Realitate şi ficţiune în romanul În preajma revoluţiei (două tragedii siberiene)
Pentru tiparÎn altă parte1, am prezentat un prim rezultat al cercetării atente întreprinse în colecţiile gazetei social-democrate Munca pe anii 1893-1894, rezultat – credem, fără falsă modestie – deloc neglijabil. În speţă, era vorba de descoperirea unui articol al lui C. Stere, apărut acolo cu câteva luni mai înainte de binecunoscutul Socialiştii şi mişcarea naţională, din Evenimentul, sub titlul O sinucidere şi iscălit cu pseudonimul C. Minuseanu. Acest articol, ce constituie (deocamdată, până la eventuala descoperire a altuia anterior) debutul publicistic al viitorului ideolog al poporanismului, relevă marele său interes pentru fenomenul pe care îl cunoscuse direct, al mişcării revoluţionare ruseşti şi al cruntei reprimări de către autorităţile ţariste. Necrolog, în fond, al unui fost tovarăş de surghiun, O sinucidere atestă că autorul său urmărea atent tot ce se publica pe această temă în ţară şi peste hotare. (Două cărţi esenţiale erau citate aici pentru prima dată, a doua oară fiind pomenite în „notiţele observatorului ipochondric”.) Se poate spune, prin urmare, fără teama de a greşi că fostul siberian era pe cale de a-şi întocmi un voluminos „dosar”, la care va recurge deseori în publicistica sa. Şi care îi va menţine faptele proaspete în memorie până în clipa când va purcede la scrierea romanului său fluviu În preajma revoluţiei. În acest sens, articolul O sinucidere aduce o probă elocventă, căci tovarăşul de surghiun, a cărui moarte era deplânsă în el, Ludvig A. Sawicki, apare în paginile romanului sub numele Boleslaw Stadnicki, despre care meticulosul biograf al lui C. Stere, şi nu numai el, credea că îl „întruchipează pe viitorul mareşal Pilsudski”2.
În „dosarul” respectiv trebuie să fi intrat şi un alt document, despre a cărui existenţă aflăm tot din paginile gazetei Munca. Asupra acestuia ne vom opri în continuare.
Textul cu pricina apare în „foiţa” săptămânalului social-democrat, în şase numere3, sub titlul Din viaţa osândiţilor politici ruşi din Siberia. La sfârşitul ultimei părţi citim: „Tradus din nemţeşte după A. Lux de A.L./ Această broşură a fost scoasă în folosul deportaţilor politici ruşi din Siberia.” (Precizarea finală se referea, desigur, la versiunea originală, în germană.)
Dată fiind existenţa articolului O sinucidere, o clipă ne-am gândit că sub iniţialele A.L. s-ar putea ascunde tot scriitorul nostru. Am abandonat însă această ipoteză, atunci când am dat în „notiţele observatorul ipochondric” peste un pasaj în care se constata ironic, reprobator, faptul că, în ciuda apelurilor repetate ale redacţiei adresate „păturii culte socialiste”, „Munca se umple cu articole de o actualitate atât de arzătoare, ca foiletoanele despre albine, ca discursul lui Karl Marx despre Liberul schimb, sau Clasele la evrei de Zetterbaum…”4. Or, materialele citate aveau toate drept semnătură iniţialele în cauză.
A.L. pare să fi fost ieşean, evreu; era, poate, Max Vecsler (Wexler), care, mai târziu, semnează şi Alexandru Luca. Cum se angajase, tot sub pavăza iniţialelor, să ţină o conferinţă la clubul socialist din Bucureşti, conferinţă pe care nu ştim dacă a ţinut-o sau nu, tragem concluzia că era cunoscut de către conducătorii mişcării, probabil şi de C. Stere. Acesta îşi va fi schimbat părerea despre el la apariţia foiletonului pomenit ori chiar mai înainte, când prezentase cazul celor „zece refugiaţi din Siberia”5, nu, desigur, pentru că îi aducea noutăţi, inclusiv – cum se va vedea – despre oameni apropiaţi (fostul siberian, cum am spus, avea acces direct la surse), ci pentru că împărtăşea ideea că orice dezvăluire a atrocităţilor ţarismului este benefică.
