Noţiunea „drum” în limba română (II)*
Pentru tiparContinuăm să analizăm câmpul lexico-semantic al noţiunii „drum” în limba română, urmărind, de data aceasta, termenii moşteniţi, care, nefiind prea numeroşi, au totuşi o importanţă deosebită în sistemul de denominaţie românesc: cale, cărare, punte, vad1.
Cale, căi, s. f. Ca formă, este continuatorul latinescului callem (acuzativul lui callis, callis, s. m. şi f. „drum pentru animale, cărare lăsată de animale”), dar ca sens are mai degrabă accepţiunile lat. via, căci, faţă de callis, care avea doar un sens concret „potecă prin munţi sau păduri”, românescul cale are atât un sens concret „fâşie de pământ umblată, folosită pentru deplasările dintr-un loc în altul; drum”: „Deodată calea coti pe o costişă printr-un făgiţel tânăr” (Sadoveanu), cât şi altele abstracte „călătorie, drum”: „Calul, ud de cale, Pământu-n loc frământa” (Coşbuc), (determinat, adesea, prin numele unei măsuri de lungime sau de timp) „distanţă, depărtare”: „Genarul, pierdut în sălbaticele sale vânători, se depărtase cale de o zi” (Eminescu), şi figurate „metodă, mijloc, procedeu de urmat pentru atingerea unui scop”: „Am găsit calea de a rezolva problema”.
Şi sensul concret al lui cale este diferit de cel al lui callis2. În latină, sensul primar ducea la „cărarea lăsată de animale”, în timp ce în română cale însemna „drumul folosit de oameni, animale sau vehicule pentru deplasarea dintr-un loc în altul”. Aceasta dovedeşte, potrivit afirmaţiei lui Sextil Puşcariu, că la strămoşii noştri traiul din munţi a fost cauza pentru care drumul strâmt de munte a putut deveni termenul general pentru orice drum3, atunci când drumurile pietruite dintre oraşele care erau în paragină nu mai puteau fi practicate din cauza năvălitorilor. Ideea este pusă la îndoială de către Al. Rosetti4, care arată că sensul de via al lui callis este atestat şi în latină5, şi în italiană6.
Importanţa cuvântului cale este dovedită prin aria de răspândire, cf. ar. cale, mgl. cali, istr. cole,dar şi prin derivatele, compusele şi numeroasele locuţiuni şi expresii formate, pe care „numai un cuvânt întrebuinţat mereu şi la nenumărate ocazii o putea naşte”7.
Derivate: calist, s. m. (argotic, prin Bucureşti şi în limbajul familiar) „om care se plimbă alene; persoană care se plimbă regulat pe Calea Victoriei”8, călător (călători, călătorie, călătorit).
Compuse: cale ferată „mijloc de transport terestru, destinat circulaţiei vehiculelor prin rulare pe şine sau pe cabluri” (articulat, urmat de determinări care indică numele), nume dat unor străzi lungi şi largi: Calea Victoriei, Calea Moşilor, Calea Văcăreşti etc., Calea Domnului (sau Calea lui Dumnezeu) „credinţă creştină”, calea jumătate „numai o parte din drum, din călătorie”, Calea Lactee (sau Calea Laptelui, Calea sau Drumul Robilor, Calea lui Traian) „brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la celălalt al boltei cereşti”, cale de atac (în drept) „mijloc prin care partea nemulţumită de hotărârea unui organ de jurisdicţie sesizează organul competent în vederea desfiinţării hotărârii şi rejudecării litigiului”, cale de mijloc „soluţie moderată sau de compromis; atitudine ponderată”, cale de rulare „suprafaţă pe care rulează roţile sau rolele unui sistem tehnic (transportor, placă turnantă etc.)”, cale de transmisiune „ansamblu de mijloace folosite pentru transmisiunea unilaterală (în radiodifuziune) sau bilaterală (în telefonie), la distanţă, a unui flux de informaţii”, cale primară (reg.) „prima vizită pe care mireasa o face după nuntă rudelor bărbatului ei”9, (în medicină) căile respiratorii „aparatul respirator”, căile digestive, căile urinare; schimbător de cale „macaz”.
