Parabola condiţiei umane. Serafim Saka
Pentru tiparNu s-a discutat, până acum, cât anume din literatura de limba română scrisă în afara graniţelor noastre actuale aparţine sistemului literar românesc şi cât sistemelor literare ale ţărilor în care trăiesc creatorii ei. Cel mai complex exemplu îl oferă literatura scrisă româneşte în aşa-numita Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, devenită, ulterior, Republica Moldova. Nu mult după Unirea din 1918, pe teritoriul zisei Transnistrii a luat fiinţă o literatură care îşi declara în mod expres apartenenţa la „literaturile slave” şi care, după 1940, s-a înscris în sistemul literar sovietic, unde era proclamată suveranitatea principiilor „realismului socialist”. Acestui principiu i s-au supus scriitorii tuturor republicilor unionale. I s-au supus, de asemenea, scriitorii din toate ţările componente ale fostului „lagăr socialist”, pentru a crea o literatură unitară, care, asemenea sistemului economic colectivist, să se opună sistemului literar burghez funcţional în Europa de la finele secolului al XVIII-lea. Însă nu peste tot „frontul” era inexpugnabil şi existau numeroase diferenţe. Existau diferenţe şi între literaturile sovietice, unele fiind înrâurite de vecinătăţile istorice. În cazul „literaturii sovetice” dintre Prut şi Nistru, apare o întrebare esenţială: în ce măsură tradiţia şi vecinătatea românească au înrâurit-o pe aceasta, pentru a-i permite să intre, acum, în ramele literaturii general româneşti? O precizare esenţială: limba este doar unul dintre factorii unui sistem literar, nu însă şi unul decisiv. De unde decurge concluzia că nu toată literatura scrisă, acolo, în româneşte ar intra ipso facto în literatura general românească. În consecinţă, o altă întrebare, la fel de esenţială: câţi dintre scriitorii de limba română din spaţiul literar moldo-sovietic fac parte din literatura general românească? Este Grigore Vieru „mai român” decât Andrei Lupan? Este Vladimir Beşleagă „mai român” decât Ion Druţă?
O întrebare de care Serafim Saka trece cu uşurinţă, din mai multe pricini. Întâi, din motive – să le zic – etnice, el fiind născut în Bucovina (la Vancicăuţi, în 16 martie 1935), acolo unde nu prea au existat oprelişti în folosirea etnonimului „român”. În al doilea rând, pentru că Dumnezeu l-a înzestrat cu un dar preţios, dar şi periculos, acela al neliniştii încordate. Serafim Saka este un perpetuu căutător – şi, la nevoie, născocitor – de întrebări. De aici i s-au tras omului: necazurile, şi creatorului: succesele. În afară de poezie, s-a încercat în toate genurile, atât în cele numite „literare”, cât şi în cele numite „de frontieră”. A scris nuvele şi romane, piese de teatru, scenarii cinematografice, precum şi eseuri, articole de gazetă, a semnat interviuri luate altora, a răspuns el însuşi la interviurile pe care i le-au luat alţii. Este incomod, pentru că, bucovinean fiind, se rosteşte verde, pe faţă, fără să îi pese de urmări.
Stabilit la Chişinău, şi-a tras subiectele atât din viaţa contemporană, cât şi din istoria ţinutului dintre Prut şi Nistru, ocolind, cu bună ştiinţă, preceptele de bază ale realismului socialist, despre care susţine, cu dreptate, că au creat o literatură „informă în formă şi antinaţională în conţinut”. De aceea, personajele romanelor şi povestirilor lui Serafim Saka nu exaltă virtuţile „omului nou sovetic”, ci, dimpotrivă, le pun la îndoială. Omul lui Saka suferă de „orbire”, are de trecut „vămi” pentru a se menţine, cât de cât, pe „linia de plutire”. În fine, când pare a fi ajuns la o împăcare cu sine, duce dorul neîmpăcării veşnice şi se roagă eretic: „pe mine mie redă-mă”. Într-un interviu, Serafim Saka afirmă că i-au plăcut, chiar l-au „obsedat”, Camus, Hamsun şi Buzzati. Putea să-i adauge, pentru a întregi familia, şi pe Sartre şi Malraux. Numai că de existenţialişti şi de congenerii acestora Saka se deosebeşte prin refuzul faptei. Personajele sale doar meditează şi, chiar dacă au o oarecare urmă de „nausée”, nu se reped în acţiuni sinucigaşe.
