Oameni şi cai (de la Marin Preda citire)
Pentru tiparDacă ar mai fi trăit, Marin Preda ar fi împlinit anul acesta, pe 5 august, 85 de ani. Ar fi sărbătorit, de asemenea, 65 de ani de la debutul său literar, cu schiţa Nu spuneţi adevărul (din „Tinereţea”, în numărul din 20 ianuarie 1942)1 urmată de Pârlitu’ Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp, Colina etc., povestiri şi nuvele din care, privind retrospectiv, se poate întrezări forţa unui mare scriitor.
Dintre acestea, ne vom referi la Calul, probabil cea mai celebră nuvelă2 a lui Marin Preda şi care a generat cele mai multe nedumeriri. Vom avea în vedere şi opiniile unor cunoscuţi critici, cu care nu suntem întru totul de acord. Este vorba, îndeosebi, despre Eugen Simion3, Nicolae Manolescu4 şi Ion Bălu5, care, după părerea noastră, au trecut prea repede peste unele aspecte, deşi remarcă faptul că întâmplarea povestită este „stranie”6, iar „lipsa anecdotei e bătătoare la ochi”7.
Ce se întâmplă, de fapt, în această naraţiune? Redăm, în citat, rezumatul lui Eugen Simion, deoarece este mai succint decât al celorlalţi comentatori: „Nimic nu se petrece aici, în afară de faptul că un ţăran omoară un cal bătrân, devenit povară în gospodărie. Ştiinţa scriitorului e de a relata impersonal gesturile înşelătoare, pregătirea înceată a actului final. Omul se scoală dimineaţa mai devreme, hotărât să isprăvească, înaintea altor treburi, un lucru la care se gândise în ziua precedentă, scoate calul din grajd, vorbeşte blând cu el, îi dă apă, apoi, după ce străbate satul, îl omoară, fără grabă, într-o luptă inegală, tristă. Nu e nimic simbolic aici, nici o intenţie de a da o aură tragicului. Replica finală a unui observator: «Ia uite, băăă […] unu’ beleşte un cal! Cu-ţu, naaa!… Na, bobica, naaa!…» cade ca o ghilotină peste peisajul dezolant al unei morţi intrate in ordinea faptelor banale [subl.n. – C.M.]”.
Mai întâi de toate, se cuvine să observăm că atât E. Simion (vezi evidenţierea de mai sus), cât şi I. Bălu şi N. Manolescu văd în omorârea calului „un fapt banal”: „Construită pe patru episoade, schiţa relata şi motiva un fapt banal din viaţa satului: un sătean ucide din raţiuni economice un cal neînchipuit de bătrân”8; „Un omor ce intră în cutumele satului e făcut să semene cu o crimă” – precizându-se că e un „fapt banal, din viaţa satului”9. Nici „aristocraticului” Petru Dumitriu, în articolul de întâmpinare (din 1948) a volumului Întâlnirea din Pământuri, evenimentul nu i se părea ieşit din comun: „Un ţăran îşi scoate dis-de-dimineaţă calul bătrân şi bolnav din ogradă, îl duce la marginea satului, într-o groapă întrebuinţată de tot satul în scopul anumit, îl ucide şi-l jupoaie de piele”10.
Afirmaţiile sunt cam pripite şi conduc la concluzia că respectivii comentatori fie nu cunoşteau mentalitatea ţăranului român, fie aveau [mai puţin P. Dumitriu] în minte titlul filmului american Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? În mod obişnuit, caii nu erau ucişi în lumea satului tradiţional, chiar daca erau bătrâni şi inutili din punct de vedere funcţional. Astăzi este mai greu de apreciat cât de profund depindeau oamenii de cai înainte de apariţia căilor ferate şi a automobilului. Calul era animalul cel mai important al călătoriei, al muncii, al vânătorii şi al războiului. Pentru om, el reprezenta un adevărat tovarăş al vieţii de zi cu zi, deoarece îşi câştiga existenţa cu ajutorul lui. Comuniunea om – cal este evidenţiată şi în textul lui Preda prin sintagma „cei doi” (ce apare de două ori şi e marcată grafic de autor prin italice), care pune semnul egalităţii între cele două fiinţe.
