Identitate personală / identitate narativă în romanul Zbor frânt de Vladimir Beşleagă
Pentru tiparFormă a permanenţei în timp, identitatea umană capătă în actul narativ expresia cea mai cuprinzătoare. Mijlocirea prin semne, prin enunţuri, în cazul discursului literar, oferă cititorului posibilitatea de a urmări unele similitudini, gesturi asemănătoare, paralelisme pe care le (re)identifică în speranţa alcătuirii puzzle-ului de semnificaţii. Aflaţi în situaţia de a epata un regim străin fiinţei româneşti, scriitorii din Basarabia postbelică şi-au găsit propriile strategii eficace de supravieţuire, (re)construind, a câta oară, o naraţiune identitară individuală.
Tendinţa de a găsi corespondenţe între evenimentele cărţii, viaţa personală a autorului şi conjunctura anilor au avut-o mai multe exegeze ale romanului Zbor frântde Vladimir Beşleagă, acestea evoluând, de regulă, în lipsa unui principiu sistematic, de la interpretările impresioniste, tematice, biografice, psihologice la cele axate pe probleme de poetică. Unii cercetători şi-au focalizat atenţia asupra a ce spune scriitorul „incomod” sau, dimpotrivă, foarte „al nostru” despre timpurile totalitarismului, alţii au reuşit să depăşească limita perceptibilă a evenimentelor, căutând „soluţia” în puzderia de semnificaţii general-umane ale simbolurilor. Câteva sugestii în acest sens le-a oferit însuşi autorul de-a lungul anilor, cumulativ, în interviuri, conversaţii, articole, pe paginile unui Jurnal. Cu siguranţă însă, potenţialul „păţaniei” romaneşti depăşeşte intenţiile autorului şi chiar revelaţiile sale de mai târziu. Odată elaborat, textul artistic îşi revendică autonomia şi se înrolează în competiţie cu creatorul său în ierarhia instanţei de semnificare.
Se ştie, structura internă a operei literare influenţează decisiv receptarea textului. Nici măcar cenzura comunistă nu a crezut până la urmă că istoria lui Isai a fost relatată doar de dragul unui imperativ pacifist, în spiritul literaturii din spaţiul sovietic a anilor ’50. Fibra opozantă şi subversivă a textului a fost numaidecât „deconspirată”, datorită, în primul rând, capacităţii lui de a trimite altundeva şi de a ne orienta către altceva decât ne-o poate spune direct. Sistemul de imagini obsesive, situaţiile rimate, personajele asemănătoare şi alte evidente relaţii interne ale textului sunt mecanisme în stare să declanşeze neliniştea şi curiozitatea cititorului.
Vectorii de gestionare a substratului de semnificare din romanul lui Vladimir Beşleagă conduc în direcţii antitetice: către lumea de „dincolo” – către lumea „de aici”. Oscilările între aceste două lumi constituie schema tuturor situaţiilor din roman, în cadrul căreia se profilează categoriile etice şi estetice, se conturează identitatea sau non-identitatea narator – persoană. „Zbaterea” lui Isai între două maluri generează interpretările diferite de care s-a bucurat romanul din plin. De exemplu: „Ce-i cu acest personaj care se tot zbate într-un mal şi celălalt mal şi nu se astâmpără odată? – se întreabă un proletcultist – Ce vrea să spună autorul despre tatăl lui, care a fost arestat într-o noapte, dus de nu s-a mai ştiut de el nimic? Ce apă era aceea de peste care vorbi tata cu sora lui de dincolo, şi încă nu aşa, ci prin cântec, ca să înşele vigilenţa grănicerilor? [...] Toţi voi de acolo sunteţi nişte naţionalişti: şi Busuioc, şi Vasilache, şi dumneata... Ce, nu pricepem noi că în cartea dumneatale nu e vorba de Nistru, aşa cum încerci să mă convingi, de Prut este vorba, toţi numai peste Prut vă uitaţi...” [1, p. 67]; sau „Plasat între aceste două planuri, Isai se vede în faţa dilemei: ori învinge inerţia timpului şi se afirmă ca personalitate, ori, cum nu o dată se întâmpla pe atunci, e răpus de timp şi degradează ca om. Opţiunea lui e pentru prima alternativă”[2, p. 496]; „Omul, nimerind în hăţişul întrebărilor şi problemelor existenţiale, merge pe firul călăuzitor al lămuririlor, dar se pomeneşte pe drumurile întrerupte „heideggeriene”, întorcându-se mereu spre punctul de pornire” [3, p. 200]; „Sigur că lucrurile care sunt exprimate acolo – destinul rupt între două maluri de ape, între două forţe – este destinul nostru. E destinul supus sfâşierii, iar sfâşierea a dat acea sublimă formă de artă, care este tragedia, încă de la antici, de la Eschil şi Sofocle” [4, p. 123]. Dezacordul aparent al acestor viziuni asupra romanului, ale căror similitudi se exprimă totuşi prin relevarea opoziţiilor, se datorează funcţionalităţii limbajului artistic care trimite mereu către origini, către fondul simbolic conciliant al umanităţii, apt să ghideze descifrarea în labirinturile de semnificaţii. Identitatea substanţială, calitate a tuturor celor implicaţi textual, corespunde autocomprehensiunii Dasein-ului, proces pe parcursul căruia subiectul primeşte confirmări sau dezminţiri la întrebarea angoasantă despre sensurile fiinţei. Universurile reconstruite fie de autor, fie de interpret se structurează pe o dialectică a contrariilor: iubire – ură, loialitate – trădare, nevinovăţie – culpabilitate, neprihănire – păcătoşenie, fraternitate – duşmănie, român – străin, malul drept – malul stâng etc.