* * *
Romanul modern cunoaşte formule extrem de variate, neputându-se opri asupra uneia. Eseist, dramaturg şi scriitor, Serafim Saka s-a folosit de acest drept pentru a scrie Vămile, unul din romanele de rezistenţă ale literaturii de dincolo de Prut. Apărut, mai întâi, în 1972, a fost revăzut în 1987. Prima ediţie i-a adus autorului o lungă dizgraţie politică, fapt care l-a constrâns, pentru a supravieţui, să se ocupe numai de traduceri, îndeosebi din literaturile sovietice. Privit în condiţiile violentei stagnări din epoca respectivă, Vămile prezenta la suprafaţă un text deajuns de inocent; având însă în profunzime un sens ostil ideologiei colectiviste. Personajul în discuţie este un arhitect, Delaoancea, care propusese demolarea centrului unui oraş spre a construi locuinţe moderne. Pentru oficialităţile politice ale timpului (călăuzite de lozinca stalinistă „scriitorul – inginer al sufletelor omeneşti”), profesiunea de arhitect a unui personaj literar era simbolică, deoarece, se considera, arhitectul ar simboliza un vizionar constructiv, din categoria acelora zişi „revoluţionari”, optimişti şi având în faţă „viitorul luminos”. Şi la noi, dincoace de Prut, G. Călinescu şi-a ales un arhitect drept personaj, pe Ioanide, din considerente asemănătoare. Ce se întâmplă însă cu simbolul oficial care este însă cât se poate de semnificativ pentru tendinţele reale ale textului lui Serafim Saka, precum, de altfel, şi pentru acela al lui Călinescu? Delaoancea este cu adevărat un profet, însă pentru el însuşi şi, de aceea, nu acceptă să intre în pielea unui manechin oportunist. Se iveşte astfel cea dintâi „vamă” pe care arhitectul o are de trecut, fără a reuşi întru totul. Căci profeţiile lui sunt adesea replici la circumstanţele imediate.
Până la un punct, Delaoancea nu se teme să viseze, reveria îl captivează şi poziţia lui preferată este cufundarea molatică în primitoarea catifelare a unui fotoliu, cu mâinile încrucişate, într-o feneanţă de tip oriental. Este vremea când gândirea lui lucrează intens, într-un schimb gratuit al întrebărilor şi răspunsurilor, ca un exerciţiu de intelectualitate. Dar pentru că îşi permite acest lux, arhitectul trebuie să plătească o altă „vamă”, spre a nu rămâne descoperit. În consecinţă, aşa cum procedase şi înaintaşul său Ioanide, el adoptă, când este cazul, un anume histrionism, mijloc de apărare şi tribut totodată, oferit conştient, în schimbul dreptului de a gândi nestingherit.
Pornit pe acest drum, arhitectul are de înfruntat încă un obstacol, acela al închiderii în sine şi al boicotării relaţiilor cu ceilalţi. Între eu şi voi opoziţia este categorică şi rezultă dintr-o contrapunere de ordin etic. Reprezentant al elitei, Delaoancea nu admite răspunsurile univoce, deoarece are exerciţiul despicării firului în patru. Deci: „voi aveţi un singur răspuns pentru infinitul de întrebări şi o singură întrebare la toate răspunsurile”. Evident, personajul lui Serafim Saka apare drept un cavaler fără prihană, deviza lui fiind „ori total învins, ori până la capăt învingător”. Cutezanţă romantică şi adolescentină, care constituie o nouă „vamă” pentru cel ce vânează, cu obstinaţie, absolutul. În societatea de tip colectivist căreia îi aparţine, Delaoancea este un intrus, deoarece îi repugnă „temporalitatea noastră arhitecturală”. Ţinta săgeţii este cât se poate de precisă, astfel încât proiectul unei „case pentru toate timpurile” reprezintă o înfruntare a mărginirii conceptuale a celorlalţi. Arhitectul lui Serafim Saka este stăpânit de ideea zborului nestânjenit, a imaginaţiei descătuşate.
