Un important tratat de semiotică elaborat pe temeiuri coşeriene
Pentru tiparDeşi publicată în anul 2003 (în colecţia Filozofie a Editurii Institutul European) şi epuizată rapid din librării, ţinem să aducem la cunoştinţa cititorului interesat apariţia unei cărţi de referinţă, intitulată Teoria şi practica semnului, ce-l are ca autor pe Ioan S. Cârâc, profesor univ. dr. la Catedra de Lingvistică a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. Nu întâmplător şi nici în mod gratuit am folosit sintagma „carte de referinţă” pentru a caracteriza această lucrare. După datele noastre, nu mai există ceva similar, pe domeniul abordat, în literatura românească de specialitate şi, probabil, nici în cea străină, dacă exceptăm Tratatul de semiotică generalăal lui Umberto Eco (care vrea să „naturalizeze” în Europa concepţia semiotică a americanului Charles Peirce). Lucrarea are, într-adevăr, densitatea şi formatul (590 de pagini, 19x14) unui tratat de semiotică şi, chiar dacă universitarul gălăţean declară cu modestie că ea „nu poate fi mai mult decât un proces verbal al gândurilor altora”, cititorul atent va observa în ce constă originalitatea concepţiei autorului asupra domeniului cercetat. Un alt mare semiotician american, Thomas A. Sebeok, susţinea, la apariţia Tratatului lui Eco, că acesta ar fi fost „darea de seamă cea mai completă” asupra semioticii la acea vreme (1976). Acelaşi lucru se poate afirma şi despre Teoria şi practica semnului, numai că accentul cade, pe lângă inventarierea critică a cercetărilor întreprinse de alţii, şi pe construcţia teoretică proprie. Este ilustrat astfel proverbul chinezesc care spune că „erudiţia e o grămadă de cărămizi, nu-i o casă”. Profesorul Ioan S. Cârâc este informat şi are şi capacitatea de a organiza materialul, dându-i o „arhitectură” personală şi originală de o remarcabilă coerenţă.
Dar mai există un motiv pentru care dorim să semnalăm această carte: ea are meritul de a fi asimilat şi valorificat gândirea creatoare a genialului lingvist român Eugeniu Coşeriu, ideologie care, odată ce a fost înţeleasă în profunzime, acţionează ca un veritabil filtru, ajutându-te să distingi teoriile cu adevărat viabile din domeniul vast al ştiinţei limbajului. Nimic din ce a fost publicat (în traducere sau în original – este cazul prelegerilor, de pildă) în româneşte, până la acel moment, din opera „Gigantului de la Tübingen” nu i-a scăpat lui Ioan S. Cârâc, care face foarte frecvent trimiteri / comparaţii la / cu ideile coşeriene1.
Prezenta carte „nu iese din goluri”. Ea reprezintă rodul unor preocupări mai vechi ale autorului (unele idei vin chiar şi dinspre lucrarea de doctorat2, pregătită sub îndrumarea reputatului logician Petre Botezatu) şi, deşi autorul mărturiseşte că a scris-o într-un interval de doi ani, unele chestiuni sunt, cu siguranţă, „frământate mii de săptămâni”. Având o dublă specializare (filologică şi filozofică), Ioan S. Cârâc este interesat mai ales de cercetarea interdisciplinară, fructificată în studii, articole şi comunicări pornind dinspre logică (sau chiar metalogică) şi lingvistică. Nu trebuie uitat niciun moment că lingvistul Ioan S. Cârâc este dublat în permanenţă de logician, aspect ce se vădeşte în spiritul lucid cu care sunt examinate faptele de limbă sau în spiritul foarte ordonat care guvernează materialul discutat. De altfel, unele chestiuni analizate se află chiar la intersecţia dintre logică şi lingvistică, reclamând un atare specialist.