Unităţile de acţiune la Beşleagă sunt structurate în aşa fel, încât totul să semnifice şi să trimită către alte acţiuni similare, formând cu acestea o unitate de sens. Isai-maturul intră sub apa Nistrului pentru a trece dincolo pe celălalt mal, transgresând imaginar totodată şi apele timpului către Isai-adolescentul, acesta, la rândul său, trece apa dincolo în speranţa de a-l găsi pe Ile; tatăl comunică cu sora de pe celălalt mal; Timoşa iubeşte o fată de pe cealaltă parte a Nistrului; Ile caută caii dincolo; Lăstunii ţipă pe panta opusă etc. Dar o plecare dincolo presupune, ca în mitul evocat de Platon, Phaidros, implacabilă revenire înapoi, aici: Isai-maturul, după ce suportă efectele memoriei traumatizante, revine, în prezent, la copilul său, pentru a-l ocroti în lumea aceasta imprevizibilă; Isai-adolescentul, rănit şi maltratat de nemţi, se întoarce aici acasă (la acel moment – teritoriu „eliberat” de ruşi); imaginea paternă a ofiţerului german este compromisă; Ile, drept recunoştinţă, îi atribuie vina fratelui său; tata este exilat, îndepărtat şi mai mult de sora sa etc. Apa Nistrului marchează hotarul dintre „cer şi pământ”, „zbor” şi „frângerea” lui, avânturile şi regresiunile fiinţei. Moştenitor al năzuinţei omului către frumos şi adevăr, scriitorul îmbracă pe schema mitului iniţiatic trama unei poveşti autohtone despre muritorii unui ţinut pe care trebuie să-i mulţumească puţinele clipe de elevaţie. În pofida faptului că debutul romanului este tradiţional, nenumărate indicii ne trimit către o lume ce transcende evenimentul în fulgerări de revelaţie, etalând crezul autorului în „metafizica” artei.
Un alt şir de relaţii ce alcătuiesc legea structurală se stabilesc în jurul conceptului de rubedenie. Doi fraţi estimează în mod diferit obligaţiile faţă de familia sa: Isai a făcut totul, şi-a pus viaţa în primejdie pentru a-şi salva familia, pe fratele său, pe mama şi pe sora sa, Ile şi-a trădat conştient fratele cel puţin de trei ori: povestea cu caii a fost pusă, fără temei, pe seama lui Isai care a făcut un an de puşcărie pentru asta; dorinţa lui Isai de a-şi construi casa într-un anume loc („anume lângă casa părintească, în vale, mai aproape de apă”) nu este realizată din cauza interpunerii fratelui său mai mic; Ile a ridicat mâna asupra fratelui său şi l-a „zgâlţâit”, iar atunci când Isai, încercând să se apere, a lovit-o întâmplător pe mama sa, el n-a vrut „să-l ierte nici în ruptul capului”. Mitul biblic despre Cain şi Abel, sau cel mioritic este reluat, verificat în noile condiţii ale povestitorului din secolul al XX-lea, pentru a-i valida universalitatea.