Dar trăsătura de căpetenie a lui Delaoancea mi se pare a decurge din respectul nemărginit faţă de legile fireşti ale naturii. Omul modern, afirmă în subtext Serafim Saka, nu are dreptul să le ignore, ci numai datoria de a le respecta. Legat de pământ, de întreaga lui fire, arhitectul se simte pătruns de o forţă ignorată de ceilalţi. Aceasta îl îndreptăţeşte să aspire la o desăvârşire aproape imposibilă, anume desăvârşirea personalităţii. Serafim Saka nu poate concepe decât un ins năzuind la perfecţiune. Copie fidelă a naratorului, Delaoancea plăteşte deci o ultimă şi teribilă „vamă”, aceea a confruntării cu sine însuşi. Înzestrat cu adevărat har scriitoricesc, Serafim Saka nu propune nici un mod de rezolvare. Cel puţin în aparenţă, lucrurile rămân neschimbate, într-o incertitudine care izvorăşte nu din stângăcie, ci din aprofundarea adevăratei raţiuni a intelectualului, anume necontenita chestionare. Preopinentul personajului principal, un anume Gologan, a avut îndemânarea de a-şi însuşi „din născare, meseria de a trăi”. Este şi el arhitect, proiectându-se pe sine la alte dimensiuni decât colegul său, în principal fără a cunoaşte gravitatea şi dramatismul chestionării. Jovial, el place, cucereşte, nefiind apăsat de mohorala existenţială a lui Delaoancea.
Aşadar, romancierul nu crede în viabilitatea unei soluţii unice şi, presupun, nici nu agrează o atare ieşire din impas. Lucrul principal, pare a opina el, constă în a căuta şi provoca impasul. Altfel, toată viaţa s-ar reduce la o trudă anostă. Desigur că, în plin brejnevism, o atare atitudine nu putea fi socotită decât subversivă – cum, de altfel, şi era –, iar autorul ei a fost trecut la partea sedentară, probabil pentru a-şi cuminţi elanurile interogative. Şi când personajul Delaoancea afirma că este cuprins de „greaţă faţă de viaţă”, realizăm prezenţa unui intelectual parte dezabuzat, parte încrezător în el însuşi, aflat la egală distanţă între Camus şi Sartre. Din nou, o erezie inacceptabilă pentru morala sovietică.
Dar, cu toate acestea, se ridică o întrebare: să aibă Vămile mai mult o valoare de document istoric sau romanul lui Serafim Saka prezintă interes şi pentru cititorul din România zilelor noastre? Fără îndoială, tot ceea ce este omenesc şi toată încărcătura de dramatism a unui astfel de omenesc nu pot fi străine nimănui. Dar astăzi, la noi, Vămile interesează, înainte de toate, prin dezbaterea pe care o propune asupra atitudinii intelectualului în societate: concesie sau inflexibilitate, duritate faţă de numeroasele mediocrităţi, agresive prin definiţie, sau ignorarea lor? Sunt doar câteva din întrebările pe care le ridică romanul lui Serafim Saka.
Dar valoarea romanului Vămile nu mi se pare a se afla numai în gravitatea interogaţiilor pe care le cuprinde ori pe care le sugerează. Vădit ostil direcţiei realiste, textul realizează un exerciţiu de forţă, prin respectarea celor trei legi ale neoclasicismului: unitatea de timp, de loc şi de acţiune. Să facem o paranteză pentru a aminti că Serafim Saka este şi dramaturg şi atunci poate vom înţelege mai uşor alegerea lui. Romanul Vămile îşi derulează evenimentele într-un decor unic – apartamentul arhitectului - , în răstimp de douăzeci şi patru de ore, şi cunoaşte o singură dominantă de la început până la sfârşit. Personajele sunt numai trei: Delaoancea, soţia lui, Irina, şi colegul Gologan, niciodată întrunite laolaltă. Formula este modernă şi aparţine romanului-eseu, în care puţin importă dimensiunea caracterologică. Ne aflăm în faţa a trei personaje-schemă, destinate să vehiculeze opinii. Care opinii se înfăţişează adesea sub formă de proverb, pentru a da mai multă greutate confruntării. Pe de altă parte, paremiologia constituie, pentru Serafim Saka, o posibilitate de a-şi pune în valoare înclinaţia de moralist şi, ca un scriitor de rară fineţe, de a se prezenta în faţa cititorului cu fraze limpezi.
Aş remarca, de asemenea, volubilitatea naratorială, dezinvoltura, lipsa de ostentaţie în a mânui limba română, cu ale cărei cuvinte, silabe ori sunete naratorul, pur şi simplu, se joacă. De altfel, ce libertate îi mai rămânea unui intelectual român, aflat într-un mediu vrăjmaş, decât libertatea îngemănării cuvintelor din limba maternă? Prin Vămile, Serafim Saka s-a înscris, de aproape trei decenii, printre intelectualii proeminenţi ai spiritualităţii noastre contemporane.
