O breşă în mentalitatea generaţiei 2000
Pentru tipar;)
;)
Viorica-Ela Caraman reprezintă cea mai apropiată generaţie care-şi face intrarea în literatură în Republica Moldova. S-ar putea spune că, prin debut, încheie ceea ce s-a numit generaţia 2000, care, pe ambele maluri ale Prutului, a împins postmodernismul într-o înfundătură fără ieşire, prin pornografie şi scatofilie, în numele unui prezenteism mancurtizant, pe care Nicolae Manolescu îl descrie astfel: „Pentru prima oară România cunoaşte o generaţie pentru care timpul n-are decât dimensiunea prezentului, şi încă un prezent presupus, în mod desigur inconştient, ca fiind etern. Nimic din ce precede această stare actuală nu pare să prezinte vreo atracţie, de un ordin sau altul, pentru generaţia 2000. Pentru fiii şi nepoţii celor care şi-au pus speranţele deşarte în utopismul comunist, viitorul a fost golit de orice transcendenţă. Literatura generaţiei 2000 este oglinda acestui prezenteism, ale cărui porţi spre trecut şi spre viitor au fost închise: o literatură egoistă şi egocentristă, senzuală, superficială, interpretând libertatea cuvântului ca pe o libertate a expresiei, de unde aspectul frecvent pornografic, bazată pe o inteligenţă naturală şi mai rar pe o cultură needucată sau pur şi simplu castrată spiritual şi moral, simplu document personal, uneori atât de sincer, încât pare (chiar şi dacă nu este) autentic”1.
Unde îi este locul Vioricăi-Ela Caraman (n. la 2 octombrie 1984), în asemenea context, prin debutul ei editorial cu volumul de eseuri şi note de lectură Ante-scriptum (Editura Limba Română PP SRL, Chişinău, 2009)? O primă certitudine este că noua autoare nu se recunoaşte într-o asemenea generaţie „cvasimajoritară”, marcându-i nu atât apusul, cât mai ales imaginea unui nou început, care, după opinia mea, nu poate să fie decât intrarea în noua paradigmă culturală a transmodernităţii. Poate că promovarea în colectivul redacţional al prestigioasei reviste „Limba Română” din Chişinău (chiar în postura privilegiată, pentru vârsta ei, de redactor-şef adjunct) s-o fi ajutat a se distanţa de rătăcirile generaţiei. Deocamdată, autoarea a ales o cale a echilibrului, deşi pare eclectică, între tradiţionalism, modernism şi postmodernism, simţindu-se, desigur, mai apropiată de cel din urmă concept, dat fiind că postmodernismul este anticamera ethosului transdisciplinar şi transmodern. De aici dorinţa de a cultiva o critică apropiată de idealul obiectivităţii, alegându-şi autorii de comentat fără urmă de partizanat, de la Grigore Vieru şi Emil Cioran până la Aurelia Rusu, Emilian Galaicu-Păun şi Iulian Boldea. La ultimul, bunăoară, apreciază tocmai vocea critică neutră în faţa poeţilor comentaţi în volumul Poeţi români postmoderni (2006).
Interesant că dorinţa de a depăşi impasul „temporal” al generaţiei încremenite în „prezenteism” o determină să-şi axeze reperele doctrinare tocmai pe investigarea temporalităţii ca dimensiune estetică. Şi o face în unul dintre cele mai consistente eseuri ale volumului, Temporalitatea – criteriu de definire a imaginarului poetic (contemporan). Recursul la Heidegger devenea inevitabil, ajutând-o să nu zăbovească exclusiv pe teritoriul criticii impresioniste şi autonomiste, de lungă tradiţie autohtonă, ci să-şi pregătească uneltele pentru o hermeneutică în stare să-i deschidă orizontul spre interpretări complexe, nuanţate, personale. Din atare pricină, impresia pe care ţi-o lasă textele Vioricăi-Ela Caraman e că autoarea se află pe drumul unei promiţătoare iniţieri în tainele actului artistic. Va trebui, desigur, să-şi lărgească aria lecturilor din bibliografia universală şi din cea românească. Cine nu cunoaşte trecutul unui domeniu este condamnat să calce pe cărări bătătorite, redescoperind roata, bunăoară. Lipsa de cultură a generaţiei 2000 deschide o asemenea ingrată perspectivă. Din acest punct de vedere, Viorica-Ela Caraman are şanse sporite să nu repete greşeala.