Asemănarea cu Mioriţa ne determină să identificăm şi alte relaţii care au loc între personajele acestei povestiri, cele stabilite între Isai şi ceilalţi membri ai comunităţii – sat, soţie, ruşi, nemţi – pentru care fratele mai mare al Frăsânei este un străin, un spion, un trădător, un beţiv sau un „cuminte” oarecum de invidiat. Identitatea acestuia se reflectă în cuvintele celorlalţi fără a fi dezvăluită pe deplin. Ambiguităţile persistă mai ales la nivelul apartenenţei naţionale. Situat între cele două puteri – ruşii şi nemţii – Isai îşi revendică o altă identitate, se află, vorba proletcultistului, cu privirea peste Prut, acolo unde îşi căuta sora sau tatăl, bunelul sau rădăcinile. Dramaticele ipostaze ale înstrăinării sunt în sincronie cu cele ale apropierii de sine şi ale (re)integrării prin materia reflecţiei: „După aceea Isai, care simţea că parte din vină o poartă el, s-a îngropat şi mai adânc într-însul şi s-a închis mai pentru toţi. Poate chiar pentru toţi – şi pentru dânsul”. Experienţa de identificare implică o căutare fenomenologică, o continuă prezentificare narativă.
Aflate în căutarea identităţii sociale, personajele lui Vladimir Beşleagă, în mod paradoxal, se repliază spre interioritate şi devin „străini” pentru cei care sunt dispuşi a înţelege superficial realitatea. Personajul principal, Isai, nu este un aventurier în sensul romanului clasic, ci un personaj reflector, amintirile lui sunt totodată incursiuni în memoria omenirii, precum şi în imaginarul colectiv. Isai-maturul, Isai-adolescentul, Isai-fratele, Isai-fiul etc. sunt proiecţii ale identităţii care, deşi evoluează în timpul şi spaţiul naraţiunii, păstrează o anumită continuitate, asigurată de unitatea fiinţei revelate de memorie. Apelul la imaginarul colectiv consemnează căutarea invariantului transcendental care asigură permanenţa în timp a caracterului lui Isai şi a semnificaţiilor aventurii lui.
Nucleele narative asigură dinamica interioară a textului, structura trimite permanent către un dincolo al semnificaţiei, transferând atenţia de pe eveniment (aventură) pe idee (semnificaţie). „Sintagmaticul” şi „paradigmaticul” relaţiilor permit inovaţia, asamblarea originală a acţiunilor din roman în raport cu codurile-scenariile narative sedimentate pe parcursul istoriei. Schemele miturilor universale şi indicii narativi ale interiorizării conturează idem-identitatea, cu alte cuvinte identitatea pentru sine şi prin sine.
Isaiada dezvăluie şi o altă formă de mediere a identităţii personale – ipse-identitatea, sau identitatea pentru celălalt. Perspectiva psihanalitică şi explicaţia fenomenologică în cazul acesta nu sunt satisfăcătoare. Pentru a identifica această calitate e nevoie de analiza actului narativ, a setului de indicatori, de „semne” care diferenţiază o naraţiune de alta. Aceasta ar însemna, în primul rând, să găsim un subiect care relatează o experienţă şi o aventură spirituală personală, distinctă şi diferenţiatoare, căci răspunzând la întrebarea „cine sunt eu?”, Vladimir Beşleagă are nevoie să povestească istoria altui individ (personajul Isai), să evoce destinul unei colectivităţi (basarabenii).
Romanul Zbor frânte departe de abandonarea totală a subiectului din noul roman francez, o primă renunţare însă la monitorizarea exclusiv auctorială a sensului este delegarea în acest scop a martorului-narator, a cărui perspectivă şi limbaj se vor distincte de cele ale autorului şi personajelor (indicator morfologic pronumele la pers. I, verbul la prezent „zic”). Naratorul însă adoptă perspectiva personajului Isai în diferitele sale etape temporale, capacitatea lui de omniscienţă fiind anulată (naraţiune heterodiegetică). Canalele de cunoaştere pe care le foloseşte autorul sunt în mare parte ale naratorului, a cărui identitate trimite la una personală, şi a celorlalte personaje. Relaţia cu un altul este la fel un indicator al identităţii personale a autorului. Identitatea narativă este, prin urmare, reluarea codurilor narative fixe, construcţia, invenţia şi interpretarea reiterată, precum şi dialogul cu alteritatea, operaţii ce întrec prerogativele unui singur individ.