* * *
La sfârşitul lui ianuarie 1990, mă aflam pentru întâia oară la Chişinău şi încercam, cu entuziasmul clipelor din trecutul decembrie ‘89, să realizez o colaborare literară între Iaşi şi Chişinău. Aveam de gând să-l invit la Iaşi pe Marin Sorescu, pentru un dialog în cadrul unui ciclu de conferinţe intitulat ”Tradiţie şi europenism în cultura românească”, organizat de Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”. Au conferenţiat, cu acel prilej, Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Eugen Simion, Eugeniu Coşeriu şi numeroşi alţii, de aceeaşi altitudine intelectuală. Cum nu-i prea cunoşteam pe scriitorii din stânga Prutului, un om de bine de acolo mi l-a recomandat pe Serafim Saka. Mărturisesc că nu-i auzisem pomenit numele până atunci. L-am invitat totuşi la Iaşi, unde, într-o frumoasă seară de mai 1990, s-a produs întâlnirea dintre Serafim Saka şi Marin Sorescu, moderată de mine, într-o sală arhiplină, formată din elita intelectuală a Iaşului. Serafim Saka a fost o revelaţie. Răspundea nu numai cu promptitudine şi lua discuţia pe cont propriu, dar arunca replici scânteietoare, stârnea aplauze la scenă deschisă. Aşa m-am apropiat de un scriitor cu o deschidere remarcabilă, cu o inteligenţă pătrunzătoare şi un spirit ascuţit. Nu după mult timp, aceste calităţi mi-au fost confirmate şi de romanele Vămile şi Linia de plutire.
Din acest ultim roman transpare un moralist apropiat de cinici, care îl divinizau pe Diogene. Fiind însă un contemporan de al nostru, care s-a lovit de avantajele şi dezavantajele ştiinţei, Serafim Saka pare a fi ales scepticismul, atras fiind de nesiguranţa credinţelor curente, general admise. Începutul romanului Linia de plutire pune la îndoială tocmai o asemenea convingere unanimă, anume prezentul. Adică timpul în care trăieşte fiecare om. De aici, contrazicerea şi parodierea proverbului, ca reprezentant al înţelepciunii curente. Spre exemplu: „Nerăbdarea cu care niciodată n-ai să treci marea”.
Obsesia timpului, graba de a trăi intens reprezintă caracteristici ale personajelor de acum ale lui Serafim Saka, dezabuzate de epoca lor şi totuşi trăind intens în ea. Costin se grăbeşte totdeauna, deşi nu-l aşteaptă nimeni şi nimic. O grabă gratuită, cu un subtext grav: teribila, nemiloasa curgere a secundelor. Personajul înghite secundele precum un bolnav pilulele. El este, scrie autorul, „omul timpului”, adică robul acestuia. Personajul trece prin lume ca un somnambul, însingurat, debusolat. Este relevantă imaginea mâinii bătătorite de valizele pe care le poartă necontenit, precum „chiriaşul grăbit” al lui Topârceanu. Costin al lui Saka este tot atât de nerăbdător precum personajul lui Topârceanu, dar mult mai iritat de propria nerăbdare decât acesta. S-a întors în ţinuturile natale dintr-un loc incert, poate din deportare. Dar o deportare ce pare a fi ipotetică, întrucât viaţa însăşi este un surghiun, o Siberie nebuloasă, care îl învaţă pe om să trăiască singur.
Lumea care îl înconjoară pe Costin este una meschină, chiar inumană. O altă imagine obsedantă este a taximetriştilor care nu îi iau în maşină decât pe cei care nu au bagaje. Omul – acesta este sensul ascuns – nu mai sare în ajutorul semenului. Totul s-a degradat ori este în curs de degradare. Cei pe care Costin i-a cunoscut odinioară sunt acum un fel de vagabonzi, artişti ai decăderii, precum paznicul de la magazin şi tenorul ratat.
Personajul Costin este construit din similitudini, povestirea lui este anticipată de povestirile altor personaje. Boază şi Leo Cavalul sunt nişte nefericiţi, ale căror vieţi sunt descrise pe larg, înainte ca noi să cunoaştem cine este, de fapt, personajul principal, Costin.