Ioan S. Cârâc ne avertizează că Teoria şi practica semnului s-ar fi putut numi Semiotica, istorie şi teorie. Iniţial, într-o versiune mult comprimată, a fost un curs pentru studenţii de la masteratul universităţii gălăţene. În pofida faptului că se adresează, în principiu, unui public numeros („acelora interesaţi de problema cunoaşterii, a felului în care cunoaşterea şi experienţa depind de semne şi sunt un produs al acestei interfeţe natură / cultură numită semioză, procesul în care ceva funcţionează ca semn, un tip particular de acţiune – acţiunea semnelor” [p. 5]), lucrarea va face, desigur, deliciul specialiştilor care vor descoperi aici, printre altele, ce importanţă fundamentală poate avea semiotica în crearea unei noi paradigme a cunoaşterii. Aspectele acestea se găsesc în „Preliminariile epistemologice” cu care se deschide cartea, ele însele putându-se constitui într-un incitant eseu, de sine stătător, cu consideraţii asupra inter-, pluri- şi transdisciplinarităţii, bazate pe studiile unor autorităţi în materie precum Ştefan Lupaşcu sau Basarab Nicolescu. La curent cu perioada de criză pe care o traversează epistemologia modernă, profesorul Ioan S. Cârâc este de părere că semiotica poate servi celorlalte ştiinţe ca ştiinţă-pilot pentru a le orienta în viitor. Se vizează astfel trecerea de la modul de gândire analitic, specific ştiinţei tradiţionale, la modul de gândire sintetic, permiţând alegerea unei căi care să conducă la studierea realităţii ca pe un întreg nefărâmiţat. Altfel spus, semiotica (doctrina semnelor) ar putea impune o metodă logică transdisciplinară menită să scoată epistemologia modernă din impas.
Cartea este formată din două mari părţi. Prima parte conţine consideraţiile mai sus menţionate privind semiotica (văzută ca metodă logică transdisciplinară) şi problemele ei, precum şi o temeinică istorie a semnului (dublată de teorie, totodată) pornind din antichitate, trecând prin evul mediu şi ajungând până în epoca modernă, aşadar traversând aproape întreaga existenţă conştientă a umanităţii („gândirea care se gândeşte pe sine”), în dialog cu titanii cugetării filozofice sau lingvistice, din rândul cărora nu lipsesc Panini, Platon, Aristotel, stoicii, Sf. Augustin, scolasticii, Saussure, Frege, Peirce şi Wittgenstein. Această primă parte (apărută anterior, la aceeaşi editură, ca un volum aparte, în 2001) ar fi fost de ajuns, ea singură, să dea măsura adevăratei valori a neobositului cercetător Ioan S. Cârâc, dovedind o cunoaştere aprofundată a filozofiei. Demersul ab ovo se impunea, fiindcă autorul este consecvent crezului că un filozof trebuie să se plimbe printr-o „pădure de rădăcini” (Blaga), adică să se întrebe (ca şi Arghezi), înainte de a elabora o teorie: „Gândul meu al cui gând este?”, altminteri ar putea ajunge uneori să exclame, odată cu Aelius Donatus (apud Sf. Ieronim): Pereant qui ante nos nostra dixerunt (tradusă mai adecvat prin „Fir-ar să fie de clasici, că ne-au luat vorba din gură!”). Dialogul istoric realizat (sau întoarcerea la fondatori – o exigenţă a cercetării, după Coşeriu) îi permite cercetătorului să formuleze unele concluzii care se vor constitui, la rândul lor, în premisele de la care porneşte concepţia personală asupra semioticii, o viziune – după cum spuneam – coerentă şi originală: „Toată această istorie a semnului se «varsă» într-o diversitate de teorii şi curge pe trei albii mari care sunt fie cea a semnului ca nume al unui obiect (în sensul larg al termenului de obiect), fie cea a semnului ca entitate relaţională în interiorul unui sistem de valori, fie cea a semnului căruia numai întrebuinţarea îi poate da viaţă” (p. 6). De aici şi motivul pentru care, în partea a doua a lucrării sale, Ioan S. Cârâc nu îmbrăţişează niciunul dintre aceste principale puncte de vedere (şi ele rezultatul unei simplificări maximale), ci optează „pentru o cale care să adune cele trei «albii» în una singură”, adică pentru identificarea a trei niveluri ale semiozei (semnul, obiectul şi sensul) şi trei „discipline” semiotice: sintaxa, semantica şi pragmatica. Mai mult decât atât, autorul precizează că „în faţa diversităţii atât de năvalnice a punctelor de vedere din domeniul semioticii ai nevoie să crezi în ceva” (p. 557). Ioan S. Cârâc încearcă să demonstreze că „semiotica trebuie să fie în esenţă o doctrină unitară şi transdisciplinară” şi găseşte soluţii posibile pentru crearea unei astfel de semiotici integrale în cultura română: este vorba de lingvistica integrală a lui Eugeniu Coşeriu coroborată cu unele idei teoretice ale logicianului Petru Ioan (care a elaborat un model hexadic al „situaţiei semiotice”, văzând în semiotică o sintaxă „justificată semantic şi pragmatic”).