Anchetele etnolingvistice, întreprinse de noi11, folosind ca subiecţi ţărani deţinători de cai (oameni în vârstă, cel mai adesea), dovedesc că aceştia, în genere, nu-şi ucid caii. Caii bătrâni fie sunt lăsaţi la iesle şi hrăniţi în continuare (sunt, într-un fel, pensionaţi), fie sunt lăsaţi să pască liber pe câmp în aşteptarea morţii fireşti. În cazul în care îi moare calul în grajd, ţăranul, cu lacrimi în ochi (după cum mi-au confirmat cei intervievaţi), ca la moartea unui prieten sau slujitor de credinţă, „îl dă de râpă” sau îl îngroapă pentru a nu fi devorat de câini. Numai cel cu adevărat josnic se coboară într-atâta încât să ia pielea de pe cal, dovadă, în textul analizat, şi exclamaţia ciobanului, din final, care constată cu stupoare actul reprobabil.
De fapt, ar trebui precizat că, judecând după felul în care oamenii tratează animalele (în speţă caii), aceştia se împart în mai multe categorii, cu grade diferite de umanitate, ce pot fi ilustrate şi cu exemple din literatură. În definitiv, literatura are ca suport realitatea şi cazurile următoare pot servi drept dovezi.
Există oameni care ucid cu plăcere şi cărora soarta animalelor le este indiferentă, considerându-le nişte obiecte de care te poţi dispensa uşor atunci când devin inutile. Astfel, Tănase Scatiu (în romanul omonim al lui Duiliu Zamfirescu, cap. VI), supărat pe un cal nărăvaş, Forgaş, îl ucide, într-o criză de demenţă, cu şase focuri de revolver, replicând: „Na, na, na, să te înveţi să mai sări şi altă dată!”. Stoica, vizitiul, plânge calul şi-l blestemă pe stăpân. În romanul lui Fănuş Neagu, Îngerul a strigat(cap. V), nemţii creează un spectacol sinistru mitraliind o herghelie întreagă de cai răniţi, ceea ce provoacă revoltă în rândul celor care urmăresc scena: „Porcilor! spuse tare cineva pe şlep”. Aceştia sunt oameni negri la suflet şi urâciunea lor sufletească devine vizibilă şi în exterior. Petre Ispirescu, în Poveste ţărănească, face un remarcabil portret unui astfel de om: „Nu trecu mult şi iată că vine la împărat un ţigan urât şi buzat, şi negru, ciumă nu altceva, şi spuse că el a omorât pe zmei. Şi ca să încredinţeze pe împăratul de spusele lui, îşi arătă cu mândrie satârul plin de sânge şi hainele stropite. El îşi umpluse satârul şi hainele cu sângele unui cal al său, stătut de bătrân şi plin de tecnefes [‘răpciugă’, n.n. – C.M.], cu care nu mai avea ce face, şi-l ucisese ca să-i ia pelea”. Dacă ar fi să facem referire şi la literatura universală, ar trebui să ne oprim, în primul rând, la Călătoriile lui Gulliver, opera irlandezului Jonathan Swift. Eroul acestei cărţi ajunge, în ultima călătorie, în ţara Houyhnhnmilor, o insulă populată şi condusă de cai, fiinţe ce excelează în nobleţe şi inteligenţă. Pe insulă locuiesc şi nişte bestii lipsite de raţiune, numite Yahoo, ce seamănă perfect, la înfăţişare, cu oamenii, slujindu-i pe caii / Houyhnhnmi şi temându-se de ei. Gulliver învaţă graiul cailor şi-i povesteşte celui care îl luase în grijă (cu scopul de a-l observa, pe motiv că era un Yahoo deosebit, cu ceva rudimente de gândire) cum se purtau oamenii cu caii în lumea sa. Aflăm, aşadar, că în Europa caii erau folosiţi la tot felul de munci şi bine trataţi (mai puţin de fermieri şi cărăuşi), până când se îmbolnăveau sau se mişcau cu greutate. Atunci erau vânduţi şi puşi să trudească până mureau, după care erau jupuiţi, iar pielea le era vândută pe cât merita, în vreme ce corpul le era lăsat la cheremul câinilor şi al păsărilor de pradă12. Evident că aici Swift generalizează pentru a accentua cruzimea oamenilor (Yahoo).