Subiectivitatea narativă permite conturarea identităţii naratorului în raporturile dialogice pe verticală cu celălalt. Interpretarea este, de fapt, „re-zicere, care reactivează zicerea textului” [5, p. 132]. Acest dialog nu presupune neapărat prezenţa faţă-în-faţă a interlocutorilor, comunicarea producându-se la nivelul structurilor textuale ce implică proiecte ale fiinţei în lume. Se poate vorbi şi de o intersubiectivitate transcedentală, instalată în text care ar desemna, după Martin Buber, „sfera lui între”.
Dar mai întâi între personaje se instituie un dialog pe orizontală. Un model de interpretare în acest sens ne-o oferă esteticianul rus Mihail Bahtin, în opinia căruia „Interpretarea textului nu se face cu ajutorul altor texte (contexte), ci cu o realitate obiectivă din afara textului [...] Înţelegerea autentică în literatură şi în ştiinţa literaturii este întotdeauna istorică şi personalizată” [6, p. 365]. M. Bahtin ridică dialogul dintre subiecţi la un nou nivel estetic mijlocit prin semne. În viziunea sa, naraţiunea este alcătuită din cuvinte „bivoce” sau „plurivoce”, cuvântul (sau enunţul) fiind un spaţiu al întâlnirii propriu-zise şi al dialogului dintre diferite atitudini şi viziuni asupra lumii – ale autorului, naratorului, personajelor, cititorului – a căror identitate se profilează în textul literar prin stil – atitudinea şi intonaţia instanţei narative. În felul acesta, dialogul este un rezultat al istoriei şi nu un dat de origine transcendentală, acest fapt stabilind echivalenţa auctorială între narator, personaj şi cititor, în ultima instanţă. Alteritatea este întotdeauna una atestată istoric, determinată în spaţiu şi timp (are un cronotop), care manifestă o anumită atitudine, viziune etc. în relaţiile dialogice.
Polifonia se manifestă la Beşleagă fie şi într-un singur enunţ: „Şi or fi fost toate bune, dacă n-ar fi început să se despartă de nevastă-sa şi s-o trimită acasă la părinţi, ba să se ducă el înapoi la mamă-sa, în casa cea bătrânească din vale, împărţind, se înţelege, şi copii – când unul îşi lua fata, iar celălalt băiatul, când aista lua băiatul, iar celălalt fata. Că apoi se întâlneau copii în drum ori la scăldat şi uitând care şi al cu îi, se duceau amândoi să întrebe de mama, iar mama îi trimitea la tata să-l întrebe şi ei se duceau... Până la urmă se adunau tuspatru la un loc şi trăiau iar, până la o vreme, când porneau din nou cu despărţirile. Şi mai totdeauna femeia îşi aducea aminte cât de cuminte (subl. n.) a fost Isai pe când era băietan, şi zicea că nu degeaba a vrut să-l gâtuie mâne-sa, şi nu degeaba a fugit el peste front, că de astă parte totuna l-ar fi găbjit, şi că, poate, era mai bine dacă nu-l mânau valurile la mal.” Debutând cu o partitură pe cel puţin două voci (a naratorului şi a lui Isai), enunţul etalează, spre sfârşit, o orchestrare polifonică (vocea femeii, a mamei, a satului). Cuvântul cuminte demonstrează participarea naratorului care anticipă sugestiv reacţiile cititorului.
Romanul lui Vladimir Beşleagă, Zbor frânt, devine expresia unei reluări sisifice de recuperare imaginară a identităţii pierdute. Identitatea narativă profilează o permanentă construcţie de caracteristici şi apartenenţe simbolice care marchează limitele variabile între două extreme: aici – dincolo, eu – tu, sine – altul etc., a căror incidenţă creează multiple semnificaţii. Oscilarea infinită între aceşti poli incită coeziunea atât de necesară fiinţei.
Referinţe bibliografice
1. Cuvintele unui proletcultist evocate de Vladimir Beşleagă în Dialoguri literare, Chişinău, 2006.
2. Nicolae Bileţchi, Vladimir Beşleagă: romanul de sondaj psihologic al timpului interior // Literatura română postbelică, Chişinău, 1998.
3. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, Editura ARC, 1997.
4. Interpretare propusă de autorul însuşi în Dialoguri literare, Chişinău, 2006.
5. Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
6. М. М. Bahtin, Эстетика словесного творчества, Москва, Editura Искусство, 1979.