Locuţiuni şi expresii: alăturea cu calea „pe de lături”,a (o) scoate (sau a ieşi) la cale „a cădea de acord, a se putea învoi cu cineva”, a afla chip şi cale să… „a afla modalitatea de a face ceva”, a avea cale„a trebui să treci pe undeva”, a da cuiva calea „a-l lăsa să treacă”, a face cale„a face o călătorie”, a (a)duce pe cineva la cale (sau pe calea cea bună) „a îndrepta spre bine, a scoate din rătăcire”, a face calea întoarsă „a se întoarce, după puţin timp, din drum”, a fi (a sta sau a se pune) în calea cuiva (sau a-i sta cuiva în cale) „a se afla (sau a ieşi) înaintea cuiva, împiedicându-l să înainteze sau să facă un lucru; a împiedica pe cineva într-o acţiune”, a fi pe cale de a… „a fi aproape să…”, a găsi (sau a afla, a crede, a socoti) cu cale „a socoti că este nimerit”, a ieşi (sau a se duce) în calea cuiva „a întâmpina pe cineva”, a pune la cale „a pregăti ceva, a aranja, a sfătui, a-i aţine calea „a pândi pe cineva”, a-i da cuiva în cale „a face să înţeleagă”, a-i fi cuiva calea cruce „a nu şti încotro s-o apuci, a şovăi”, a i se închide cuiva calea în codru „a nu mai putea răzbi, a fi silit să renunţi la ceva”, a lua cuiva calea din picioare „a-l scuti să mai meargă undeva”, a lua o altă cale „a încerca în alt fel”, a se pune în calea cuiva „a se împotrivi”, a sta cuiva în cale „a împiedica pe cineva în acţiunile sale”, a-şi face cale „a-şi face rost de, a pătrunde undeva”, a-şi lua (sau a apuca) calea în picioare „a pleca, a porni în călătorie”, a-şi pune gura la cale „a-şi potoli foamea (şi setea), a se ospăta”, calea-valea „treacă-meargă; fie, aşa şi aşa, binişor, suportabil”: Ce mai calea-valea! „ce mai încolo şi încoace”, cale de… „distanţă (mare)”, Cu o cale (prin nordul Ardealului) „totodată”, cu cale „potrivit, nimerit, corect, just, drept, cuviincios, cuminte, bine”, din cale-afară (sau afară din cale) „peste măsură, neobişnuit, foarte”, d’o cale „o dată”10, Cale bună! (sau bună cale!) „formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun!”, pe cale „pe linie…, prin intermediul”, pe cale administrativă „conform normelor administrative”, fără (de) cale „nepotrivit, incorect, necuviincios”.
„O asemenea eflorescenţă frazeologică neobişnuită, conchidea Sextil Puşcariu, era firească la acei valahi pe care Kedrenos îi cunoaşte în 976 ca „hoditai”, adică „drumeţi”, şi pe care documentele sârbeşti îi numesc cu vorba românească de kjelatori (= călători), vestiţi cunoscători ale celor mai ascunse căi din munţi şi codri. În acea vreme, când nici munţii, nici pădurile nu reprezentau o bogăţie pentru proprietarii lor, românii îi stăpâneau virtual din Pind şi până în Carpaţii nordici”11.
Cărare, cărări, s. f., este al doilea termen care conservă o „denumire rurală”, lat. carraria „drum de care”, format de la carrus „căruţă cu patru roţi”.
Faţă de sensul latinesc, „drum pe care se circula cu carele”, cărare12 şi-a îngustat sensul, desemnând: 1. „drum îngust, bătătorit de oameni, pe care se poate umbla numai cu piciorul”: „Pe malul apei se-mpletesc / Cărări ce duc la moară” (Coşbuc), 2. „dunga sau linia obţinută prin despărţirea în două a părului de pe cap”: „Cu părul lins şi cu cărarea aleasă drept în creştetul capului” (Delavrancea).
