Repere teoretico-literare şi metodologice ale predării / studierii schiţei (în baza schiţei D-l Goe de I. L. Caragiale)
Pentru tiparUn obiectiv de referinţă al predării / studierii limbii şi literaturii în învăţământul preuniversitar este formarea abilităţilor / capacităţilor necesare pentru receptarea şi interpretarea operelor literare. Curriculumul la limba şi literatura română propune, chiar începând cu clasele primare, nemaivorbind de cele gimnaziale şi liceale, studiul unor texte artistice diverse ca gen şi specie. Desigur, interpretarea adecvată a unei opere epice, lirice sau dramatice, a unei povestiri, nuvele sau a unui pastel depinde, în mare măsură, de cunoaşterea particularităţilor, caracteristicilor genului şi speciei. Mai mult decât atât, însăşi metodologia predării / interpretării unei opere literare este condiţionată de aceste trăsături ale genului şi speciei. Atât didactica tradiţională, cât şi cea modernă dispun de un şir de metode şi procedee ce pot fi aplicate cu succes în procesul de predare a unei opere epice şi care sunt neutilizabile în procesul de studiere a unei poezii. Distincţia trebuie făcută şi la nivelul predării / studierii diferitor specii ale aceluiaşi gen literar. Or, este lesne de înţeles că metodologia predării unui roman diferă în mare măsură de cea a interpretării unui basm, a unei nuvele ori schiţe. În cele ce urmează vom stărui asupra unor repere teoretico-literare şi metodologice ale predării / studierii schiţei ca specie literară.
I. Repere teoretico-literare
1. Schiţa – specie a genului epic de dimensiuni reduse, având acţiunea limitată la un singur episod din viaţa unor personaje.
2. Numărul personajelor dintr-o schiţă este mic.
3. Personajele ilustrează tipuri general-umane.
4. Cadrul desfăşurării întâmplărilor este restrâns, ritmul acţiunii este viu, dinamic, iar amănuntele menţionate în text sunt puţine, dar semnificative.
5. Stilul este concis, simplu.
6. Termenul schiţă, sinonim cu momentul, s-a impus în literatura română odată cu apariţia în 1901 a volumului Momente şi schiţe al lui I. L. Caragiale.
II. Repere metodologice
În procesul studierii schiţei, în special în clasele gimnaziale, vor fi soluţionate un şir de probleme care vor viza:
a) dimensiunea propriu-zisă a textului, numărul de personaje;
b) cadrul desfăşurării acţiunii ( indicii de timp şi de spaţiu);
c) natura acţiunii ( complexă, liniară) şi ritmul desfăşurării ei (dinamic / grăbit, încetinit / lent;
d) semnificaţia întâmplării relatate şi a personajului principal;
e) rolul detaliilor în conturarea tipului uman pe care îl reprezintă personajul.
III. Aplicaţii practice privind studierea / predarea schiţei:
Proiect didactic
Clasa: a VI-a
Tema: D-l Goe de I. L. Caragiale.
Tipul lecţiei: Formarea priceperilor şi deprinderilor de interpretare a operelor literare.
Scopul lecţiei: Comentariul literar al schiţei D-l Goe.
Obiective operaţionale:
O1 – să releve semnificaţia întâmplării relatate şi a personajului principal;
O2 – să determine cadrul desfăşurării acţiunii ( indicii de timp şi de spaţiu);
O3 – să caracterizeze personajele schiţei, scoţând în evidenţă diverse modalităţi artistice de caracterizare utilizate de scriitor.
O4 – să identifice şi să comenteze rolul detaliilor în conturarea tipului uman pe care îl reprezintă protagonistul;
O5 – să determine natura acţiunii (complexă, liniară) şi ritmul desfăşurării ei (dinamic ori lent);
O6 – să explice cum se exprimă comicul şi ironia în textul respectiv;
O7 – să argumenteze că D-l Goe... este o schiţă.
Metode şi procedee: situaţia de opţiune morală, jocul pe roluri, întâlnirea simulată cu personajele operei, exerciţiul, deducţia, dezbaterea.
Forme de activitate: individuală, în grup, frontală, în perechi.
Material didactic: Opera scriitorului.
Bibliografie:
1. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, vol. 1.
2. George Munteanu, Structura teatrului comic la Caragiale, B., 1975;
3. Valeriu Cristea, Satiră şi viziune // Alianţe literare, B., 1977.