Voce de mare autoritate
Pentru tiparAcademicianul Mihai Cimpoi este o personalitate cu convingeri şi sentimente statornice, neconjuncturale şi un mare prieten al spiritualităţii gălăţene, pe care comunitatea noastră academică este onorată să-l aibă mereu aproape ca pe unul dintre cei mai distinşi membri ai săi.
În plan naţional, academicianul Mihai Cimpoi este unul dintre cei mai activi apărători ai limbii române în arealul unde se vorbeşte, este o voce de mare autoritate care a contribuit mult la menţinerea unităţii acestei valori naţionale despre care un alt mare român, Alexie Mateevici, poetul care a murit la numai 29 de ani, spunea:
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra tor ţăranii.
Mihai Cimpoi s-a născut pe 3 septembrie 1942, în localitatea Larga, judeţul Hotin, Republica Moldova. A urmat studiile universitare filologice la Chişinău. (Mi-aduc aminte cum mă ruga odată (o rugăminte cât o tragedie!) să trimitem nişte cărţi şi la biblioteca din satul D-sale, unde se aflau doar câteva exemplare în limba română şi cu grafie latină, motiv pentru care nu se mai puteau citi de cât de uzate erau de dorinţa de lectură a copiilor.)
În ceea ce priveşte biografia spirituală a academicianului Mihai Cimpoi, opera acestuia este impresionantă, atât ca volum, cât şi ca valoare. Ea conturează o personalitate de excepţie, un critic şi istoric literar de marcă şi un om de cultură implicat activ în viaţa civică a Basarabiei, calităţi ce poartă amprenta unui spirit militant, nobil, aparent paradoxal, deosebit de modest, profund cunoscător al valorilor literaturii, culturii şi filozofiei române şi universale.
Marea întâlnire a lui Mihai Cimpoi cu literatura română a avut loc în biblioteca facultăţii unde a studiat, continuând la cea a Universităţii din Cernăuţi. Primul mentor spiritual i-a fost G. Călinescu, cu care este şi comparat deseori, fără exagerare. Ulterior pattern-ului călinescian i s-au adăugat „modelul fiinţial noicist” şi influenţele lui Heidegger, Kirkegaard, Mircea Eliade, Jung sau Lucian Blaga. Prin aceştia Mihai Cimpoi a ajuns la convingerea că adevărata mântuire e cea prin cultură, cum îi place să spună deseori.
A scris şi publicat studii de referinţă aproape despre toţi scriitorii români din Republica Moldova şi România. Redimensionând eticheta de „naţionalist”, dobândită din perioada când făcea munci necalificate sau rămânea fără serviciu, pentru că refuza ideologizarea marxist-leninistă a literaturii, Mihai Cimpoi se plasează mereu sub emblema românismului, mărturie a acestui fapt fiind remarcabilele sale cărţi: Mărul de aur (1999), Cumpăna cu două ciuturi (2000, tradusă şi în limba franceză), Brâncuşi, poet al nesfârşirii (2001) şi multe altele.
Procesul redobândirii identităţii culturale româneşti în Basarabia s-a desfăşurat sub semnul călăuzitor al lui Mihai Eminescu, cel care i-a dat lui Mihai Cimpoi şi forţa de a înfăţişa lumii valorile noastre, pe picior de competivitate cu cele universale. Astfel, a reuşit să realizeze un fapt unic: elaborarea unei suite de dialoguri cu 74 de eminescologi şi traducători ai lui Eminescu din mai multe ţări, publicate în volumele Spre un nou Eminescu (Chişinău, 1998, Bucureşti, 1994) şi Mă topesc în flăcări (1999, 2001). În calitate de cercetător pasionat şi avizat al operei şi personalităţii lui M. Eminescu şi-a pus exegezele sub semnul ontologicului, al căutării esenţei Fiinţei de către marele poet în volume precum: Narcis şi Hyperion (1979 etc.), Căderea în sus a Luceafărului (1996) sau Plânsul Demiurgului (1998).
Impresionantă este prezenţa criticului la foarte multe manifestări cultural-literare din România şi Republica Moldova, cu aporturi ştiinţifice pertinente şi incitante. Fără susţinerea autorităţii sale, probabil că una dintre cele mai cunoscute manifestări anuale, de la sfârşitul lunii august, „Zilele Limbii Române”, ar fi avut mai puţine şanse de existenţă şi impunere internaţională.
O altă contribuţie, de referinţă pentru literatura română, rămâne monumentala O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (prima ediţie: 1996, urmată de altele: 1997, 2002), care constituie o sinteză critică sui generis, o amplă panoramă a „mişcării literelor” în / din / şi spre Basarabia, prezentată atât în plan diacronic, cât şi sincronic. Prin acest studiu fundamental, M. Cimpoi confirmă din plin aserţiunea lui G. Călinescu potrivit căreia „literatura română este una şi indivizibilă” şi „punctum”, vorba lui Eminescu. Prin cele prezentate aici foarte sumar, academicianul Mihai Cimpoi demonstrează că adevărata cultură se face cu sufletul, depăşind orice „complex al marginii”, trăsătură observabilă nu numai la intelectualul basarabean, şi trecând peste orice povară a unui real „exil interior”.