E de bun augur că autoarea redeschide dosare vechi, reluând eterna dispută dintre raporturile artei cu ştiinţa. Titu Maiorescu îşi începea „bătălia canonică” din primul număr al revistei „Convorbiri literare” (1867) tocmai cu inecuaţia poezie-ştiinţă, care va birui în modernism prin teoria autonomiei esteticului, culminând cu ceea ce s-a numit poezie pură (Abatele Bremond, 1927). Primul eseu al cărţii este Poezia ca valoare ştiinţifică (Eseu despre motivarea literaturii). Autoarea surprinde, cu simţ comparatistic (dezvoltat, altminteri, şi în texte sugestive ca Grigore Vieru şi Emil Cioran în circumferinţa ideilor comune), afinităţile dintre imaginarul poetic şi cel ştiinţific (Picasso – Einstein, Eminescu – Einstein etc.). Focalizarea se produce asupra unor texte eminesciene ca Scrisoarea I şi Sărmanul Dionis. Chestiunea e de multă vreme abordată în eminescologie. Viorica-Ela Caraman nu pare să fi avut la îndemână vechile abordări. Dar nu aceasta este chestiunea. Relaţia artă / ştiinţă rămâne a fi una dintre cele mai spinoase, fiindcă cele două domenii sunt deopotrivă autonome şi complementare. Cine se apropie de antiteze cu logica binară aristotelică, ajunge inevitabil la ruptură şi la autonomism. Aşa au procedat „esteţii”, de la simbolism la modernism şi postmodernism, de la Titu Maiorescu la Nicolae Manolescu. Scientismul, la rându-i, recuză orice convergenţă între ştiinţă şi poezie. Paradoxul e că ambele părţi au dreptate şi nu au dreptate, în acelaşi timp. Logica binară le dă dreptate, iar logica terţului ascuns, nu. Fizicienii s-au ciocnit de acest adevăr, aparent irezolvabil, în dualitatea luminii care e, simultan, corpuscul şi undă, dat fiind că, după logica bivalentă, ceea ce e corpuscul nu poate fi undă şi invers. Eminescu a înţeles că exista, cum va zice mai târziu Ion Barbu, un punct luminos în înalt unde arta şi ştiinţa se întâlnesc, fiindcă el lucra cu altă logică decât ilustrul său contemporan Titu Maiorescu, logician de tradiţie aristotelică şi hegeliană. De aici convingerea lui statornică privind ecuaţia poezie / adevăr, ecuaţie negată de estetica autonomistă modernistă şi postmodernistă, în măsura în care postmodernismul a fost definit ca rescriere a modernităţii. Viorica-Ela Caraman simte că adevărul e de partea lui Eminescu şi nu a lui T. Maiorescu sau Nicolae Manolescu, ultimul un promotor al postmodernismului modern. Adică al unui postmodernism care nu a renunţat la vechea teorie a autonomiei esteticului, dar fără a ajunge la ceea ce un Constantin Virgil Negoiţă va numi logica fuzzy, a vagului. În acest punct, autoarea va trebui să-şi limpezească fondul conceptual, fiindcă înglobează în postmodernism şi ceea ce e transmodernist. A făcut-o, mai demult, şi amintitul Constantin Virgil Negoiţă, savantul şi scriitorul autoexilat, din 1982, la New York, distingând însă între un postmodernism modern şi un postmodernism premodern, consonant cu ethosul transdisciplinar al transmodernismului. Trebuie spus răspicat că între postmoderniştii care se recunosc ca atare există şi personalităţi complexe, care au evitat capcanele ideologiei postmoderniste, mergând pe calea postmodernismului premodern. Mă gândesc la un Matei Vişniec, dar nu şi la un Ion Bogdan Lefter. Mai trebuie precizat că întâlnirea dintre ştiinţă şi artă, augmentată de transmodernism, nu cere sacrificarea ambelor pe altarul sintezei de tip hegelian, nici sacrificarea uneia pe altarul celeilalte, ci implică, simultan, o sporire a puterii ambelor antiteze la nivelul de realitate a stării T din logica lui Ştefan Lupaşcu. Altfel spus, cu cât mai multă esteticitate, cu atât mai mult adevăr, în sensul ontologic al cuvântului. Confirmarea o poate găsi Viorica-Ela Caraman şi la unul din autorii comentaţi, Emil Cioran, pe care, altminteri, îl citează inspirat cu această mărturie: „Nu la operă aspir, ci la adevăr” (p. 118).
Găsesc în cartea debutantei de la Chişinău şi vocaţia pentru o pertinentă critică de întâmpinare. Aşa sunt cronicele, notele de lectură pe marginea unor volume semnate de Alexandru Lungu, Gellu Naum, Liliana Armaşu, Emilian Galaicu-Păun, Mihai Ursachi, Diana Vrabie, Iulian Boldea, Aurelia Rusu, Dan Mănucă, Mircea A. Diaconu, Eugen Negrici. Cum se vede, o varietate remarcabilă de personalităţi, atestând impresia de aspiraţie spre obiectivitate, dincolo de maladia „găştilor” şi „gâştelor” literare, cum le spunea Caragiale. Observaţiile pot fi de fineţe: Alexandru Lungu este radiografiat sub semnul contragerii în originar, materialitatea manifestându-se, la el, ca vibraţie a spiritului (p. 32). Poezia Lilianei Armaşu este prizată sub categoria firescului, care asigură o anume grandoare existenţială (p. 46). Demersul critic al Dianei Vrabie este filtrat prin autenticism. Şi exemplele pot continua. Le-am oferit spre a sublinia că Viorica-Ela Caraman ştie să pună diagnostice, calitate absolut necesară unui aspirant la critica literară de performanţă. Plus de asta, autoarea se exprimă într-o curată limbă românească, fiind conştientă, pe urmele lui Eminescu, pe care-l citează, că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. E chiar legea limbii atât de puţin respectată de autorităţile politice de la Chişinău, înregimentate altor arhei etnici devoratori ai românităţii. Tocmai de aceea trebuie să fie foarte atentă la ispitirea limbii.
Cele câteva scăpări din atenţie pe care le înregistrează volumul Ante-Scriptum nu impietează însă cu nimic meritele debutului V.-E. Caraman pe care am ţinut să-l semnalez, ca dovadă că rătăcirile generaţiei 2000 sunt doar pasagere, în rândurile celor care vin fiind şi spirite lucide, normale, dacă vreţi, în stare a ne da speranţe pentru viitorul literaturii române.
Note
1 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, p. 1453.
La Salonul Internaţional de Carte 2009, organizat la Chişinău de Biblioteca Naţională a Moldovei (31 august – 3 septembrie 2009), volumul colegei noastre Viorica-Ela Caraman a fost menţionat cu Premiul pentru debut.