Casa – centru existenţial
Pentru tiparNu e de mirare că pentru a cunoaşte mai adânc rostul omului într-un spaţiu determinat e nevoie de o înţelegere a legăturii cu strămoşii, cu datinile şi obiceiurile locurilor, cu semnificaţii ale elementelor vegetale, acvatice, geologice... Sortit să trăiască „la mijloc de rău şi bun” (după cum spunea I. Barbu, referindu-se la cetatea orientală Isarlâk), românul şi-a căutat, în mod obişnuit, un loc „ferit”, aşezându-şi vatra lângă o sursă de apă, considerându-se protejat de răutăţile din afară chiar de preajma abundent vegetală (codru sau pădure). Uneori şi-a pitit cuibul în văi sau lunci adumbrite, alteori a căutat să scruteze atent depărtările din vârful unui deal. Refugiul i-a adus protecţia necesară pusă pe seama duhurilor benefice ale pământului, după ce ofranda le-a fost mulţumitoare. La început, vatra primitivă, apoi bordeiul în pământ l-au determinat pe om să abandoneze viaţa nomadă şi să se statornicească împreună cu cei apropiaţi. Cuibul de pământ, iniţial cu o gaură de intrare a stăpânului şi una de ieşire a fumului, acoperea matern fiinţele adunate grămăjoară din momentul amorţirii pre-hibernale până la mişcarea vegetalului înspre primăvară. Locurile erau părăsite dacă se iveau „semne rele” precum durerile de corp, visele urâte, pierderea graiului sau moartea inexplicabilă a vreunui membru din familie sau din comunitate, precum şi pierderea vreunui animal. În mentalitatea arhaică s-a încercat, înainte de părăsirea vetrei, o îmbunare sau o izgonire a duhurilor rele, a ielelor sau a tulburărilor halucinatorii prin descântece, invocaţii, focuri de strajă, jertfe animaliere aduse zeităţilor arhaice, considerate ocrotitoare ale acelui loc.
Primejdiile din afară (animalele sălbatice, vântul, ploaia, frigul ş.a.) i-au nevoit să-şi găsească adăposturi naturale în peşteri, în scorburi, în văgăuni, sub umbrare, la îndemână, însă niciodată sigure. De aceea şi-au încropit „locuinţe” artificiale, săpându-şi bordeie în pământ, acoperindu-le tot cu pământ, cu iarbă, cu paie sau cu stuf. Şi-au ridicat colibe sau case de bârne, de chirpici cu despărţituri, adică având una sau mai multe odăi. Astfel, casa a devenit un micro-spaţiu familial protejat. Toate primejdiile din exterior se opreau în afara casei. Înăuntru familia era sub o protecţie sigură, de durată.
Nevoia unei economii arhaice devenite tradiţionale a determinat omul să se adapteze la cadrul natural şi la mediul social din ce în ce mai evoluat, mai conformat legilor comunităţii. Aşa se explică faptul că rostul casei, precum şi structura acesteia s-a schimbat: pereţii s-au înălţat, acoperişul s-a depărtat de pământ, au apărut uşile, ferestrele, hornul, prispa, odăile cu destinaţie specializată, podul, tinda, pivniţa (beciul)... Curtea s-a lărgit, incluzând alte dependinţe gospodăreşti: grajdul, ţarcul, coteţul, toate pentru vietăţile domestice. Bordeiul familial s-a metamorfozat în casa împrejmuită ocrotitor de gard, semn distinctiv al individualităţii unei aşezări familiale într-o comunitate rurală – satul.
Acoperişul are, ca multe dintre componentele casei, o simbolistică bogată. Aşezat temeinic pe cosoroabă, el reprezintă două obrăzare: unul înrourat şi însorit îndreptat spre cerul sacru, spre divinitate, altul cald, ocrotitor spre pământ, spre oameni, ei înşişi chipuri ale pământului. Pe zei îi invocă, pe oameni îi apără. Acoperişul uneşte ca o punte magică înaltul cu adâncul, temeliile cerului cu izvoarele pământului, sacrul cu profanul.
Podoaba pereţilor unei case sunt ferestrele. Probabil ferestrele primitive au fost nişele din acoperişul bordeielor şi al colibelor, adevăraţi ochi de veghere înspre intrare. Şi astăzi acoperişurile, mai ales cele din zonele muntoase (Bucovina sau Sibiu), au ferestre în perechi numite lucarne, conturate asemenea ochilor. Nişte ochi magici, care străjuiesc neîntrerupt casa, scrutează depărtarea şi cercetează vigilent pe orice nou-venit. Şi ferestrele au feţe interioare şi în afară. Prin ele se poate vedea îndeosebi înspre exterior, ai casei fiind astfel ascunşi de privirile iscoditoare ale străinilor. Mai mult, semn de bunăstare, de spirit gospodăresc şi de cochetărie domestică, ferestrele sunt gătite cu perdele, draperii, transperante sau li se aşază flori în ghivece.
