Comunicarea ca ritual iniţiatic
Pentru tiparÎntre competenţa lingvistică şi competenţa de comunicare trebuie să existe o complementaritate motivată şi întărită de dimensiunea interrelaţională a discursului.
Să facem apel la consubstanţialitatea sintagmelor „comportament social – comportament lingvistic” care este dezvoltată în sfera cercetărilor etnolingvistice. În acest sens, se observă că utilizarea vorbirii într-un cadru social se supune regulilor psihologice, culturale şi sociale, care conduc la o abordare sociolingvistică a comunicării. Vorbitorul este văzut atât în spaţiul unei zone socializate, cât şi în universul strict individual, în care se formează şi se activează un sistem coerent de competenţe. Astfel se defineşte socialul ca mediu creat de comunicare, aceasta la rându-i cultivată şi valorizată ca vector al interrelaţionării. Se vorbeşte deci despre o coroborare a diverselor componente ale comunicării, ele vizând aspectele lingvistic, social şi enciclopedic.
În acest context de o vădită complexitate, posesorul competenţei lingvistice funcţionează ca un mecanism subiectiv de transpunere a limbii în discurs, acesta din urmă având ca finalitate reflectarea în cuvânt a universului sociocultural. Statutul vorbitorului capătă conotaţii noi, argumentând concepţia lui Bahtin1 despre dimensiunea socială a limbajului şi istoricitatea discursului. Individul uman este integrat în comunitate, fapt ce îi impune conştientizarea propriei identităţi în raport cu alteritatea, precum şi asumarea rolurilor sociale, derivate din poziţionarea discursivă.
În timp ce limba este un sistem de comunicare normat care defineşte o comunitate omogenă lingvistic, discursul se referă la vorbitor care, prin enunţare, îşi asumă limba colectivităţii, dându-i conotaţii subiective, individuale. Astfel privită, comunicarea trebuie definită ca o relaţie în interiorul grupului, prin care se evidenţiază dinamica rolurilor în cadrul social.
Prin urmare, se poate spune despre cineva că ştie o limbă, dar nu ştie a comunica, dacă acesta nu conştientizează posibilele roluri sociale şi funcţionează în sistem doar în virtutea componentei lingvistice a competenţei de comunicare. Em. Benveniste2 susţine că enunţarea presupune conversia individuală a limbii în discurs, în vreme ce Bahtin3 conchide că interacţiunea verbală este realitatea fundamentală a limbajului. Prin urmare, procesul comunicării ce pune în acţiune dialogismul despre care vorbea Bahtin se construieşte în baza unui contract de comunicare acţionând conceptul de metacomunicare inclus în teatrul interacţiunii.
Evoluţia cercetărilor începând cu anii ’60 conduce la o imagine complexă a procesului comunicării, văzut nu doar ca o activitate exclusiv umană, ci şi ca mijloc fundamental de a pune individul într-un context sociocultural, care îi asigură inserţia în mediul existenţial specific.
Teoriile despre comunicare susţin valoarea socială a procesului şi deschid drum pragmaticii, văzută ca ştiinţă modernă a comunicării. Ignorarea finalităţii pragmatice a discursului ar păstra conceptul prizonier în limitele competenţei lingvistice, privind procesul de reprezentare psihosocială, integratoare. Se impune, aşadar, operarea unei distincţii absolut necesare între respectarea normei ca expresie a competenţei lingvistice şi principiile susţinute de etnografia comunicării, care transferă procesul în domeniul atribuirii rolurilor şi al fixării statutului social al vorbitorului.
De sorginte interacţionistă, conceptul are la bază principii antropologice şi deschide perspectivele unei abordări interdisciplinare a comunicării, care ne obligă la analiza competenţei din perspectiva capacităţii de generare a comportamentelor de comunicare. Deplasarea accentului de la teoria structuralistă a lui Chomsky – care pune în relaţie nivelul competenţei cu cel al performanţei strict lingvistice – la abordarea competenţei sociale în comunicare vizează contextualizarea limbajului, perceperea acestuia ca un savoir faire, ca punere în practică a competenţei lingvistice, prin convertirea într-o reprezentare socială. Efectul fenomenului funcţionează interactiv în cadrul grupului, asigurând conştientizarea de către vorbitor a rolului comunicării sociale asupra propriei sale deveniri. Cu alte cuvinte, asistăm la manifestarea vie a virtuţilor magice ale cuvântului, ca prelungire în profan a constatării sacre: „La început a fost cuvântul” (IOAN 1, 1-5).
