigore Vieru, care a constatat că lipsea materialul didactic în limba maternă, s-a implicat pentru a redresa situaţia. Aşa au apărut primele sale versuri pentru copii. Cărţile dedicate celor mici Alarma (1957),Muzicuţe (1958), La fereastra cu minuni (1960) Făt-Frumos curcubeul şi Bună ziua, fulgilor! (1961), Poezii de seama voastră (1967), Trei iezi, Abecedarul (1970) (elaborat împreună cu S. Vangheli şi pictorul Igor Vieru), Albinuţa (1980) sunt, de fapt, ferestre deschise, în primul rând, spre minunea graiului matern. Mai târziu se va orienta spre cititorul matur pentru care va scrie numeroase volume de versuri: Versuri (1965), Numele tău (1968), Un verde ne vede (1976), Taina care mă apără (1983), Cel care sunt (1987), Fiindcă iubesc (1980), Steaua de vineri (1978), Rădăcina de foc (1988), Hristos nu are nici o vină (1991), Rugăciune pentru mama (1994) Strigat-am către tine (1999), volume antologice: Scrieri alese (1984), Acum şi în veac (patru ediţii: 1997, 1999, 2000, 2001) ş.a., însă într-un interviu va susţine: Poezia mea de acolo porneşte, din copilărie. Ferice de copiii care au descoperit şi mai descoperă încă miracolele limbii materne prin intermediul versurilor lui Grigore Vieru: Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră. / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră / De-ar spune şi cuvinte, / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din limba sfântă a noastră!
Doar prin acest singur exemplu remarcăm că Vieru şi-a conceput creaţia în spiritul lui Mateevici. Autorul verdelui ce ne vede, apreciat, de exemplu, de către Alex. Ştefănescu pentru „conştiinţa valorii imense a limbii”, a ajuns să fie, după cum observă şi criticul Theodor Codreanu, cel mai citit scriitor român din toate timpurile. Poetul şi-a crescut cititorii. Fiind în Franţa în componenţa unei delegaţii care a participat la lansarea antologiei Echos poétiques bessarabienne, le spuneam participanţilor la eveniment că francezii nu au un scriitor contemporan care să se bucure de atâţia cititori câţi are Grigore Vieru, fenomen datorat faptului că în spaţiul nostru, în perioada postbelică, relaţia scriitor – cititor a fost una specială. Scriitorii au fost puşi în situaţia de a se orienta spre cititori mai mult, dându-le curajul regăsirii propriului eu. Anume aşa se explică interiorizarea, care în peisajul nostru literar este diferită de fenomenul similar caracteristic literaturii moderne de la începutul secolului al XX-lea. Spre deosebire de scriitorul de atunci, captat de diversificarea formulelor artistice, marcat fiind şi de psihanaliza lui Freud care făcea carieră în epocă, scriitorii de la noi, în perioada postbelică, vor căuta interioritatea pentru a-şi recupera identitatea. Preocuparea obsesivă a lui Grigore Vieru este sentimentul libertăţii interioare şi revenirea la nişte modele existenţiale verificate de multe generaţii. De aceea imaginea de sine include ziua de duminică „la alba-ne căsuţă curată ca un ou” şi „casa văduvă şi tristă de la margine de Prut”, „azima”, dimineţile reci de toamnă în care personajul liric, învelit cu greul colorat al lăicerelor, aude rudele vorbind în şoaptă. Imaginea în care descoperim o copilărie în singurătate, cum este cea din poezia Melcul („Pleacă soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi spun. / Dar niciuna nu-i frumoasă. / Greu e singurel în casă”), precum şi a copilăriei în general; imaginea fiului pierdut în război (Cămăşile) sau a tatălui (Formular) completează universul exilului interior din poezia lui Grigore Vieru, care motivează întru totul implicarea sa ulterioară în lupta de emancipare a conaţionalilor săi, scriind numeroase poezii mobilizatoare consacrate revenirii la scrisul latin şi repunerii limbii române în drepturile ei fireşti, texte pentru cântece la fel de înflăcărate ca ale lui Mateevici.
Se desprinde din toate acestea configuraţia unui itinerar identitar vechi, aproape biblic. Dar nu lipsesc nici accentele modernităţii specifice insului acaparat de viteze. Mai exact, este vorba de imaginea omului care presimte criza unei modernităţi ce culminează, astăzi, cu generaţia omului „furat” de calculator.
Din sfera esenţializată a trăirii simple, aproape arhaice, din cea a exilului interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă în favoarea marginalizării limbajului de lemn. În locul acestuia el susţine limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore Vieru se explică prin vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică colectivă capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor sentimentelor adevărate. Iată un exemplu: Ca un copil aştept dimineaţa / Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!
E un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu fulgerul marii iubiri de viaţă. Este curioasă depăşirea stării exilului interior de care nu este absolvit personajul liric din poezia lui Vieru, prin optimismul dătător de libertate interioară, râvnind armonia originară şi nutrind o nostalgie a limbajului primordial.