Această restrângere semantică este explicată de Sextil Puşcariu prin condiţiile tipice ale vieţii primitive a românilor în regiunile muntoase13. Al. Rosetti, în schimb, nu adoptă punctul de vedere al lui Puşcariu, fiindcă sensul din română nu implică neapărat traiul la munte al strămoşilor românilor; căruţele umblă la munte ca şi la şes, şi sensul de „sentier” s-a putut dezvolta în orice regiune, odată ce carraria a fost înlocuit prin drum, în accepţiunea de „drum de care”14. Al. Ciorănescu opinează că, mai probabil, carraria s-a contaminat cu scalaria (în franceză escalier), cf. lat. scala „ieşire povârnită”, de unde sard. iskela „cărare”, alb. skali, sb., bg. skala „stâncă ascuţită”, ngr. skala etc.15.
Important de subliniat este faptul că termenul carraria a luat locul lui callis, care a ajuns să desemneze „drumul” cu toate nuanţele semantice pe care acesta le implică.
Datorită importanţei pe care cărarea o avea la o populaţie rurală, cu locuinţe risipite pe dealuri, munţi şi văi, cuvântul şi-a format numeroase derivate, locuţiuni şi expresii.
Derivate: cărăra, vb. I, „a face cărări; a ascuţi fierăstrăul”, cărărat, adj. „plin de cărări; striat, dungat”: „Uşor ca însuşi cerbul păşeşte vânătorul / Pe coama cărărată piciorului de munte” (Odobescu, în DLRLM), cărărău, s. m. (prin Bucovina şi Maramureş) „vagabond, hoinar”, cărărea, s. f. „cărăruşă”: „Tu pânzuca mea, / Să te faci o cărărea, / Să mă duc la sora mea, / S-o aduc la maică-mea” (Reteganu), cărăruică, s. f. „cărăruşă”, cărăruie, s. f. „cărăruşă”, cărăruşă, s. f., diminutiv al lui cărare: „Fata apucă pe o cărăruşă pieloasă, umedă” (Agârbiceanu).
Expresii: a tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) „a închide cuiva calea; a opri pe cineva din drum; a-l sili să se întoarcă”: „Mare lucru să fie de nu ţi-or tăia şi ţie cărările” (Creangă), a-i scurta cuiva cărările „a omorî (pe cineva), a-şi îndrepta cărările (într-o direcţie) „a porni, a apuca (într-o direcţie)”, pe toate cărările „în tot locul, pretutindeni, la tot pasul”, a umbla pe două cărări „a umbla clătinându-se; a fi beat”.
Punte, punţi, s. f. este continuatorul lat. pons, pontis, s. m. 1. pod: „pontem in flumine facere” (Nepos) („a face un pod peste un râu”), 2. (spec.) a. podeţ, punte (de la o navă la ţărm şi invers), b. acoperământ de corabie, c. pod care se ridică (folosit la asedii), d. podea (la un turn de război), e. etaj (la turnuri de asediu), f. podişcă, trecătoare (prin care alegătorii treceau unul după altul în incinta – „septum” – de votare): „operae Clodianae pontes occuparant” (Cicero, Att. 1, 14, 5) („bandele lui Clodius ocupaseră trecătorile la vot”).
Sensul românesc „pod îngust aşezat peste o apă, o râpă sau un şanţ, şi care poate fi trecut numai cu piciorul” trebuie explicat în acelaşi context cu termenii cale şi cărare: „…în munţi nu există râuri late, ci vâlcele şi pâraie. Când românii, coborâţi la şes, au avut să treacă ape mari, ei au împrumutat de la slavi cuvântul pod”16.
Înţelesurile analogice ale cuvântului punte amintesc de cele corespunzătoare ale formei latine, pons, pontis, dar pot fi şi creaţii interne sau neologice: 1. scândură groasă sau panou îngust aşezat pe o schelă pe care stau sau circulă muncitorii care lucrează la înălţime; podeţ mobil care leagă vasele de chei; pod suspendat sau mobil la o cetate sau la un castel medieval; 2. planşeu (aproape) orizontal, situat în corpul unei nave sau la partea superioară a unei nave; covertă; 3. dispozitiv de măsură a unor mărimi electrice, format din patru braţe în care sunt montate diferite piese; 4. parte a morii de vânt care susţine tigaia prâsnelului; 5. pluta în care se introduce fitilul candelei.