În ultimul lui roman, Serafim Saka procedează cu totul altfel decât în Vămile. Dacă acolo era vorba de o construcţie dramaturgică, aici întâlnim ceea ce aş numi silogism narativ. Cum se cunoaşte, silogismul este alcătuit din trei afirmaţii: propoziţie principală, propoziţie subordonată şi concluzia. La fel şi-a construit romanul şi Saka; el îl lasă pe cititor să îl deducă pe Costin (în chip de concluzie) din propoziţiile afirmative anterioare, care sunt Boază şi Cavalul.
În acest fel, romanul este o succesiune de tautologii, de repetare a unor identităţi epice, de pe urma cărora rezultă un univers în descompunere sau, cum a scris cândva Lucian Blaga, un „paradis în destrămare”. De fapt, Serafim Saka nici nu afirmă că ar fi existat cândva un paradis, ca şi cum lumea ar fi fost alcătuită dintotdeauna în acelaşi fel. El propune un univers opus aceluia dantesc: nu există nici paradis, nici purgatoriu, ci numai infern. Oamenii se prăbuşesc dintr-un infern în altul, din rău în mai rău.
Nu în zadar optica naratorială este pusă pe seama personajului Costin. Pe retina acestuia se derulează o sumedenie de fapte care nu-l privesc direct, dar din a căror însumare rezultă un film desfăşurat când mai lent, când mai rapid, după cum o reclamă necesităţile demonstraţiei. Cititorul asistă la un spectacol, unele personaje fiind, ca profesie, chiar actori. Alegerea profesiunii nu este întâmplătoare, nu decurge din realism pedestru, ci din parabola pe care o construieşte romancierul. Oamenii-actori suferă de un fel de „mal du siècle”, de o boală a veacului, cum ar fi zis romanticii. Undeva, în roman, Saka susţine: „boala mea nu se vindecă. Ea nu doare într-un loc anume, ea-i difuză, te doare toată fiinţa”.
Personajele îşi părăsesc lumea, într-o tentativă disperată de evadare din universul ostil şi sumbru. Eşuează însă, pentru că şi acolo unde ajung află aceeaşi lume din care au fugit. Altfel spus, dintr-o închisoare în alta, pentru a se întoarce, în cele din urmă, acasă. Adică la cea dintâi închisoare. Cum i-ar fi zis altcineva: „închisoarea noastră cea de toate zilele.” Romancierul se fereşte a da un nume acestui spaţiu, iar când o face, procedează evaziv, încât numele de „Chişinău” poate fi o simplă coincidenţă, cel mult o simplă aluzie. Oricum, procedeul ţine de tehnica parabolei, pe care se sprijină romanul lui Serafim Saka.
În acest univers, oamenii dialoghează frenetic, fără a se auzi totuşi unii pe alţii, puşi parcă pe un necontenit harţag. Adesea, replicile, asemănătoare acelora teatrale, aduc cu un dialog al surzilor. Singura replică adecvată unei asemenea condiţii este îngânarea, imitarea. Dovadă că personajele nu pot să comunice cu adevărat şi că, în realitate, sunt închise în sine, monologând. Spre a supravieţui, spre a se menţine pe linia de plutire, ele recurg la emisiuni vocale fără sens, încercând să se elibereze de tensiunea interioară şi să-şi înjghebeze o lume proprie. Mai curând, un fel de decor, adică o lume de mucava, părelnică şi dezmembrându-se la prima suflare.
Personajele lui Serafim Saka nu numai că vorbesc haotic, dar se şi comportă asemănător. Gesturile lor sunt absurde, dictate de rătăciri perpetue. Umblă fără rost, pe străzi întunecate şi prin parcuri pustii, deambulează prin restaurante mizere, se izbesc cu maşina de tot ce le iese în cale, părăsesc drumul drept şi o iau peste câmpuri. Nici în sat, adică acolo unde se presupune că ar trebui să existe puritate, situaţia nu este alta. Amintirile lui Costin se opresc asupra unui moment semnificativ, sărbătorirea Anului Nou. Ar fi trebuit să rezulte scene frumoase, pitoreşti. Însă naratorul acoperă totul cu fardul oboselii şi din povestire rezultă un carnavalesc apropiat de ridicol.