Primul segment al „foiletonului” Din viaţa osândiţilor politici ruşi din Siberia se intitulează La Kara şi relatează o întâmplare petrecută la sfârşitul anului 1889 în minele-închisoare din regiunea respectivă, întâmplare făcută cunoscută de „o scrisoare primită în toamna anului 1890 la Zürich şi în acelaşi timp la Paris”.
În mare, faptele sunt următoarele: o deţinută (Kovalskaia) este maltratată, ceea ce declanşează o prelungită grevă a foamei, rămasă fără efect; în aceste condiţii, o tovarăşă de suferinţă (Sigida) se decide să-l pălmuiască pe comandant pentru a provoca o anchetă, dar este pedepsită în chip brutal, cu flagelarea (o sută de lovituri de cnut); în semn de protest, are loc o otrăvire în masă, în urma căreia mor trei femei (Kovalskaia, Kaliuşnaia şi Smirniţkaia) şi doi bărbaţi (Ivan Kaliuşni şi Bobuhoff).
Finalul acestei părţi a „foiletonului” informează despre răsunetul pe care „tragedia de la Kara” îl are în Anglia, unde „a deşteptat conştiinţa liberalilor”, care au format „un comitet de supraveghere, adică o societate [în frunte cu Gladstone], care are de scop să aducă la cunoştinţa tuturora, atât a parlamentarilor, cât şi prin jurnale şi întruniri publice, faptele barbare ce descopăr că s-au făptuit în închisorile ruseşti”.
Ecoul „tragediei” a ajuns, desigur, şi în localitatea Serghinsk, unde se afla basarabeanul C. Stere, după ce, în urma detenţiei din închisoarea Tobolsk, i se fixase domiciliul odată cu prelungirea cu încă trei ani a pedepsei. Şi e foarte plauzibil că vestea a determinat acolo sau în apropiere, la Minusinsk, reacţia zugrăvită în romanul În preajma revoluţiei.
În capitolul Furtuna (al XIX-lea) din volumul al V-lea, Nostalgii6, „tragedia din Cara” provoacă, la Minusinsk, o dezbatere aprinsă asupra formei de protest ce trebuie adoptată şi, mai departe, asupra scopului şi mijloacelor revoluţiei înseşi, la ea participând naivul Tcacenco (susţinând o solidarizare aptă să „cutremure conştiinţa omenirii întregi”), Costia Fomin (exponentul răspunsului terorist) şi Danilov (adeptul opiniei că revoluţia nu are nevoie nici de eroi, nici de martiri şi că ea este o artă sau o meserie, necesitând numai veritabili profesionişti). Nouă şi ultimă dezbatere, pentru Vania Răutu, care îşi lămureşte definitiv dezacordul său cu toate punctele de vedere exprimate.
Se cuvine notat că naratorul a simţit nevoia să lege şi mai strâns „tragedia din Kara” de firul acţiunii romaneşti şi, în consecinţă, a introdus printre participanţi doi eroi ai săi: Vasile Giurilă, colegul de liceu şi prietenul lui Vania Răutu, şi Peşohonova, cunoscută pe „barjaua” de pe Volga.
