Distins eminescolog
Pentru tiparAutorul lucrării de referinţă O istorie deschisă a literaturii române din Basarabiane apare ca o veritabilă întruchipare a rezistenţei prin cultură, ca un vajnic apărător al limbii şi al valorilor culturale româneşti. Având o carte de vizită impresionantă, academicianul Mihai Cimpoi este o personalitate distinctă a culturii şi literaturii române de azi. Opera Domniei sale vizează domenii precum critica literară, istoria literară, filozofia culturii. După încheierea studiilor universitare, Mihai Cimpoi a fost redactor la revista Nistru, consultant la Uniunea Scriitorilor, redactor la editurile Cartea Moldovenească şi Literatura Artistică, secretar la Teatrul Naţional şi la Teatrul Poetic „Alexie Mateevici”. Timp îndelungat, cariera literară şi ştiinţifică i-a fost perturbată, fiind acuzat de naţionalism. În 1974, blamat într-un raport al primului secretar al C.C. al P.C.M., îi este refuzată orice activitate publică.
În 1987 este ales în mod democratic secretar al comitetului de conducere, iar în 1991 preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Participă activ la procesul de renaştere naţională din Basarabia. În 1991 este ales membru de onoare al Academiei Române, iar din 1992 este membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor (P.E.N.).
Mihai Cimpoi este autorul unei opere impresionante, atât prin numărul volumelor publicate, cât mai ales prin valoarea acestora: Disocieri(1969), Alte disocieri(1971), Narcis şi Hyperion(Chişinău, 1979, 1985 şi Iaşi, în col. „Eminesciana”, 1995), Cicatricea lui Ulysse(1982), Întoarcerea la izvoare (eseu dedicat lui Grigore Vieru, 1985), Creaţia lui Druţă în şcoală (1986), Duminica valorilor(1989), Spre un nou Eminescu(dialoguri cu eminescologi din lume, Chişinău, 1993, Bucureşti, 1995), Căderea în sus a Luceafărului(Galaţi, 1993), Basarabia sub steaua exilului(Bucureşti, 1994), Sfinte firi vizionare(medalioane dedicate clasicilor români, 1995), Lucian Blaga: paradisiacul, lucifericul, mioriticul (poem critic, Cluj-Napoca, 1997), O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia(1997), Mărul de aur. Valori româneşti în perspectivă europeană (Bucureşti, 1998), Plânsul Demiurgului: noi eseuri despre Eminescu(Iaşi, col. „Eminesciana”, 1999), Cumpăna cu două ciuturi: carte despre fiinţa românească (2000), Zeul ascuns.Microeseuri despre Labirint (2002), Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene (2003).
Deşi a dedicat câteva lucrări monografice unor scriitori basarabeni reprezentativi, cea mai consistentă pentru vocaţia mesianică a operei lui Mihai Cimpoi este sinteza O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. În fruntea lucrării se găsesc o serie de citate elocvente în privinţa demersului realizat. Primul moto îi aparţine lui Ovidiu, marele exilat, o veritabilă personificare a celui care a fost rupt, în mod dureros, de ţara lui: Când mi-am pierdut eu ţara, atunci mi-a fost pieirea. Cel de al doilea citat semnificativ pentru demersul lui Mihai Cimpoi este din Călinescu şi sună în felul următor: Literatura română este una şi indivizibilă. Ultimul moto îi aparţine lui A. Mateevici: N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una. Trăsături distinctive precum resemnarea, naivitatea, misticismul şi naivitatea fac din literatura basarabeană „un model de rezistenţă de-a lungul unei lungi perioade de exil interior. După cum afirmă criticul Aurel Sasu, „păstrarea culturii în albia identităţii naţionale şi, în perioada postbelică, efortul de revenire la matca românismului sunt importante programe mesianice (de luptă şi acţiune), care dau literaturii basarabene, în mare parte documentară, etică şi socială, o aură de mistică sacralitate”.