Există oameni cărora le pasă de animale şi le eutanasiază, din milă, atunci când suferă. O astfel de situaţie este relatată chiar de Marin Preda în vol. II din Moromeţii. Un mânz „mursicat” de lup, a cărui rană fusese invadată de viermi, este ucis prin asfixiere de către doi băieţi, dintre care unul, al lui Pretorian, este fiul proprietarului. Familia nu se îndurase să-l omoare şi tot amânase momentul: „Noi am zis că o să-i treacă, dar n-avem ce-i mai face, şi tata l-a lăsat odată legat lângă pădure, să vie iar lupu-ăla să-l mănânce.”; „…tata mi-a zis să-l las dracu’ pe câmp, dar el vine mereu acasă, ne pomenim cu el la poartă, nu putem să scăpăm de el”. Un băiat (fără nume), care ar aparţine primei categorii, vine imediat cu soluţia: „Păi hai să-l omorâm!”. Devine foarte insistent („Ei, îl omorâm?!”) şi-l convinge pe al lui Pretorian să accepte ideea: „Hai să-l omorâm, se hotărî atunci al lui Pretorian. Şi tata mi-a spus de câteva ori, dar mi-a fost milă: omoară-l, mă, zice. Îl omorâm, dar cum?”. Celălalt băiat nu are pic de milă13 şi înăbuşă căluţul cu o energie neobişnuită („Era aşa de voinic acest băiat pentru cei cincisprezece sau şaptesprezece ani ai lui încât el nici măcar nu spuse celorlalţi să-l ajute să-i ţină mânzului picioarele”). Totul se termină foarte repede: „băiatul acela şi cu al lui Pretorian omorâseră mânzul înăbuşindu-l”.
Există, în fine, oameni care consideră caii parteneri cu drepturi egale, preţuindu-i [cel puţin] ca pe nişte fiinţe umane. Pentru ei, caii reprezintă „aproapele” şi morala biblică li se aplică deopotrivă. Aceştia nu i-ar omorî în nici o circumstanţă şi nici nu le-ar lua vreodată pielea. Scriitorul Anton Marin evocă într-o splendidă carte de amintiri, Lumea lui Tonică, ataşamentul unui bătrân cărăuş, Moş Trifan (poreclit Meremet) pentru calul său. Întors, după o vreme, în ţinutul natal, autorul află că cei doi muriseră între timp. Mai întâi calul („care murise de bătrâneţe chiar aici în curte”), jelit de stăpân, şi apoi şi Moş Meremet: „Spunea baba că bătrânul n-a lăsat să-l jupoaie de piele şi că l-a îngropat el cu mâinile lui pe malul pârâului, plângându-l ca pe un copil! Că de la moartea calului, n-a mai fost om ca mai înainte”14. În Ciulinii Bărăganuluide Panait Istrati (la începutul cap. IV), o familie asistă neputincioasă la moartea calului survenită pe un drum de ţară, la asfinţitul soarelui. Îndurerat, tatăl îşi scoate căciula, se închină şi îngenunchează spre răsărit, îl ia ca martor pe Dumnezeu că a făcut tot ce a fost posibil pentru a-l salva, după care veghează, alături de ceilalţi, leşul animalului noaptea întreagă.