Ultimele cinci părţi ale „foiţei” Din viaţa osândiţilor politici ruşi din Siberia se referă la o altă „tragedie” din acelaşi an 1889. Aceasta, în rezumat, e următoarea:
Locţiitorul guvernatorului din Iakuţk, pe nume Ostaşkin, hotărăşte să schimbe, pentru un grup de 16 deportaţi, regulile transportului în direcţia Verhoiansk şi Kolimsk, reguli care nu pot avea drept urmare decât exterminarea fizică a celor în cauză. Aceştia înaintează guvernatorului un memoriu în care cer restabilirea vechilor reguli, la care li se comunică prin poliţaiul localităţii ordinul de a se aduna în ziua de 22 martie 1889 la casa unui deportat; sunt apoi convocaţi la poliţie. Înainte de a se prezenta acolo, casa în care se aflau adunaţi, în număr de 28, este înconjurată de soldaţi, care, la ordinul ofiţerului Karamzin, deschid focul şi o asaltează cu baioneta la puşcă. Se pare că măcar un deţinut ripostează cu un revolver, un poliţist fiind ucis. Dintre deportaţi mor şase (Pick, Sofia Horoviţ, Podbelski, Muhanoff, Şurr şi Notkin), alţii (Bernstein, Zotoff, Minor, Hotz, Orloff, Fundaminski, Estroviţ, Lopghir şi Anna Zoronstrova) sunt răniţi grav. Urmează procesul „insurgenţilor”, verdictul dându-se în 13 iunie. Sunt condamnaţi la moarte Bernstein, Haussmann şi Zotoff, ceilalţi – la muncă silnică în mine. O comisie „împărătească” cercetează din nou faptele, schimbându-le încadrarea, dar întărind sentinţa. Condamnaţii sunt executaţi la 7 august 1889; Bernstein, care zăcea în pat, este târât la spânzurătoare, i se fixează funia de gât şi i se trage patul de sub el.
„Foiţa” se încheie cu un elogiu cald al celui din urmă: „Dacă semnele adevăratului eroism sunt simplicitatea şi mărirea de suflet, atunci numele Leo Kogan Bernstein trebuie numit în primul loc. Scrisoarea făcută câteva ore – poate numai minute – înainte de a muri către fiul său e un monument sublim al eroismului său”. În continuare se citează in extenso scrisoarea respectivă, „aşa cum a fost publicată de către revista Free Russia”. Scrisoarea este, într-adevăr, foarte mişcătoare şi numai lipsa spaţiului ne împiedică să o reproducem.
„Tragedia din Iakuţk”, documentând în aceeaşi măsură ca şi cea „din Kara” asupra atrocităţilor regimului ţarist şi a eroismului arătat de „osândiţii politici ruşi”, avea faţă de aceea avantajul de a putea fi introdusă ca atare în romanul În preajma revoluţiei într-un chip mai motivat epic. Şi aceasta pentru că menţionatul Leo Kogan Bernstein era prototipul real7 al personajului Moise Roitman, care, în calitate de coleg de liceu, prieten şi „tovarăş de luptă” al lui Vania Răutu, ocupă un loc semnificativ în acţiunea din volumele al doilea (Copilăria şi adolescenţa lui Vania Răutu) şi al treilea (Lutul) ale romanului.
Judecând probabil motivaţia insuficientă, C. Stere inventează însă pe marginea episodului real. În acest sens, în roman (a se vedea ultimul capitol, al XVII-lea, intitulat Chemarea morţilor, din volumul Hotarul8), „tragedia” devine, precum declară naratorul însuşi, „actul final al mişcării pornite în sânul deportaţiunii siberiene, în urma «cazului Răutu»”. (Reamintim fazele principale ale acestui caz: rănirea lui Vania Răutu într-una din „etape” determină „obştea” din Turinsk să plănuiască acţiuni revoluţionare, printre care înfiinţarea unei gazete. Mult mai târziu, autorităţile vor confisca o scrisoare, captură în urma căreia toţi cei implicaţi sunt arestaţi. Vania Răutu este închis la Tobolsk. Ceilalţi vor fi deportaţi în Siberia orientală.) Astfel, eroii „tragediei” sunt cei din „echipa disperaţilor”, „în cap cu Ion Prestea, Ţicorski, Ceavcechidze, Jbanov şi Giurilă”9, care ajung la Iakuţk, de unde urmează să plece către Nijni-Kolimsk, la 2000 de verste, pe ţărmul Oceanului Glacial. Lor li se adaugă Moise Roitman, ajuns acolo din motive neprecizate, el neparticipând la mişcarea pusă la cale în Turinsk. Dar Moise Roitman are exact sfârşitul lui Leo Kogan Bernstein. Ca şi acesta, el lasă de asemenea o scrisoare, nu însă fiului său, ci lui Vania Răutu, veritabil testament şi îndemn de a-i lua locul în luptă10.