Vatra, hornul, pragul, uşa servesc şi azi unor activităţi magico-rituale, bogate în semnificaţii. Vatra este semn al unităţii familiale, augurale în toate momentele vieţii stăpânilor ei. Vatra nu se părăseşte niciodată, deoarece odată părăsită, devine un loc nefast pentru orice întemeiere („loc rău”). De aceea ţăranilor nu le place să se mute, fiind fermi păstrători ai tradiţiilor. Hornul păstrează legătura cu zeii, dar marchează şi calea de trecere pentru zburători, demoni, vrăjitoare. Tot pe horn, se spune în unele credinţe şi superstiţii, iese sufletul celui care îşi dă duhul pe vatră. Peste prag erau trecuţi prin „cumpănire” nou-născuţii, miresele sau sicriele. Toate aceste obiceiuri însemnau implicarea puterii magice a casei, care suferea sau se bucura ca o fiinţă umană de „trecerea” pragului. Fiecare „trecere” era definitiv făcută, fără cale de întoarcere, înspre lumină sau către întuneric. Astfel nou-născutul intra în viaţa biologică, mireasa urma viaţa maritală, iar mortul era dus spre viaţa „de dincolo”(casa veşnică). Intrarea în casă era prilej de bucurie, ieşirea din casă – prilej de întristare pentru membrii unei familii. Toate se făceau printr-o „cumpănire” peste prag între „afară” şi „înăuntru”, dar niciodată cu grabă sau la întâmplare. Hornul, uşa, fereastra, poarta, asemeni altor componente sau obiecte ale casei, au rol de iniţiere, de odihnire sufletească, de alungare a bolilor, a blestemului sau a vrăjilor. Acestea sunt mijloace de apărare ale omului, dar sunt şi, în acelaşi timp, căi de vulnerabilitate ale casei. Prin urmare, tocurile ferestrelor, marginile hornului sau clanţele uşilor se ungeau, în anumite zile considerate nefaste, cu usturoi, care are puterea magică de alungare a răului de la casa omului. În absenţa stăpânilor, pentru ca vreun străin să nu pătrundă nepermis în casă, uşa (intrarea) era păzită de un ciomag sau de un topor rezemate de zăvorul sau de clanţa uşii. Intruşii care îndrăzneau şi erau surprinşi de stăpâni puteau fi crunt pedepsiţi, după legea casei, fără ca vreo altă persoană să le poată lua apărarea. Gardul care înconjoară toată ograda, tot spaţiul casnic asigură, ultimul, securitatea locuinţei şi a stăpânilor. Prin gard se asigură vecinătatea cu ceilalţi. El limitează bucata de pământ destinată unei locuinţe şi avertizează pe cei din afară asupra existenţei unui loc apărat.
Un interesant element de construcţie al casei este prispa, un soi de terasă îngustă, de apărare şi de consolidare a pereţilor, făcută din lut, iar mai târziu din scânduri. De obicei încadrează faţa şi părţile laterale ale construcţiei (prispa deschisă), dar poate fi şi de jur împrejurul casei (în horă). Cum acoperişul era prelungit prin streaşina apărătoare de ploi, zăpezi şi arşiţă, acesta se sprijinea pe stâlpi din lemn fixaţi în pământ sau în trupul prispei. Ca loc de trecere, prispa asigură înfrăţirea între înăuntru şi afară, ca o prelungire de tranziţie între ogradă şi casă. Prispa circulară simbolizează, după cum afirma Romulus Vulcănescu (Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., 1985, p. 450), „pământul care intră în casă şi casa care îşi întinde domeniul în afara incintei zidite”. Pe prispă se desfăşoară activităţi gospodăreşti, precum torsul lânii, legănatul copilului, spusul poveştilor, supravegherea muncilor din curte. Tot aici se adună membrii familiei pentru sfaturi majore, se joacă pruncii, îşi odihnesc oasele vârstnicii sau sunt primiţi sărbătoreşte oaspeţii, rudele, colindătorii. Evenimente familiale fundamentale – naşterea, nunta, moartea – îşi găsesc pe prispă spaţiul oportun. Între stâlpii de la prispă se construieşte pe alocuri câte o balustradă de lemn, simplu sau bogat ornamentată, care împreună cu „florăria” de la streşinile acoperişului dau o cochetărie aparte casei. În mod curent aceste balustrade sunt caracteristice pridvoarelor mai înalte (numite „parmaclâc”) sau caselor etajate. Era şi este o mare mândrie de gospodar în a bucura ochii privitorului cu dantelăriile în lemn (nu întâmplător numite „florării”) sau cu jocurile florale ori geometrice de pe stâlpii („plopii”) de sub streşinile caselor.