Vai de cei care încearcă să batjocorească animalele unor astfel de oameni! Moş Meremet păleşte şi-i aleargă cu biciul pe băieţii care erau cât pe ce să-i înece mârţoaga în pârâu. Moş Luca, într-o scenă antologică a Amintirilor lui Creangă, îl suduie cumplit pe cel care („un flăcăoan al dracului” din Iaşi) i-a ironizat „căişorii”. În naraţiunea Între cercuri de salcâm (din vol. Leul albastru), scrisă de D.R. Popescu15, un personaj, Enache, îşi bate un văr cu lopata, mai să-l omoare, pentru că şi-a bătut joc de caii pe care îi avea în grijă (cel dintâi), tunzându-le coada. Lovindu-l, îi stăruie pe buze întrebarea: „da’ cu caii ce-avuseşi, mă?”. Tot astfel, la Emil Gârleanu, în povestirea Ibrahim, un turc, găsit odihnindu-se pe moşia unui boier român, suportă bătaia poruncită de acesta, dar nu şi faptul că slujbaşii i-au ciopârţit calului său coama şi coada. Drept pentru care se întoarce cu ajutoare şi se răzbună16.
În consecinţă (revenons à… notre cheval), crima înfăptuită de Florea Gheorghe, eroul nuvelei lui Marin Preda, nu-i nicidecum un fapt banal, „un omor ce intră în cutumele satului”! El ştie că fapta sa ar fi condamnată de morala sătească tradiţională, guvernată de legi arhaice (că-i o lume ce conservă legături cu arhaicul, o demonstrează şi cuvintele lui Arghire: „scoate plugul nişte bolovani cât ţestu’ [ţestul reprezintă un obiect primitiv întrebuinţat la coacerea pâinii]”). Altminteri de ce s-ar feri protagonistul de fiecare dată să nu se afle ce are de gând? Sunt destule argumente în acest sens. Crima vrea să o ducă la bun sfârşit „înainte ca soarele să răsară” tocmai pentru a scăpa de privirile sătenilor şi nu numai de ale lor, căci, în clipa în care „peste coama înaltă a salcâmilor care abia se zăreau spre sat, razele soarelui ţâşniră pe nesimţite şi umpluseră cu lumina lor roşie întreaga văgăună […], omul parcă se înfioră speriat”. De ce? Pentru că, la noi şi la alte popoare, soarele este considerat un ochi al divinităţii. Oricum ar fi, spaima omului este generată de conştientizarea faptului că păcatul său va fi urmărit, în desfăşurare, chiar de instanţa supremă, Dumnezeu. Dar acţiunea a fost începută şi, după un moment de reflecţie („se opri o clipă, scărpinându-se în cap”), el îşi continuă abominabilul plan. Ezitările şi eschivările sunt evidente: „Unde drac’te duci, mă, cu talanu-acela?” îl întreabă un consătean, Arghire, când îl întâlneşte cu mârţoaga de căpăstru. Mă duc… Dă-m’ o ţigare.” răspunde el omiţând răspunsul şi, pentru a schimba subiectul, întrebându-l pe acesta dacă mai are de arat. Evită să-i spună şi nevestei lui Ilie, fierarul satului, absent (un ţigan chior, după poreclă, parcă pentru a aduce mai bine cu un ciclop) ce anume dorea de la el, desemnând obiectul căutat prin ceva (subliniat de autor), iar glasul unui cioban îl îngrozeşte, după încheierea faptei. Andrei Grigor consideră că „ezitările personajului provin dintr-un complex al neajutorării, al singurătăţii neliniştite în faţa necesităţii de a înfăptui ceva care îl înspăimântă”, susţinând, totodată, că există aici „o bine marcată dimensiune psihologică a inferiorităţii în raport cu importanţa, dar şi cu cruzimea unui act necesar, a unei realităţi pe care personajul urmează să şi-o asume pe cont propriu”17.