Concluzia nu poate fi decât una: dacă adevărul „istoric” suferă o siluire, în schimb, cel epic câştigă în forţă.
Note
1 Victor Durnea, Începuturile publicistice ale lui Constantin Stere, în România Literară, anul XL, nr. 45, din 16 noiembrie, 2007, p. 16-17.
2 Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. I, Bucureşti, Cartea Românească, 1989, p. 113.
3 Numerele 16, din 19 iunie 1894, şi 19-23, din 10 iulie – 7 august 1894.
4 C. Stere, Scrieri, ediţie, studiu introductiv şi note de Z. Ornea, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 339.
5 În Munca, anul IV, nr. 46, din 9 ianuarie 1894.
6 C. Stere, În preajma revoluţiei, ediţie şi prefaţă de Z. Ornea, Bucureşti, Cartea Românească, 1991, vol. II, p. 375-381.
7 Vezi Z. Ornea, op. cit., p. 37, nota 1. Biograful s-a bazat aici pe articolul Legenda demascată, semnat Gh. Lurie, din Krasnaia Besarabia (1932). Numele l-am regăsit, sub forma Cogan, într-un document dat la lumină de Gh. Bezviconi în 1940. (Vezi Gheorghe Bezviconi, Amintiri din Basarabia. Din jurnalul lui M. C. Zozulin. 1884-1891, în Convorbiri literare, anul LXXIII, nr. 6, iunie 1940, p. 530-560.) În jurnalul său, fostul „sfetnic principal al guvernului Basarabiei” notează detaliat despre reprimarea drastică, în noaptea de 11 spre 12 mai 1884, a „mişcării” din rândurile tineretului studios chişinăuian, oprindu-se pe larg asupra arestării Mariei Grosu şi a lui C. Stere, poate datorită statutului lor social. (Zozulin avea, de altfel, motive personale de iritare: doi cumnaţi şi un nepot al soţiei sale „şi-au stricat cariera” datorită „mişcării”, iar fiul său mai mic, Alexandru, dădea semne că şi el „va apuca pe acelaşi drum”.) Întrucât textul este relativ greu accesibil, pentru a facilita cunoaşterea acestei versiuni, reproducem aici pasajul, destul de lung (paginile 534-535): „13 mai. Din câte ştiu până acum despre arestări, acestea au fost pricinuite de acţiunea de corupere a unor ticăloşi, care au înfiinţat o societate absurdă de «luptă a copiilor contra părinţilor lor». […] Au fost arestate cele două fete ale membrului administraţiei săteşti din Tighina, Grosu. Una din ele, cea mare, studentă venită de două zile la părinţi, de la Petersburg, a fost pusă în libertate după câteva ore. În timp ce jandarmii au încercat să deschidă uşa, ea dormea în odaia ei. Văzând jandarmii, tatăl lor, buimăcit, s-a dus repede la fetele lui strigându-le: «Au venit jandarmii. Poate aveţi ceva interzis?». Când jandarmii au intrat înăuntru, fata cea mică nu mai citea, iar cartea pe care a citit-o o băgase sub perna sorei sale. Cartea se numea Uniunea nu ştiu cui. Când studentei i-au arătat cartea şi i-au spus că pentru aceasta trebuie s-o aresteze, biata fată, luându-se cu mâinile de păr, s-a jurat că nu ştie de ea. Dar, neştiind nici de greşelile sorei sale, a reproşat jandarmilor şi poliţiei că i-au pus ei cartea. Când chestia s-a lămurit, ea a fost pusă în libertate, iar pe fata mai mică, în vârstă de 16 ani şi jumătate, au dus-o deocamdată la poliţaiul Saviţki acasă. Soţia lui, crezând că fata e