Minunea unei prietenii (poveste populară din Laos)
Pentru tiparAcum sute de ani, într-un mic sătuc din Laos, locuiau în vecinătate doi băieţi. Unul dintre ei era nevăzător. Celălalt din născare avea picioarele prinse cu o membrană, astfel încât părea că are doar un singur picior.
Au trecut anii şi băiatul orb crescu înalt şi puternic, dar viaţa lui era tristă şi neîmplinită, pentru că niciodată nu putea ieşi din casă singur. Zi de zi stătea închis în casa părinţilor săi.
Băiatul „cu un singur picior” nu prea ieşea nici el din casă şi era la fel de nefericit. Mic şi slab, obosea la orice încercare de a se mişca.
Într-o zi, acest băiat, stând la geam, privea fascinat la arborii înfloriţi şi, cu gândul la prietenul său nevăzător, se întreba:
– Cum e oare să nu poţi vedea niciodată culorile acestea ameţitor de strălucitoare?
Urmărea cu ochii liana iscusit încolăcită în jurul tulpinilor copacilor din apropiere şi se gândea:
– Ar putea oare cineva să trăiască fără ca să vadă cum aceste viţe se caţără pe copaci şi cât de mari pot creşte frunzele lor verzi-aurii?
Musonii, cu ploile lor năprasnice, trecuseră. Răcoarea aduse un aer curat şi proaspăt. Frumuseţea unei vieţi noi răzbătea peste tot.
Băiatul „cu un singur picior”, copleşit de strălucirea culorilor, devenea tot mai melancolic. Îl chinuia neputinţa lui de a ieşi afară ca toată lumea. Şi tristeţea devenea şi mai mare când se gândea la prietenul său, băiatul care nu putea să vadă această frumuseţe.
Aşadar, băiatul „cu un singur picior” şi-a adunat toate puterile şi a pornit în vizită la prietenul său.
– Nu ai mai fost pe la mine de mult timp, i-a spus băiatul nevăzător.
– Nu am venit nu pentru că nu aş fi vrut, i-a răspuns oaspetele, dar îmi este peste putinţă să merg. După aceste ploi drumurile sunt desfundate şi alunecoase. De-ar fi după mine, aş veni la tine zilnic. Până şi gândul că trebuie să merg, cât de puţin, mă oboseşte.
– Iar eu, dacă aş putea să văd, aş parcurge zeci de kilometri şi tot nu aş obosi, i-a zis băiatul orb.
– Şi eu, dacă aş avea două picioare ca toată lumea, aş merge sute de kilometri.
– Dacă aş putea vedea, nu m-aş împiedica de toate lucrurile din cale...
– Dacă aş putea vedea..., a murmurat băiatul nevăzător.
– Dacă aş putea merge..., a şoptit şi celălalt.
Şi, deodată, primul a întrebat:
– Poate că eu aş putea să te duc în braţe?
– În acest caz eu aş vedea în locul tău!
– Iar tu ai putea folosi picioarele mele!
– Şi tu – ochii mei!
– Să încercăm!
Cocoţat pe umerii puternici ai prietenului său, băiatul „cu un singur picior” îi vorbea pe unde să meargă:
– Mai la dreapta... Puţin mai încet... Acum... uşurel la stânga. În jos...
încă mai jos. Acum calea e liberă. Şi... înainte! Se poate şi ceva mai repede!
Nicicând cei doi prieteni nu s-au distrat mai bine. Fugeau şi simţeau cum vântul le răcoreşte feţele.
– Aici!... Opreşte aici! a strigat băiatul „cu un singur picior”. Cred că şi ţie îţi este sete. E un izvor în preajmă.
Au sorbit amândoi din apa rece a izvorului şi, mai apoi, s-au întins pe iarba moale, înrourată.
– Ce zi minunată! a exclamat băiatul „cu un singur picior”. Nu am mai văzut un cer atât de albastru.
– Cerul? a întrebat băiatul nevăzător. Cerul e albastru, ai zis? Spune-mi, cum este un cer albastru? l-a rugat el.