Este drept că aspectele acestea răzbat la suprafaţă mult mai greu şi datorită „ştiinţei scriitorului […] de a relata impersonal gesturile înşelătoare, pregătirea înceată a actului final” (E. Simion), ceea ce face să crească şi suspansul. Ion Bălu se entuziasmează afirmând că Marin Preda aduce în Calul „o obiectivizare totală a personajului”, eul naratorului identificându-se cu obiectivul camerei de luat vederi, şi adaugă că „gândurile personajelor sunt complet ignorate”. La fel susţine şi N. Manolescu (ale cărui observaţii sunt mai pertinente) când scrie18 că naratorul nu se introduce în conştiinţa personajului. Preda nu face aici psihologie, tocmai pentru a ne priva de motivaţiile crimei. Totuşi, superficial, naratorul reuşeşte să pătrundă în conştiinţa lui Florea Gheorghe. E de mirare cât de uşor au sărit comentatorii peste primele rânduri ale naraţiunii: „Florea Gheorghe avea de făcut o groază de treburi, dar dintre toate vroia să termine una, acum, de dimineaţă, înainte ca soarele să răsară şi să-l apuce căldura, şi la care se gândise încă din ziua trecută [subl.n. – C.M.]”. De unde cunoaşte naratorul toate acestea? Fraza lasă de înţeles că ştie mai multe, dar se cenzurează. De aici încolo însă desfăşurarea naraţiunii demonstrează, într-adevăr, că naratorul nu este câtuşi de puţin omniscient, doar că privirea sa încearcă să străbată uneori dincolo de vizibil. De pildă, atunci când calul, însetat, vrea să bea apă, aflăm că omului „prin cap îi trecu parcă o fluturare ca de fum, care i se prelinse înăuntru şi îl înfioră”. În acelaşi timp, trebuie consemnat faptul că cercetătorii literari19 au observat că în prima variantă a nuvelei (din 1942) existau mai multe notaţii de natură psihologică la care autorul, revizuind textul, a renunţat.
N. Manolescu precizează că o eventuală relectură ar releva indicii preţioase pe care prima lectură le trece cu vederea, dar criticul nu prea ne dezvăluie care sunt, cu excepţia luminii purpurii a răsăritului de soare care, desigur, anunţă vărsarea de sânge.
Fără îndoială, există semne ce anticipează finalul şi care pot fi identificate în replicile ţăranului. Primul cuvânt pe care îl rosteşte este răpciugă, după ce calul tuşise împrăştiind „un smoc de muci în toate părţile”. Aşadar, calul nu numai că este foarte bătrân, dar are şi o boală care-l va răpune curând, o boală cabalină: răpciugă. O a doua replică, esenţială, este: „Ei, hai, bătrânule, că ţi-ai mâncat tărâţa… Hai, mă, să paşti iarbă verde…”. Recunoaştem, aici, adaptată, zicala Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai păpat / mâncat mălaiul care se spune despre cineva care a îmbătrânit şi nu mai este util. Expresia evocă practica primitivă a uciderii bătrânilor (prezentă în atâtea legende româneşti şi atestată încă din antichitate, inclusiv la romani)20 pentru a nu mai constitui o gură în plus de hrănit. Nu întâmplător i se adresează ţăranul calului cu apelativul bătrânule sau chiar cu cel de tată. În subsidiar, nuvela ar putea face trimitere la un mit al asasinatului, chiar dacă Eugen Simion găseşte o asemenea descoperire ca fiind surprinzătoare (nepomenind numele celui care a avut ideea)21 şi nu vede „nimic simbolic aici”! Andrei Grigor oferă o lectură în cheie psihanalitică a textului, evidenţiind o „rezolvare alegorizată a complexului oedipian”22. S-ar părea că avem de-a face aici cu un „paricid” în formă deviată – afirmă acelaşi cercetător –, căci „sentimentului de vinovăţie anormal sau, în orice caz, disproporţionat, dacă ar fi vorba doar de un act gospodăresc, i se adaugă spaima de a fi săvârşit o faptă interzisă din punct de vedere moral”23. Deşi A. Grigor nu este convins integral că „ar fi vorba doar de un act gospodăresc”, el consideră că gestul respectiv ar fi „banal din perspectiva codului rural”.