îngrijorată, a vrut s-o liniştească şi a invitat-o să stea jos, dar aceasta a cerut pe un ton brutal să fie lăsată în pace. […] Ea spune şi acum fraze pompoase despre cultura femeii şi importanţa ei pentru revoluţie, despre libertatea femeii etc. Asupra acestei fete foarte frumoase a făcut impresie tânărul Stere, elev în clasa a VI-a de liceu, fiu de moşier, de origine greacă. Este unul dintre adepţii înfocaţi ai ideilor «societăţii». Şi el pozează. Îşi încrucişează braţele, ca Napoleon, şi stă cu şapca în cap în timp ce vorbeşte cu oamenii mai mari ca el. Vorbeşte şi el despre cultura generală. E deţinut în carcera penitenciarului. Bunul director al penitenciarului, Zenkevici, a venit azi la el şi l-a întrebat de vrea un ceai. Stere, încrucişându-şi braţele à la Napoleon şi încruntându-şi sprâncenele, i-a răspuns: «Sunt un deţinut ca şi toţi ceilalţi. Dv. nu trebuie să-mi faceţi nici un privilegiu. Lăsaţi-mă în pace!». Spunând aceste cuvinte, şi-a tras şapca peste ochi”. Mai înainte, Zozulin povestise scandalizat circumstanţele descinderii „într-o casă din piaţa veche”, unde s-au găsit „trei fete evreice (o liceană şi două care «făceau liceul în particular») dormind cu şase liceeni evrei […] o mulţime de manifeste, broşuri şi ştampile false […] tot acolo [au fost] arestaţi probabil conducătorii locali ai întregii mişcări: Rabinovici, Cogan şi alţii ale căror nume le-am uitat” (subl. n.). Acelaşi cercetător, într-un articol publicat cu patru ani mai înainte (Constantin Stere, romanul său şi Unirea. Între viaţă, vis şi istorie, în revista Din trecutul nostru, an IV, nr. 31-34, aprilie-iunie 1936) susţinuse că „primăvara 1884, când conşcolarii lor se prezentau la examenele de absolvire, C. Stere, Goroşcenco, Rodkevici, fiul secretarului de consistor, şi Samvelov din Grigoriopol au fost arestaţi în căsuţa celui din urmă (str. Podolskaia, între str. Puşkin şi Gogol”. Nu este menţionat, precum se observă, Leo Kogan Bernstein. Nici unul dintre nume nu apare în textul Vania Răutu la Liceul Regional, ataşat de G. Bezviconi la interviul pe care i l-a luat lui C. Stere în decembrie 1933 (Vezi Din trecutul nostru, nr. 7-8, aprilie-mai 1934). Aici este citată lucrarea A 75-a aniversare a liceului I din Chişinău, de preot-profesor N. Laşcov (Chişinău, 1908), care pare să conţină lista celor ce au urmat / absolvit şcoala respectivă. Dacă aşa stau lucrurile, lucrarea ar trebui să conţină numele colegilor lui Stere şi ar elucida, totodată, problema dacă el a absolvit sau nu liceul. Din păcate, lucrarea nu ne-a fost accesibilă.
8 C. Stere, op. cit., vol. II, p. 229-230.
9 Naratorul va uita de implicarea personajului în această tragedie şi-l va face să se numere şi printre eroii tragediei de la Kara, petrecute trei luni mai târziu.
10 Ibidem, p. 231: „Iubite Vania! Mor. Nu ştiu dacă voi trăi până la ştreang. Ultimul cuvânt – ţie. Cade un luptător, oastea merge înainte. Am credinţa că n-am trăit degeaba şi nu mor fără folos. Nici o picătură de forţă morală nu se pierde în zadar. Prinde făclia! Mor cu credinţă şi nădejde în tine”.