Partea a doua debutează cu un capitol intitulat Avatarurile semioticii, care urmăreşte, din antichitate până în prezent, etapele ce au premers devenirii semioticii. Suntem avertizaţi că există încă probleme în găsirea soluţiei „aglutinării depline a celor trei discipline semiotice, astfel încât, în aplicaţiile sale, semiotica să se comporte ca o disciplină unitară” (p. 179). Unele dificultăţi sunt generate, în parte, şi de pragmatică, neconsolidată ca disciplină, aflată, aşadar, in statu nascendi.
Şi logica, şi lingvistica au fost interesate de structura gândirii; de aceea autorul începe cu o analiză a gramaticilor raţionale (reprezentativă fiind cea de la Port Royal din 1660). Cât despre sintaxă, sunt evidenţiate două mari ramuri: sintaxa logică şi sintaxa lingvistică. Sintaxa logică este prezentată dinspre logica matematică, vizându-se începuturile şi evoluţia formalizării, elaborarea sistemelor formale. Sunt relevate avantajele, dar şi limitele formalizării (mai ales când este nesocotită semantica), formalizare născută din dorinţa realizării unui limbaj universal ale cărui baze au fost puse de G. Frege (deşi, după cunoştinţele noastre, acesta fusese iniţial visat şi de Leibniz, care deplângea faptul de a nu mai fi apucat să stabilească „această limbă sau scriere universală, dar infinit diferită de cele proiectate până acum, fiindcă înseşi caracterele simboluri ar călăuzi raţiunea, iar erorile nu ar fi decât erori de calcul”). Din respect pentru cititorul neavizat, Ioan S. Cârâc nu abuzează de simbolurile logice atunci când discută diversele teorii din această secţiune. În ceea ce priveşte sintaxa lingvistică, este urmărită formalizarea şi aici, de la iniţiatorul acestor întreprinderi în lingvistică, Ferdinand de Saussure, până la excesele în formalizarea limbii naturale (săvârşite, bunăoară, de L. Hjelmslev cu a sa glosematică sau de structuralismul american şi de gramatica generativ-transformaţională). Este examinată, în acest sens, evoluţia lui N. Chomsky de la sintaxă la semantică (lingvist judecat în ultimul timp în mod negativ, pe drept cuvânt), încheind cu „antiformalismul militant” al lui Eugeniu Coşeriu. Ioan S. Cârâc împărtăşeşte punctul de vedere coşerian, nuanţându-l şi printr-o comparaţie revelatorie: „O modelare formală, strict sintactică a limbii nu este imposibilă şi nici chiar indezirabilă, dar poate fi făcută numai cu pierderi dureroase şi ireparabile de «substanţă» lingvistică. Este ca şi când ar fi de ajuns să ne mulţumim cu contemplarea doar a scheletului unei persoane de sex opus pentru a ne îndrăgosti de ea” (p. 226).