Într-o naraţiune atât de concentrată nici un cuvânt nu este aleatoriu. Şi îndemnul „Hai, mă, să paşti iarbă verde” trimite spre expresia Paşte, murgule, iarbă verde ce se spune pentru a indica aşteptarea zadarnică, lipsa de speranţă în realizarea unui lucru. Că enunţul este folosit în această accepţie figurată, ne-o dovedeşte şi momentul în care, pe buza văgăunii, calul este împiedicat să pască: „Lasă, mă! Te găsi păscutul”, precum şi faptul că, în primă instanţă, omul ezită să-l şi adape. De la fierar, Florea Gheorghe urma să ia ceva [subl. lui – M. Preda]. Ce anume, nu vom afla din text, dar bănuim că e un topor. Lipsa acestuia declanşează eroului nostru un acces de furie ce se revarsă, în surdină, asupra nevestei fierarului, pentru că, în loc de potcoave, spune coptoave – metateză datorată etimologiei populare – („Fi-ţi-ar ale dracu’, coptoavele! Proasto!”).
Când omul ajunge la „văgăună” (= râpă, veritabil cimitir animalier)24 ne dăm seama, deja, că el va ucide calul. Pentru cunoscători, se face imediat legătura cu expresia idiomatică a (se) duce / da de râpă. Nu este exclus ca Marin Preda, un profund cunoscător al istoriei (la şcoală era materia sa predilectă, după cum menţionează în Viaţa ca o pradă) să fi ştiut că, în vechime, bătrânii erau sacrificaţi prin abandonarea sau aruncarea într-o râpă (lucru evidenţiat şi de unele legende româneşti, la care se poate adăuga obiceiul romanilor de a-i arunca de pe pod în Tibru pe cei care împlineau şaizeci de ani – sexagenarii per pontem mittendi –)25 şi să ilustreze acest fapt de antropologie prin textul în cauză. Revelator este un episod din nuvela O adunare liniştită, unde personajul Miai ameninţă că „el are să ia caii, să se ducă cu ei la râpă şi să le dea una în cap cu toporul. Că ce, el d-aia le dă să mănânce? Să lucreze la alţii de pomană?”. Aflăm tot de aici şi la ce era bună pielea unui cal: „Mâine dimineaţă ascut toporul, a răspuns Miai cu fălcile încleştate, iau caii de căpăstru, mă duc cu ei la văgăună şi le dau una în cap… decât să ajungă pe mâna voastră, să le beţi pielea”. Exemplul acesta poate constitui şi el un indiciu, mai ales că Preda aşază, în volumul Întâlnirea din Pământuri26, nuvela O adunare liniştităchiar înaintea naraţiunii Calul.