Termenul este prezent şi în aromână, punte, şi în meglenoromână, punti, dar şi în limbile romanice, însă cu sensul etimologic: vegl. puant, it., pg. ponte, prov., fr., cat. pont, sp. puente17.
Derivate: puntaş, s. m. (înv.) „tâmplar, constructor de punţi”, punticică, s. f. (din punte + -icică), puntişoară, s. f. (din punte + -işoară), puntiţă, s. f. (din punte + -iţă).
Locuţiuni şi expresii: punte de scăpare „mijloc, cale de a depăşi o dificultate, o primejdie”, a se face luntre şi punte „a întrebuinţa toate mijloacele, a încerca imposibilul”, a trece puntea „a scăpa de un necaz, de o primejdie”, a face punte „a nu merge la lucru sau a nu funcţiona într-o zi de lucru dintre două sărbători”, punte de comunicaţie „placă de metal rabatabilă servind la legătura dintre două vagoane de cale ferată”, punte de comandă „punte dispusă transversal de la un bord la altul, rezervată comandantului şi ofiţerului cu navigaţia, pe care sunt instalate aparatele de comandă”.
Vad, vaduri, s. n. 1. loc situat pe cursul unui râu, unde malul e jos şi apa puţin adâncă, permiţând trecerea prin apă de pe un mal pe altul cu piciorul, cu căruţa etc.; 2. (fig.) loc de trecere; drum, cale; 3. (prin analogie) loc situat pe o arteră de circulaţie sau în apropierea acesteia care, datorită afluenţei de clienţi, asigură rentabilitatea unui local public, unui magazin etc.; 4. (înv.) loc (amenajat) situat la ţărmul mării, care permite adăpostirea şi acostarea navelor. El este continuatorul lat. vadum, -i, s. n. 1. vad, fund jos al apei, banc de nisip; 2. (fig.) loc de trecere primejdios pentru navigatori.
Fiind un termen des întrebuinţat şi de o mare importanţă atât pentru călătorii pedeştri, cât şi pentru cei cu carele, cuvântul s-a păstrat în toate limbile romanice: it., sp. vado, prov. guat, fr. gue, cat. quan, pg. vao18.
Derivate: vadoasă, adj. (în sintagma) apă vadoasă „apă provenită din infiltraţia în scoarţa pământului a apelor rezultate din precipitaţiile atmosferice”, vădar, s. m. „încasator de vădărit”, vădărit, s. n. „taxă de trecere prin vad”, vădos, adj. „care are vad”19, vădui, vb. IV „a trece prin vad”.
Locuţiuni şi expresii: a-şi face vad 1. „a-şi face loc de trecere, a răzbate”; 2. „a căuta un prilej, o ocazie pentru a merge undeva, a-şi face cale”, a nu avea vad (pop.) „a nu avea ieşire, a nu avea scăpare”, a avea vad „a avea clientelă numeroasă”.
Din punct de vedere semantic aceşti termeni oferă şi posibilitatea unei analize structurale. Toţi au ca trăsătură comună „cale de acces”. În timp, unii au căpătat şi o nuanţă abstractă: cale „călătorie, drum; metodă, cale”, vad „loc de trecere, drum, cale”, sensuri care, în analiza noastră, pot deveni seme particulare.
Faţă de semul de bază, definitoriu pentru câmpul lexico-semantic al noţiunii „drum”, fiecare se distinge şi prin alte seme, care se referă la aspecte precum a) este natural sau construit de om, b) este destinat pentru oameni, animale ori vehicule, c) se află în localitate sau în afara localităţii, d) uneşte două (sau mai multe) localităţi, două maluri (ale unui râu), două dealuri, doi munţi, străbate un hotar etc.