Mihai Eminescu este autorul emblematic la care Mihai Cimpoi se întoarce în mod consecvent pe parcursul meditaţiilor sale. Nu întâmplător, deoarece autorul Luceafărului este un simbol al patriei, al unui fascinant centru spiritual, un reper sigur chiar şi într-o lume perturbata de ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”. În plus, este vorba de o operă genială, mereu deschisă noilor interpretări. Mihai Cimpoi este unul dintre cei mai importanţi eminescologi contemporani. Marele său merit este acela de a fi găsit un drum propriu într-un domeniu în care au existat înaintea Domniei sale o serie de nume de răsunet, de la Titu Maiorescu şi G. Călinescu până la regretata Ioana M. Petrescu. Acest drum propriu este ontologia. Retipărită în 1994 „fără imixtiuni ideologice”, lucrarea intitulată Narcis şi Hyperion abordează problema eului romantic eminescian. Ontologia geniului se revelează între două repere spirituale majore: Narcis întruchipează privirea interogativă, demiurgul închis în sine, în timp ce Hyperion trimite la provocarea transcendenţei, căutarea fiinţei prin „asaltul cerului”. Căderea în sus a Luceafărului urmăreşte drama existenţială din lirica eminesciană: setea de absolut, teroarea timpului, noaptea sinelui. Spre un nou Eminescu – titlu inerent demersului analitic – reuneşte – după cum ne avertizează însuşi autorul – douăzeci şi trei de „dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume”. Printre aceştia se găsesc numeroase nume sonore precum George Uscătescu, Constantin Noica, Rosa del Conte, Edgar Papu, Amita Bhose, Jean-Louis Courriol, Constantin Ciopraga, Eugen Todoran, Petru Creţia etc. Relevarea principalelor mituri, teme şi simboluri ale creaţiei eminesciene se găseşte în centrul interesului şi în lucrarea intitulată Esenţa fiinţei. Cartea reprezintă o re-lectură a poeziei şi mitopo(i)eticii eminesciene prin grilă existenţială. Tensiunea ontologică e considerată datul esenţial al eminescianismului, ce se traduce şi într-un sinergism care e mai mult decât armonia de care vorbeşte Tudor Vianu şi sinestezia baudelairiană. Viaţa, fiinţa, moartea, „nodul tragic”, frumuseţea negativă, angoasa, dorinţa, suferinţa, singurătatea, melancolia, timpul şi spaţiul, abisul, destinul, disperarea, nimicul reprezintă temele meditaţiilor lui Mihai Cimpoi.
Prin studiile sale extrem de pertinente, ce se bucură azi de o binemeritată recunoaştere internaţională, Mihai Cimpoi a demonstrat faptul că, depăşind complexele unei „culturi mici” (după cum afirmă Emil Cioran), cultura română datorează valorile ei de vârf vocaţiei sale europene. O asemenea vocaţie europeană demonstrează şi academicianul Mihai Cimpoi, prin întreaga sa activitate culturală, o activitate desfăşurată sub semnul mesianismului, având în vedere condiţiile de azi din Basarabia. Nu întâmplător, vorbind de literatura basarabeană, în Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism, istoricul literar Dumitru Micu îl consideră pe Mihai Cimpoi „principal factor, în prezent, al mişcării literare şi chiar culturale în genere din republică”. La rândul lui, prof. univ. dr. Cornel Ungureanu, una dintre cele mai prestigioase voci ale criticii literare româneşti de azi, afirmă despre autorul întoarcerii la izvoare următoarele: „personaj mitologic al Basarabiei, odată cu el începe şi acolo o bună aşezare a criticii şi istoriei literare; este eminescolog de primă linie”. Într-adevăr, academicianul Mihai Cimpoi se află în fruntea procesului de renaştere naţională şi redeşteptare culturală din Basarabia. Luptând împotriva celor care ameninţă identitatea românească a locuitorilor de dincolo de Prut, este omul care a transformat misionarismul cultural în destin. Prin lupta sa pentru păstrarea identităţii culturale româneşti, Domnia sa ne apare ca un scriitor-cetăţean ce continuă generoasa tradiţie militantă a literaturii paşoptiste.