Scena omorârii calului este naturalistă, iar omul se comportă exact ca un criminal dezlănţuit, lovind calul de câteva ori chiar şi după ce moare. Imaginea terifiantă a animalului, căruia (izbit de moarte tot cu un os de cal) „pe bot i se spărsese un ochi şi se prelingea jos ca un gălbenuş de ou”, pare a face trimitere la descrierea pe care i-o face Delavrancea (în Apus de soare, act. II, sc. VI) lui Bogdan, fiul lui Ştefan: „O! Să-l fi văzut cu ochiul scurs pe obraz, ca un ou cu puiul prins spart de-o cloşcă nedibace”. Asistăm, totodată, şi la o demitizare a unor motive din literatura populară. Calul acesta bătrân nu mănâncă jăratic şi nici nu-şi leapădă înfăţişarea deplorabilă. Ion Bălu comentează astfel crima: „Trăirile omului au o puţin întâlnită acuitate: mila, teama, duioşia, repulsia în faţa gestului decisiv se împletesc cu hotărârea de a dărui neantului o fiinţă ce nu mai poate vieţui”. Aşa să fie? Florea Gheorghe (încadrabil în a doua categorie de oameni) seamănă în porniri (fără a avea aceeaşi profunzime) cu personajul lui Dostoievski, Raskolnikov, din Crimă şi pedeapsă, care ucide (tot cu un topor!) o cămătăreasă bătrână pentru a-şi dovedi că nu-i un om comun. Personajul nostru se abate şi el de la morala curentă, de la calea comună, şi textul face o aluzie în privinţa aceasta: „Dar, după o vreme, cei doi părăsiră drumul ce se întindea în sus…”. Care îi este motivul? Nu ştim cu certitudine; intuim însă că Marin Preda a urmărit în această secvenţă să surprindă individul uman într-una dintre ipostazele sale animalice, de adevărat Yahoo. Potrivit mărturisirilor sale din cartea cu tentă autobiografică, Viaţa ca o pradă (Editura Albatros, Bucureşti, 1977), scriitorul umbla la 18 ani „prin anticării după Swift, Gogol şi Dostoevski” şi-i citea cu asiduitate (p. 103). S-a observat, de asemenea, că ultima nuvelă din Întâlnirea din pământuri, O dimineaţă de iarnă, are un motto din Swift, în care este vorba de acelaşi Yahoo. Poate că este nimerit să cităm aici o altă mărturisire făcută de M. Preda în Viaţa ca o pradă27 (p. 106): „Dimpotrivă, Swift nu m-a tulburat şi nu m-a neliniştit deloc postura în care punea el animalul numit Yahoo. Recunoşteam omul în prada pornirilor sale obscure, inferior, evident, purităţii unui cal. Cunoşteam caii. Eram trimis cu ei să-i pasc şi ne confundam în intenţii”.
Încheiem cu fragmente din Elogiul şi tragedia calului(1966) de Vasile Băncilă, eseu în care filozoful brăilean argumenta că la cal descoperim următoarele calităţi: frumuseţea, inteligenţa, temperamentul, forţa, curajul, devotamentul, puritatea, blândeţea, docilitatea şi demnitatea. Rândurile de mai jos au darul de a ne pune pe gânduri: „să admitem că e nevoie să piară caii din existenţă… Dar pentru aceasta, nu-i nevoie să-i laşi să rătăcească pe câmpuri întinse fără apă şi fără iarbă… Nu-i nevoie să-i uiţi în grajduri legaţi cu câte o sârmă de grătarele goale, fără un fir de fân şi fără un strop de apă […] Nu-i nevoie să împingi atât de departe utilitarismul de tip nemţesc sau american, încât să-i toci şi să-i dai hrană porcilor şi păsărilor, iar din oasele lor să ridici coline albe, de cari se miră călătorii din trenuri… Nu-i nevoie să-i loveşti cu toporul în frunte, pe motiv că ei au fruntea tare şi altfel nu pot fi omorâţi… această frunte făcută să fie mai degrabă mângâiată şi sărutată. […] După Pieile Roşii din America, caii sunt cea mai mare victimă a noastră”28.
Note
1 Aceasta este prima sa operă publicată, şi nu schiţa Pârlitu’, cum se crede cel mai adesea.
2 Mulţi evită să o numească nuvelă datorită scurtimii ei. Cu toate acestea, atunci când protagonistul este pus într-o situaţie limită, care-i afectează existenţa, se poate vorbi de o nuvelă, în pofida numărului redus de pagini. Nuvela Calul este dată ca exemplu, în învăţământ, atunci când se predau noţiuni de naratologie, pentru ilustrarea tehnicii comportamentiste / cinematografice de tip E. Hemingway (focalizare externă, viziune din afară).
3 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. II, Editura David & Litera, Bucureşti-Chişinău, 1988, p. 183.
4 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1999, p. 252-254.