Din această perspectivă, cei patru termeni analizaţi aici se caracterizează astfel:
Cale, cu sens concret şi abstract, cu referent natural (neconstruit de om), este destinată oamenilor, animalelor, este situată în afara localităţii, uneşte două (sau mai multe) localităţi;
Cărare cu sens concret şi referent natural, este destinată oamenilor şi animalelor, situată în afara localităţii; străbate un hotar;
Punte cu sens concret, este construită de om, destinată oamenilor, situată pe albia unui râu, uneşte cele două maluri;
Vad cu sens concret şi abstract, cu referent natural, destinat oamenilor, animalelor, vehiculelor, situat în albia unui râu, uneşte cele două maluri.
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1982.
2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1994.
3. Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2001 (DER).
4. Corpus glossariorum latinorum, 7 vol., Leipzig, 1888 ş. u. (CGL).
5. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, 1975.
6. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (DOOM2).
7. Ernout, A., Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Quatrieme edition, Paris, Librairie C.Klincksieck, 1959 (DEL).
8. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994.
9. Fischer, I., Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, EŞE, 1985.
10. Formae vrbis Romae antiqvae, Berolini apud D.Reimer, MDCCCCXII.
11. Gaffiot, F., Dictionnaire latin-francais, Hachette, 1934 (DLF).
12. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros (1971).
13. Graur, Alexandru, ,,Capcanele” limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
14. Guţu, G., Dicţionar latin-român, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. (DLR).
15. Lewis, Charlton T., Short, Charles, A latin dictionary, vol. I-IV, At the Clarendon Press (f. a.) (DLE).
16. Lozovan, E., Les „routes” de la Romania, în „Revue internationale d’ onomastique”, 9, 1957, p. 213-226.
17. Macrea, Mihail, Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
18. Meyer-Lubke, W., Romanisches Etymologisches Worterbuch, Heidelberg, 1930 (REW).
19. Mihăescu, Haralambie, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, Editura Academiei, 1960.
20. Mihăescu, Haralambie, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti, Paris, 1978; Editura Academiei, 1993.
21. Rich, Anthony, Dictionnaire des antiquites romaines et grecques, Traduit de l’anglais sous la direction de M. Cheruel, Paris, 1861.
22. Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.
23. Sala, Marius, coordonator, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, EŞE, Bucureşti, 1988.
Note
1 În adunarea materialului faptic şi în ordonarea acestuia, un ajutor însemnat l-am primit din partea masterandei, prof. Ramona Băbaş, pe care, din acest motiv, o considerăm drept coautoare (N.F.).
2 În italiană calle şi azi înseamnă „potecă”, iar în dialectele italiene de nord, cala înseamnă „potecă prin zăpadă” şi kaldzela „cărare (prin păr)”.
3 Locul limbii române între limbile romanice, în Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.160-161; Idem, Limba română, I, Privire generală, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 317.
4 Istoria limbii române, I, Limba latină, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 187.
5 „via in silvis vel semita trita” (CGL II, 379, 24; 96,47; 250, 25; III, 165, 59; IV, 320, 22).
6 Vezi REW, 1520.
7 Puşcariu, Limba română, p. 317.
8 Cf. Ciorănescu, DER, s. v.
9 Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2006.
10 Ele se găsesc şi la corespondentele romanice ale lui via, cf. Puşcariu, Limba română, p. 317.
11 Puşcariu, Limba română, p. 319.
12 Termenul se întâlneşte şi în aromână, cărare, în albaneză, karrare şi, de asemenea, în limbile romanice: it. carraja, calabr. carrara, prov. carriera, v. fr. charriere, cat., sp. carrera, pg. carreira, cf. REW 1718; DER 1459.
13 Puşcariu, Studii şi articole, p. 34, 40; Idem, Limba română, p. 317.
14 Istoria limbii române, I, p. 187.
15 REW, 7637; DER, 1459.
16 Puşcariu, Studii şi articole, p. 160.
17 REW 6649; DER 6971.
18 REW 9120; DER 9122.
19 REW 9120 trimite la lat. vadosus.
* Prima parte a articolului a fost publicată în Limba Română, nr. 1-3, 2007, p. 50-53.