Firesc, se naşte o dilemă vizând primatul cuvântului divin sau al omului şi la fel de firesc se naşte răspunsul construit în orizontul comunicării din perspectivă pragmatică. Putem conchide asupra existenţei iniţiale a unei practici discursive sacre, modelatoare, având ca rezultat o reprezentare socială, în care actorii îşi asumă roluri derivate din cunoaşterea comună. Prin urmare, comunicarea ar putea fi percepută ca o ceremonie iniţiatică, având ca finalitate intercomprehensiunea, aceasta funcţionând atât în raport cu universul exterior, cât şi cu individualitatea fiecărui participant la actul comunicării. Apelul la înţelepciunea populară evocă valoarea formativă a comunicării prin axiome de tipul: „Vorba dulce mult aduce”, cu expresia modernă „Tonul face muzica”. Aceste repere din filozofia populară actualizează cele trei dimensiuni ale discursului, din perspectivă retorică: docere,delectareşimovere, cu variantele greceşti: logos,ethos şi pathos.
Interacţioniştii dezvoltă teoria ritualurilor de comunicare, asociindu-le, ca efect, cu cele magico-religioase, fapt care explică încrederea omului în puterile cuvântului, producând şi întreţinând stări psihice. În comunicarea interrelaţională dintr-un ritual confirmativ, discursul este construit prin codificarea planului referenţial, iar decodificarea se manifestă ca un simptom al integrării sociale a vorbitorului. Actorii implicaţi în ritualul respectiv îşi reevaluează relaţiile, conducându-şi fiecare discursul în scopul confirmării tipului de relaţie socială în care funcţionează.
În cazul unei comunicări construite în cadrul ritualurilor reparatorii, cuvântului i se activează valenţele care pot neutraliza efectul traumatizant al comunicării. Astfel de discursuri, deseori însoţite de elemente de metacomunicare, reconfigurează poziţia socială a vorbitorului, prin interrelaţionarea în cadrul grupului. Ignorarea acestor valenţe ale discursului ar conduce la anularea caracterului interrelaţional în timpul comunicării, precum şi la o inevitabilă ruptură socială între individ şi grupul căruia acesta îi aparţine.
Din perspectivă pragmatică, actul comunicării verbale se asociază cu elementele de metacomunicare şi trebuie perceput ca o activitate iniţiatică prin care se construieşte lanţul logic al integrării socioculturale a vorbitorului. Dacă privim comunicarea interrelaţională ca act de iniţiere socioculturală, aceasta trebuie sa urmeze un lanţ logic ce aduce în prim-plan conceptele: comuniune, cunoaştere, deschidere, devenire, alături de calitatea sacră a cuvântului, aceea de a genera sensuri contextuale. Se poate vorbi, din această perspectivă, despre „maternitatea cuvântului”, capacitatea acestuia de a pune în valoare sensuri, de a provoca trăiri capabile să realizeze integrarea vorbitorului în comunitate. Într-unul dintre studiile sale, Robert Escarpit4 susţinea că în procesul comunicării spiritul omenesc este în stare să inventeze semne, dar mai mult decât atât, el poate să inventeze noi semnificaţii pentru semnele deja existente; într-un cuvânt, el este în stare să revizuiască şi convenţia care face posibilă comunicarea. În cadrul teoriei actelor de limbaj, se poate demonstra unitatea vorbire – acţiune – gândire prin apelul la principiile pragmaticii, ca abordare modernă a comunicării interrelaţionale, în trinomul cuvânt – comunicare – comuniune.
Note
1 cf. Mihail Bahtin, Esthetique de la creation verbale, Paris, Gallimard, 1984.
2 cf. Emile Benveniste, Problemes de linguistique generale, Paris, Gallimard, 1966.
3 cf. Mihail Bahtin, op. cit.
4 Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.