Gândurile şi trăirea mea în artă se îndreaptă înspre trecut, întru redobândirea echilibrului interior şi revendicarea sacralităţii pentru viitor
Pentru tipar– Stimate domnule Tudor Zbârnea, criticii de artă disting câteva etape în creaţia Dumneavoastră. Acceptaţi acest mod de a defini evoluţia măiestriei profesionale şi artistice a pictorului T. Zbârnea? Care sunt trăsăturile distinctive ale actualei faze din creaţia Dumneavoastră?
– Opinia criticului de artă, deşi relativă, rămâne totuşi una de consemat. Trebuie să mărturisesc că eu însumi am reprezentat, în contextul unor definiţii teoretice ale creaţiei mele, principiile şi conceptele estetice asumate în anumite faze, trei în total, ale traiectului meu artistic. Cred că fiecare artist, atunci când nu stagnează, în dorinţa de a-şi intensifica mijloacele de expresie plastică, trebuie să parcurgă diverse experimente de-a lungul evoluţiei sale artistice. Importantă însă pentru certitudinea unui discurs pictural coerent şi integru este starea unică a creatorului, trăită exclusiv individual. Originalitatea trebuie căutată, aşadar, în interior. Configuraţia actualului meu concept de expresie artistică, abstract-figurativă, încearcă să descopere şi să reevalueze esteticul şi simbolistica spiritualităţii umane, insistând şi în continuare asupra consistenţei cromatice infinit modelate.
– Pornind de la anumite lucrări ale Dumneavoastră unii exegeţi vă consideră drept „pictor trist şi serios”. Mai este actuală această caracterizare?
– Este o apreciere făcută cu mulţi ani în urmă. Cred că aplecarea mea către arhaic şi starea de melancolie mi-au marcat vreme îndelungată reprezentările plastice. Pentru mine însă melancolia înseamnă mai mult decât tristeţe, este mai degrabă o stare de izolare şi profundă trăire lăuntrică, stare care îmi guvernează structural, cred, viziunea şi ordinea plastică.
– În ce mod un artist plastic „regăseşte” în învălmăşealea şi rutina cotidiană sentimentul de echilibru şi de pace interioară. Cum, când, în ce împrejurări aţi cunoscut revelaţia acestei trăiri?
– Atelierul este spaţiul care mă ocroteşte, acolo este mediul în care mă pot retrage din cotidian. Acolo pot avea confortul echilibrului interior şi starea de comuniune cu cele mai adânci timpuri. Îndelungatele tatonări ale unor idei artistice şi stări de spirit pot deveni combustie pentru arderea interioară a artistului, ardere necesară intensificării expresiei plastice în procesul creaţiei.
– „Îmi plac oamenii pururea ocrotiţi de aura divinităţii”, ziceţi Dumneavoastră. Cine sunt aceste fiinţe neobişnuite, ce trăsături neordinare le atribuiţi?
– Vin din mijlocul ţăranilor, poate de aceea, aflându-mă uneori mai departe, m-am simţit sfâşiat de dorul de casă. Cu mulţi ani în urmă obişnuiam să merg la en plein air în satele noastre, unde pictam şi multe portrete de ţărani. Îmi plăcea foarte mult să comunic cu ei, simţeam că ţăranii noştri sunt ceea ce a simţit Brâncuşi creând capodoperele „Cuminţenia pământului” şi „Rugăciune” – de o rară cuminţenie trăind în permanent echilibru şi în pace sufletească. Este adevărat, prăbuşirea economică din ultimii ani a atras inevitabil după sine şi o anumită cădere morală. Acest fapt, evident, nu a putut ocoli satul şi lumea lui. E o realitate tristă şi, desigur, un mare păcat.
– Se afirmă că arta, în general, iar cea plastică, în special, are menirea de a „opri clipa”. Cum consideraţi, care este acum, în acest moment şi segment istoric, clipa ce se cuvine a fi imortalizată? Ce va trebui să ştie un om „din viitor” despre clipa / ziua / vremea pe care o trăim acum?
– Toate se întâmplă într-un anumit spaţiu şi timp. În fine, e deja un truism că artistul nu poate crea în afara timpului în care trăieşte. Personal, am optat întotdeauna în procesul creaţiei pentru evadarea din mediul şi timpul în care trăim. Cred sincer că arta plastică ar trebui să aibă un altfel de impact asupra societăţii, mijloacele ei specifice de exprimare diferenţiindu-se de alte forme ale artei, cum ar fi, de exemplu, literatura. Fără tendenţionism religios, gândurile şi trăirea mea în artă se îndreaptă înspre trecut, întru redobândirea echilibrului interior şi revendicarea sacralităţii pentru viitor.