– Bine-e-e... Cerul este..., a început să-i spună băiatul „cu un singur picior” şi, deodată, s-a oprit. Ce norocoşi suntem! a exclamat el şi s-a smucit să se ridice în picioare.
– Norocoşi? a întrebat prietenul nevăzător.
– Acolo, în vârful acelui copac, eu văd o pasăre... o pasăre mare şi, pare-se, are şi un cuib. Ia priveşte mai atent... mai la stânga acelui ram încolăcit.
– Să privesc?... Mai atent?...
– Iartă-mă, te rog, dar sunt atât de emoţionat...
– În regulă. Şi dacă vezi toate astea, de ce nu ai urca într-acolo. În cuib ar putea fi ouă de pasăre şi... ştii cât de gustoase sunt?
– Eu? Să urc în copac? Să urc cu doar un singur picior? Cred că glumeşti.
Şi ambii prieteni au izbucnit în râs de nesăbuinţa lor.
– Ştii ce aş vrea să-ţi spun? a reluat discuţia băiatul „cu un singur picior”. Pentru că tu ai picioare sănătoase, te urci în copac, iar eu, cel care pot vedea, îţi voi spune cum s-o faci.
Băiatul nevăzător a căzut de acord, dar a ţinut neapărat să-i amintească prietenului său:
– Nu uita că tu eşti ochii mei.
Şi în câteva clipe a pornit să urce sprinten de pe o creangă pe alta.
– E bine ce fac? a întrebat el urcând tot mai sus.
– Bine. E chiar minunat! Dar acum întoarce-te un pic mai spre dreapta. Încă un pic. Acum întinde mâna. Aşa-aşa. Apleacă-te puţin.
– Ce zici, e bine aşa?
– Da, e bine. Lasă mâna în jos..., întinde-o şi o să simţi dacă în cuib sunt ouă de pasăre.
– Le-am atins... Sunt... Şi mai departe?...
– Ia un ou în palmă. Nu-l strânge prea tare, să nu-l spargi, dar ţine-l bine.
– Aşa... l-am luat...
– Acum scoate mâna cu atenţie din cuib.
– Suntem norocoşi, a strigat cu mândrie băiatul orb. Am găsit ceva mai bun decât un ou. Am în mână chiar pasărea!
Dar băiatul „cu un singur picior” a văzut că ceea ce ţinea prietenul său nevăzător în mână nu era o pasăre. El strângea gâtul unei cobre. Cel de jos, cu o voce tremurândă, i-a şoptit prietenului său de sus:
– Ţine-o!... Strâns să nu zboare!... Şi cât mai departe de tine! Ţine-o strâns în mână!
Şi, tot atunci, băiatul de jos văzu cum cobra se răsuci spre cel care o ţinea în mână şi cu o smucitură puternică îi aruncă veninul drept în faţă.
Întreaga făptură a nevăzătorului s-a cutremurat, chipul lui s-a transfigurat, iar ochii lui, pentru prima dată în viaţă, au văzut lumina zilei. Strânsura mânii a slăbit, degetele s-au desfăcut, lăsând şarpele ucigător să cadă la pământ chiar lângă băiatul „cu un singur picior”. Lovit şi acela ca de un fulger, a sărit în sus şi, fără să-şi dea seama că membrana ce-i lega picioarele s-a rupt, a pornit să alerge. Peste un timp şi-a revenit şi, amintindu-şi de prietenul său, s-a întors la copac. Şarpele nu mai era acolo, iar prietenul său cândva nevăzător era coborât jos şi privea cu uimire la tot ce vedea în jur.
Târziu, mai spre sfârşitul zilei, cei doi prieteni nespus de fericiţi s-au întors în sat şi zile în şir au sărbătorit, împreună cu rudele, prietenii şi chiar toţi sătenii, marea minune ce li s-a întâmplat. Şi niciodată nu au ştiut ce le-a adus vindecarea: cobra ucigătoare sau prietenia lor adevărată.
Traducere din engleză de Eugenia Bejan