Locuinţele rurale româneşti au multe elemente de structură, de construcţie şi ornamentale care le individualizează în raport cu celelalte. Fiecare locuinţă pare însufleţită, primind câte ceva din personalitatea gospodarului. Ornamentele incrustate pe stâlpi, în florării, pe balustrade, pe canaturile porţilor, ale uşilor şi ale ferestrelor ilustrează imaginaţia şi forţa de creaţie a stăpânului recunoscut drept „stâlpul casei”. Identitatea stăpân – casă este interpretată de psihanalistul Gaston Bachelard într-un mod foarte interesant: „exteriorul casei este masca sau aparenţa omului; acoperişul este capul şi spiritul, controlul conştiinţei; etajele inferioare marchează nivelul inconştientului şi al instinctelor; bucătăria ar simboliza locul transmutărilor alchimice sau al transformărilor chimice, adică un moment al evoluţiei interioare” (cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, A-D, p. 257-258, Editura Artemis, 1994).
Toate au rânduiala lor. Satul şi casa intră în cercul de legi tradiţionale. Cadrul natural, ocupaţia, vecinătatea localnicilor, moştenirea părintească l-au constrâns ori i-au dat libertate omului să-şi temeluiască locuinţa familială într-un loc şi-ntr-un chip anume. Casa nu e doar un obiect material în care vieţuieşte o familie. În incinta casei, ca în tot satul, de altfel, se promovează şi se statornicesc valori morale majore privind obârşia, familia, munca, religiozitatea, viziunea asupra lumii, comportamentul membrilor familiei, raporturile cu ceilalţi din afara gardului, din comunitate.
Gândurile de faţă mi-au fost generate de contemplarea mai multor fotografii ale unor case dărăpănate, pe care mi le-a arătat, cu sfiala de a nu răscoli amintiri dureroase, domnul Constantin Donose, atent căutător al dovezilor care „vorbesc” despre viaţa materială şi spirituală a orăşelului dintre vii Huşi. Le selectase şi le grupase încercând reconstituirea unor uliţe înguste, uitate poate şi de stăpânii caselor din fotografii (dacă mai sunt în viaţă). „Pregătite” pentru a convinge autorităţile de prin anii 1970-1975, fotografiile reprezintă imagini ale unor case care au existat în zona mărginaşă a târgului Huşi. Luate în ansamblu, ele creionează tipul de casă ţărănească, specific locului şi timpului de atunci. Fotografiate într-o degradare voită în timpuri nu de mult apuse, imaginile caselor vor face obiectul unui album al Bibliotecii „Mihai Ralea” din urbea noastră. Este, aşadar, o invitaţie de a le privi, de a le recunoaşte şi de a spune povestea lor. Fiecare casă este o carte. Doar cititorul decide asupra vrăjii generate de povestea casei.
Chiar dacă astăzi mai mult ca oricând se ivesc nenumărate construcţii moderne, arătând „altfel” decât casa în care am crescut, eu şi cititorul meu purtăm în suflet tot imaginea casei părinteşti. În Huşi, ca şi în satul meu natal – Mândreşti – sau ca oriunde, casele şi stăpânii lor se supun vremurilor şi timpului neiertător şi grăbit. Fiecare casă are o istorie fizică şi spirituală. Împovărată de ani, se topeşte în fapt şi creşte-n amintirea urmaşilor. Uriaşa casă pe acoperişul căreia, ca să vedem lumea cât mai departe, ne căţăram sprinteni în copilărie, devine aproape nefiresc de mică în ochii devenitului adult. Acoperişul e o căciulă veche, spartă pe alocuri, streaşina se atinge cu mâna, ferestrele privesc împăienjenit, incrustaţiile stilizate se profilează noduros pe stâlpul înnegrit, parmaclâcul e ştirb, prispa – acoperită de ierburi. Chiar şi poarta a plecat de acasă. Obiectele bătrâne şi lipsite de apărare se încovoaie dezorientate. O amărăciune fără leac învăluie totul. Ce-a mai rămas. Casa, bătătura, gardul...