– Într-un vechi interviu susţineţi că „un artist plastic trebuie să muncească în atelier şi nu să circule cu expoziţii din oraş în oraş”. Mai împărtăşiţi acest punct de vedere?
– Sigur că da, deşi la vârsta mea am deja un anumit palmares al expoziţiilor personale. Acestea, spre deosebire de expoziţiile colective, fac posibilă crearea unui spaţiu de comuniune între lucrările aceluiaşi autor, create în context ideatic şi plastic comun. Nu este exlus că şi verificările publice ale unor etape sunt utile pentru unii artişti. Trebuie să vă mărturisesc însă că nu sunt nicidecum obsedat de evenimentul etalării lucrărilor mele.
– Care întâlnire cu spectatorul / consumatorul de frumos v-a marcat? De ce?
– Este greu de spus dacă m-au marcat întâlnirile cu spectatorii. Au fost întâlniri de tot felul, unele chiar nostime. Odată cu trecerea anilor, tratez cu o anumită rezervă chiar şi întâlnirile pe care iniţial le considerasem impresionante. Sigur că nu pot fi uitate întâlnirile din cadrul expoziţiilor noastre din primii ani de traversare a frontierei peste Prut, când eram primiţi cu multă dragoste şi căldură sufletească, oamenii ne aduceau în dar cărţi româneşti, cărora noi le simţeam atât de mult lipsa.
– Această deschidere v-a oferit posibilitatea de a expune lucrări, de a călători în diferite oraşe din România, de a vă afla mai mult timp în mijlocul plasticienilor de peste Prut. În acest scop, v-aţi aflat o vreme şi la Bucureşti. Cât a durat şi ce a însemnat etapa Bucureşti pentru pictorul T. Zbârnea?
– La Bucureşti am stat şase ani. Am plecat în căutarea unui mediu artistic mai propice decât cel din Chişinău, unde mişcarea artistică mi se părea dominată de o stare de somnolenţă. În scurt timp, modul de viaţă al metropolei mi-a schimbat într-o anumită măsură decorul interior. Acolo mi-am pus cele mai mari probleme de ordin plastic. Deşi eram deja considerat un artist ajuns la maturitate, aveam sentimentul unor neîmpliniri. Mediul artistic de acolo mi-a impus o nouă atitudine, secundată de un vast proces de disciplinare spirituală şi artistică, acestea contribuind decisiv la generarea unor noi viziuni plastice pe care le-am dezvoltat ulterior. Bucureştii mi-au deschis şi alte orizonturi, mi-am făcut mulţi prieteni. Relaţiile stabilite atunci le păstrez şi după revenirea mea la Chişinău.
– Cum aţi regăsit Chişinăul după perioada de aflare în „micul Paris”? De ce târgul nostru pare mai „dulce”, vorba lui Creangă, decât altele. Împărtăşiţi şi acum părerea potrivit căreia Chişinăul „este un oraş supărător şi alarmant de calm”?
– Am regăsit Chişinăul oarecum schimbat, viaţa însă era aceeaşi de până la plecare. Iniţial nu am intenţionat să revenim la Chişinău definitiv, deşi trebuie să recunosc că dorul de casă nu m-a părăsit în perioada aflării mele la Bucureşti. Reîntors aici, simţeam lipsa unor prieteni şi a mediului de acolo. Mai târziu a urmat o scurtă perioadă de şedere la Paris în cadrul Centrului „Cité Internationale des arts”. Devenind rezident al acelei instituţii, urma sa plec pentru alte perioade în următorii ani, însă, din cauza activităţii mele de la Muzeul Naţional de Artă, nu am reuşit deocamdată să merg acolo nici măcar pentru o vreme mai scurtă. Ritmul activităţii mele este atât de intens, încât îmi este greu sa mai observ cât de calm este Chişinăul de astăzi.
– Domnule Tudor Zbârnea, se tot vorbeşte despre integrarea artiştilor plastici, a scriitorilor etc. basarabeni în mediul cultural românesc şi occidental. Cum s-a produs acest lucru în cazul Dumneavoastră? Care sunt condiţiile pentru ca acest proces să decurgă firesc şi cu real câştig pentru artist, dar şi pentru „neam şi ţară”?