5 Ion Bălu, Marin Preda, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, p. 25-26.
6 N. Manolescu, op. cit., p. 254; totuşi, mai înainte, la p. 252, afirmase că „nu există nici un element nefiresc”.
7 E. Simion, op. cit., p. 183.
8 I. Bălu, op. cit., p. 26.
9 N. Manolescu, op. cit., p. 254.
10 Petru Dumitriu, Marin Preda: Întâlnirea din Pământuri, în „Viaţa românească”, 1948, nr. 1.
11 În judeţul Galaţi, prin apropierea Tecuciului (comunele Iveşti şi Umbrăreşti). O parte din informaţii au fost utilizate de noi pentru lucrarea de licenţă, Graiul satului Torceşti, pe care am susţinut-o în 2001 la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi.
12 În textul original: “[…] they were sold, and used to all kind of drudgery until they died; after which, their skins were stripped and sold for what they worth, and their bodies left to be devoured by dogs and birds of prey” (Jonathan Swift, Gulliver’s Travels, Wordsworth Editions Ltd, 1992 p. 181).
13 În jurnalul său (vezi Jurnal intim. Carnete de atelier [ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Oana Soare], Editura Ziua, Bucureşti, 2004, p. 301), Marin Preda nota: „Omul este o fiinţă însetată de ucidere”.
14 Anton Marin, Lumea lui Tonică, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1989, p. 13. Anton Marin este originar din Tecuci, o parte din copilărie petrecându-şi-o la Iveşti, la începutul veacului XX. Cele relatate de el, ne confirmă cercetările proprii pentru respectiva zonă.
15 Care, de altfel, a şi scris câteva rânduri, în grilă mitologică, despre nuvela Calul, în „Caiete critice”, 1997, nr. 117-119 (număr dedicat comemorării lui Marin Preda).
16 Evident că ceea ce am prezentat noi este doar o selecţie, întrucât ne-a interesat un tip de atitudine; altminteri, tema „oameni & cai” se întâlneşte frecvent în literatură. Un exemplu celebru îl constituie Fefeleaga lui I. Agârbiceanu, în care apare devotatul şi răbdătorul Bator.
17 Andrei Grigor, Marin Preda – Incomodul, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 36-37.
18 N. Manolescu, op. cit., p. 252.
19 Vezi comentariile lui Leon Baconsky, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti (coord. Ion Pop), vol. II, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999, p. 262.
20 Vezi Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti (ediţia a II-a revăzută şi augmentată), Editura Institutul European, Iaşi, 2001, p. 233-235.
21 E. Simion, op. cit., p. 183.
22 A. Grigor, op. cit., p. 51.
23 Ibid.
24 În Moromeţii (ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, p. 247), descoperim şi cum arăta o „văgăună”: „Nici poiana nu era dintre cele obişnuite, din ea se vedea în depărtare, dincolo de râu, un crâng şi cariere de piatră, văgăuni de unde se lua pietriş pentru bătături, nisip şi pământ humos de cărămizi – îşi căscau, aceste văgăuni, de departe gurile lor roşietice cu muşuroaie albe; acolo era şi cimitirul animalelor, din apropiere putea fi văzut greabănul uscat sau capul mare al vreunui cal, sau mai mic al vreunui câine”.
25 Obicei discutat mai întâi de Vasile Bogrea, dar vezi şi St. Dumistrăcel, op. cit., p. 360-363.
26 După cum descoperim în ediţia consultată de noi: Marin Preda, Întâlnirea din Pământuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968 – dar şi în ediţia princeps din 1948.
27 Să mai amintim, oare, că însăşi ideea titlului, Viaţa ca o pradă, i-a venit scriitorului rememorând o scenă în care nişte căţei lipsiţi de experienţă nu reuşeau să sfâşie pielea unui cal mort, într-o văgăună?
28 Vezi Din vadurile Chiralinei. Antologie de literatură contemporană brăileană, vol. I, Proză şi dramaturgie (Selecţia textelor şi date biobibliografice [de] Ioan Munteanu), Editura EX LIBRIS, Brăila, 2005, p. 327-328.