Revenind la prezentare, remarcăm că secţiunea alocată semanticii (următoarea disciplină semiotică preocupată de „conţinut”) este o expunere clară cu privire la locul deţinut de aceasta în contextul semioticii, fiind, în acelaşi timp, şi o descriere sistematică a principalelor concepte cu care operează (referinţă, sens, semnificaţie) şi a părerilor diverse referitoare la ele. Este delimitat, bineînţeles, domeniul semanticii şi sunt prezentate principalele tipuri de semantică sau ramuri ale semanticii generale: semantica logică (cu redarea concepţiei lui Rudolf Carnap), semantica logico-lingvistică a lui Emanuel Vasiliu, semantica lingvistică, disociată şi ea în semantica tradiţională (M. Bréal, L. Şăineanu), structurală (mai ales E. Coşeriu, dar şi Pottier, Greimas, Lyons – ca să-i menţionăm doar pe cei mai importanţi) şi generativ-transformaţională (cu evoluţia spre semantică a lui Chomsky), toate şi cu metodele de analiză aferente.
De o atenţie sporită se bucură pragmatica, disciplină în plin proces de constituire, care şi ea, la rându-i, poate fi împărţită (în funcţie de preocupările de până acum) într-o pragmatică logică şi una lingvistică; sunt căutate mai întâi rădăcinile pragmaticii (descoperite în filozofie, cum se întâmplă şi cu alte discipline), după care sunt analizate definiţii, caracterizări, clasificări şi perspective ale pragmaticii. Pragmatica logică este urmărită din antichitate până în perioada modernă, cu interes special acordat logicilor situaţionale (cum este cea a lui Petru Ioan, dar nu numai); cât despre pragmatica lingvistică, precizăm că accentul se pune pe pragmatica enunţării (luându-se în calcul subiectivitatea, teoria actelor de limbaj etc.) şi pe pragmatica conversaţiei (cu modele pentru analiza discursului, legi şi principii ce guvernează discursul, analiza conversaţiei etc.). Autorul opinează că „deocamdată pragmatica logică şi cea lingvistică nu ne oferă decât teorii parţiale, prima interesându-se de raţiunea şi discursul practic, a doua îndeosebi de problemele enunţării şi ale conversaţiei faţă-n faţă (engl. face-to-face)” (p. 422). În cultura română, apreciază Ioan S. Cârâc, există germenii apariţiei unei direcţii de pragmatică transdisciplinară „bine articulată de o sinteză între logica integrală care face şcoală la Iaşi prin profesorul Petru Ioan şi lingvistica integrală care constituie imboldul unei şcoli la Cluj, prin activitatea profesorului Mircea Borcilă, şi a alteia, mai recente, la Iaşi, sub îndrumarea profesorului Stelian Dumistrăcel” (p. 421). Se impune însă, de urgenţă, traducerea operelor coşeriene (în special, pentru dezvoltarea pragmaticii, a lucrării Lingvistica textului).
Într-o ultimă pagină (În loc de concluzii) Ioan S. Cârâc este de părere că mai sunt multe de făcut până la atingerea acestui ideal de semiotică integrală. Până atunci, îndrăznim să spunem că, peste conglomeratul punctelor de vedere divergente ale semioticii, se ridică această carte (veritabilă bibliotecă condensată într-un singur volum – cele 30 de pagini de titluri ale bibliografiei o confirmă) care îşi trage ideea-forţă, spune autorul, din lingvistica lui Eugeniu Coşeriu. Prin tot ceea ce a făcut şi face, Ioan S. Cârâc se relevă ca un însemnat şi pasionat / pasionant slujitor al logosului, iar cartea Domniei sale sperăm să fie o carte cu valoare de reper pentru cercetările semiotice viitoare.
Note
1 De altfel, o recunoaştere a competenţei profesorului Ioan S. Cârâc o reprezintă şi aprecierile pe care i le-a făcut E. Coşeriu, în urma unei comunicări (privind formalismul în lingvistică) susţinute la Colocviile Filologice Gălăţene (consacrate marelui savant) din octombrie 2001; vezi şi Lingvistica şi idealul unei semiotici integrale (interviu cu Ioan S. Cârâc, realizat de Cristinel Munteanu), în „Limba română”, Chişinău, anul XVII, nr. 4-6, 2007, p. 25-30.
2 Ioan S. Cârâc, Introducere în semantica propoziţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.