– Nu cred ca putem vorbi despre „integrare” cu referinţă la mediul cultural românesc. Odată ce nu avem îndoieli în ceea ce priveşte identitatea noastră naţională, însuşi faptul că venim din acelaşi spaţiu cultural ne permite, ba chiar aş zice ne obligă să ne simţim parte componentă a fenomenului cultural românesc. Începând cu anii ’90, am avut mai multe expoziţii personale şi participări la Saloanele Naţionale de Artă ale României sau participări în cadrul unor expoziţii de artă românească în străinătate. De multe ori mi-am găsit lucrările expuse pe simeze alături de cei mai mari artişti ai României. Unele dintre lucrările mele au fost achiziţionate pentru colecţiile de stat. Despre manifestările mele publice au scris şi au vorbit unii dintre cei mai importanţi critici de artă, mulţi dintre aceştia m-au plasat pe o poziţie privilegiată în ierarhia valorilor artistice. Toate s-au produs în mod firesc, fără eforturi deosebite. Consider că important este să conştientizezi faptul că nici în artă nu încep toate de la tine, dar în acelaşi timp nu trebuie nici să cazi pradă anumitor complexe. Un alt exemplu care focalizează întreaga mişcare artistică de la noi sunt „Saloanele Moldovei”, unde, în condiţii competitive, expun lucrări artişti de pe ambele maluri ale Prutului. Dinamica valorică a manifestărilor respective de-a lungul anilor a demonstrat că mulţi dintre artiştii noştri se situează pe aceleaşi poziţii valorice cu artişti de notorietate din România. Cât priveşte relaţia noastră cu Occidentul în plan artistic, aceasta e aproape inexistentă şi se resimte la nivelul doar al unor acţiuni. Moldova trebuie să se impună în exterior mai întâi de toate în plan cultural. În domeniul artelor plastice există diverse saloane de artă anuale sau bienale. Pentru participarea în cadrul unor asemenea acţiuni ţările participante achită taxele de rigoare. Deşi avem valori incontestabile, statul nu reuşeşte deocamdată să sprijine integrarea noastră în contextul valorilor artistice occidentale. Suntem o ţară mică şi cu multe probleme, din care motiv, cred, nu ne vom putea impune curând în peisajul ţărilor puternic industrializate, dar şi cu o cultură avansată. Deocamdată ne facem cunoscuţi în Occident doar prin conflictul transnistrean sau prin schimbul de replici inutile cu România la Bruxelles sau Strasbourg. Pe când ar putea fi promovate vechile şi actualele valori spirituale, pentru a le face cunoscute în Occident. România, Polonia, Bulgaria, Cehia şi Slovacia, ca să numesc doar câteva ţări, ne pot servi drept exemplu în acest sens. Ţările respective au demonstrat o extraordinară abilitate în promovarea propriilor valori culturale; în cadrul unor ample programe de stat organizează concomitent expoziţii de artă, concerte, conferinţe etc. Diplomaţii noştri trebuie să înţeleagă că doi artişti în opinci, cu fluier şi cobză şi mesele încărcate cu sarmale încă nu înseamnă cultura noastră. Nu putem invoca la nesfârşit, drept eternă scuză, sărăcia noastră cea de toate zilele. Atât artiştii, cât şi instituţiile statului trebuie să renunţe la felul nostru de a fi comozi: fără eforturi consecvente nu putem realiza veritabile programe de comunicare şi extindere culturală.
– Arta, în cazul nostru pictura, poate exprima destinul baştinei artistului în cele trei ipostaze: trecut, prezent şi viitor? Ce crede un artist plastic despre ziua de mâine a Republicii Moldova?
– Arta poate să reprezinte baştina artistului, însă dincolo de percepţia maselor. Dimensiunea artistică (referindu-ne la pictură) trebuie să depăşească numaidecât contextul etnocultural. Cu cât mai substanţiale vor fi investigaţiile noastre în descoperirea unor valori specifice culturii noastre, cu atât mai mult acestea vor încerca să desluşească existenţa unor sensuri complexe, comune tuturor culturilor. Iar forma şi mijloacele artistice trebuie să se afle în conexiune directă cu tendinţele estetice ale timpului în care opera este creată. Brâncuşi şi Enescu sunt exemple grăitoare în acest sens. Cât priveşte viitorul Republicii Moldova, vreau să rămân optimist şi să cred că acesta depinde într-o oarecare măsură şi de cotele la care vom reuşi să ne situăm fiecare dintre noi. Prezentul, care nu este prea strălucit, reclamă o altfel de abordare a existenţei noastre materiale şi spirituale. O societate democratică, deschisă, la care aspirăm se poate construi numai prin muncă onestă, constantă şi cu finalitate clară pentru cetăţeni. Trebuie să ne asumăm cu responsabilitate maximă destinul şi calea pentru regăsirea noastră.
Pentru conformitate Alexandru BANTOŞ