Asemenea universuri nu pot fi judecate. Mai exact, pentru asemenea universuri nu există criterii de apreciere. De aceea, personajul Costin, care studia dreptul numai spre a ajunge judecător, renunţă la facultate. Un semn că lumea închipuită de romancier este în afara oricărei axiologii, valoarea fiind aici, de fapt, nonvaloare. Sau, dimpotrivă şi mai corect, nonvaloarea fiind considerată aici drept unica valoare.
La început, cititorul este tentat să creadă că personajul Costin ar fi un fel de raisonneur, un purtător de cuvânt al naratorului. Spre această bănuială îl îndreaptă unele particularităţi ale tehnicii epice. În primul rând, caracterul de monolog interior deprins la şcoala romanului modern. Costin vorbeşte cu sine însuşi, construindu-se prin discursul despre sine. Ar fi fost firesc, prin urmare, să depună mărturie asupra a ceea ce se întâmplă în roman, prin luciditate cinică. Dar nu se întâmplă astfel. În al doilea rând, caracterul de martor, pe care, tot la început, îl are personajul principal. Costin se mişcă în medii sociale diverse, asistă la numeroase scene, în care nu este implicat, ci este doar privitor. Dar nici de data aceasta nu se întâmplă astfel. Pentru că naratorul se face a uita rolul destinat lui Costin şi, treptat, îi preia funcţiile de raisonneur şi de martor, pentru a demonstra că nu poate exista cineva care să-şi păstreze puritatea. De aceea, deseori, romanul are turnură de pamflet ori de satiră. Contribuie la aceasta şi vivacitatea exprimării, jocurile de cuvinte, calambururile, paradoxurile, rimele interioare. Şi schimbul replicilor este relevant în acest sens, deoarece sprijină înclinaţia autorului către destructurarea universului romanului: avalanşele de replici rup firul epic şi introduc o puternică relativizare a existenţei.
Este o lume de solitari, de fiinţe care îşi refuză adeziunea altor fiinţe, într-un continuu exerciţiu de însingurare. Cum susţine un personaj, este „o lume de Solo”. O lume în care un cuplu familial doreşte să se despartă tocmai pentru că nu are absolut nici un motiv pentru divorţ. O lume în care un alt personaj îşi face şi reface la nesfârşit casa, pentru că nimeni nu trebuie să aibă o casă ori, mai exact, un loc unde să se simtă „acasă”. Din acest punct de vedere, romanul lui Serafim Saka se înscrie într-o tradiţie românească veche, inaugurată de Nicolae Filimon şi dusă la perfecţiune de Mateiu I. Caragiale. Deoarece Costin, Alec, Jelea seamănă mult „crailor de Curtea-Veche”.
Moralist puritan, Serafim Saka îşi încheie romanul printr-o furtună purificatoare. Va avea aceasta darul de a curăţi universul mizer creat de narator? Răspunsul acestuia pare ambiguu. „Mâna imploratoare a lui Alec ajunsese până dincoace de prag – în lumina becurilor –, unde Costin ezita să întindă şi el mâna şi să-şi primească fructul.
Unul din cele două.”
Aşa se încheie Linia de plutire: printr-o apăsare asupra sensului adevărat. Pentru că, aşa cum a fost concepută, lumea romanului nu-i poate oferi lui Costin decât un singur fruct – cel otrăvit. Parabola nu lasă loc nici unui dubiu. Cei care scapă din naufragiul moral al existenţei cotidiene vor supravieţui asemenea unor mari invalizi, amputaţi sufleteşte. Morţi vii, într-o lume mortifiantă.
* * *
După 1990, la Chişinău s-a instaurat moda raportării literaturii autohtone la curentele literaturii de pe cheiurile Dâmboviţei: cutare scriitor de pe malul Bâcului ar fi lipsit de valoare dacă nu i s-ar găsi trăsături şaizeciste, şaptezeciste, optzeciste ş.a.m.d. Este vorba de o năzuinţă, până la un punct, normală către ceea ce Serafim Saka numeşte „izvoare”. Pe de altă parte, este dificil, dacă nu imposibil, să admitem că şaizecismul din România s-ar fi putut manifesta tale-quale şi dincolo de Prut. Cu toate acestea, nici nu putem respinge ipoteza că, acolo, în pofida restricţiilor extrem de dure, nu s-ar fi putut manifesta ceea ce se numeşte Zeitgeist, adică „spiritul timpului”. Fie şi numai ca o adiere. Ipoteză susţinută, cu argumente solide, şi de creaţia lui Serafim Saka, derulată în concordanţă cu tendinţele principale ale literaturii noastre de după 1960.