Vizionarismul lui Vieru, ca şi al celorlalţi autori şase- şi şaptezecişti, s-a născut din reticenţa faţă de realitatea ideologică. De aceea ei vor pleda pentru redarea vigorii limbii materne, aceasta constituindu-se ca o ultimă redută a celui care scrie. Mama,graiul (este şi titlul unei antologii de poezie alcătuită de către Grigore Vieru), numele (Numele tău [1968] fiind un volum de mare rezonanţă în epocă), plaiul, toate acestea constituie punctele de reper ale creaţiei lui Grigore Vieru. Explicaţia frecvenţei acestor motive ţine de criza identitară pe care personajul literar basarabean o resimte. Rupt de albia firească a culturii româneşti, care devenise un tabu, scriitorului îi revine soarta (un cuvânt des întâlnit la poeţii noştri) de a se referi la sine, la unul care are nevoie de identificare. La Grigore Vieru conştiinţa reflexivă ia forma cântecului, o formă de exteriorizare a asupritului, autorul convertind suferinţa într-o expresie primară a reflexivităţii, în cântec. Retragerea în sine o citim şi în titlul Numele tău, acesta semnificând sinele nominal, legătura cu familia, cu neamul. Aici termenii „străvechi” „primar”, „primordial” şi „arhaic” comportă mai curând sensul de „profund”, „autentic”. Relaţia cea mai „profundă”, mai „veche” rămâne a fi relaţia cu mama, care pentru Grigore Vieru semnifică relaţia sacră cu Dumnezeu. Mai multe titluri de poezii sunt relevante în acest sens: Făptura mamei, Mâinile mamei, Ochii mamei, Părul mamei etc. Procedând astfel, autorul umple golul generat de pierderea sinelui, sursele Eului regăsindu-le şi într-un Noi comunitar, care este neamul, sau într-un timp al copilăriei. Creaţia lui Grigore Vieru destinată micilor cititori, atât de bine cunoscută şi îndrăgită, îşi dezvăluie pe deplin sensurile anume în acest context.
Astfel, întreaga poezie a lui Grigore Vieru, „întoarcerea sa la izvoare”, se cere interpretată astăzi atât din perspectiva generaţiei sale, cât şi din cea a generaţiei din faţa calculatorului. Cu alte cuvinte, universul vierean ni se deschide din perspectiva curajului autorului de a cultiva o poezie a sentimentului, curaj care în postmodernitate este contrazis de refuzul dezvăluirii sensibilităţii individuale.
Prin creaţia sa Grigore Vieru cultivă caracterul, iar acesta, precum se ştie, nu poate fi înlocuit de inteligenţă, oricât de multă ar avea-o intelectualitatea ştiinţifică şi artistică.
Grigore Vieru s-a impus şi se impune prin curajul de a crede până la capăt, căci, precum spune Domnia sa, Cine crede până la capăt se dezleagă de spaimă. Este vorba, în primul rând, de credinţa în puterea cuvântului. Precizăm că în ultimul timp în poezia universală cuvântul este explorat de către Iosif Brodski, poet rus născut la Petersburg, care a locuit o bună parte a vieţii în SUA, pentru faptul că prin cuvânt omul stăpâneşte timpul, prin cuvânt el se eliberează de singurătate şi de frică. Oare nu acelaşi lucru se desprinde şi din tonul consolator al înflăcăratului Mateevici: Nu veţi plânge atunci zadarnic / Că vi-i limba prea săracă.
După această lectură în paralel a celor doi poeţi mărturisitori care transformă memoria în istorie ne dăm seama că abia privită din perspectiva poemului Limba noastră întreaga creaţie a lui Grigore Vieru ni se prezintă în lumina ei adevărată. El vibrează ca nimeni altul la chemarea înaintaşului său, dedicându-se graiului matern, poemele sale neîntrecute în frumuseţe fiind o dovadă elocventă a peisajului mirific al limbii române.
Note bibliografice
1. Mateevici, Alexei, Genealogii, iconografie, evocări. Ediţie întocmită şi îngrijită, studiuintroductiv, bibliografie de Vlad Chiriac. Editura Ştiinţa, Chişinău, 2003.
2. Vieru, Grigore, Acum şi în veac, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003.
3. Ricoeur, Paul, Memoria, istoria, uitarea, trad. de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik. Editura Amarcord, Timişoara, 2004.
4. Mincu, Ştefania, Mioriţa – o hermeneutică ontologică, Editura Pontica, Constanţa, 2002.
5. Ghiu, Bogdan, Comunicarea internă, comunicare externă. Revista Cuvântul, serie nouă, nr. 3, 2007, p. 23.
6. Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
7. Basarab Nicolescu apud. Paleologu Matta, Svetlana, Răspuns la Ancheta revistei Convorbiri literare, în Convorbiri literare, martie 2007, nr. 3 (135).
* Discurs rostit cu ocazia conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al A.Ş.M. poetului Grigore Vieru (30 august 2007, Chişinău).
** În iunie 2007 s-au împlinit 90 de ani de la scrierea poemului.