Un pictor cu viză de reşedinţă pretutindeni...
Pentru tipar;)
L-am descoperit pe acest pictor înzestrat de natură cu har deosebit şi de o tandreţe distinctă în ochii mamei sale. Era prezentă la vernisarea unei expoziţii care avusese loc în veacul trecut (regret, dar nu-mi amintesc anul!), în incinta Muzeului Naţional de Artă. Fusese o expoziţie tandem, a învăţătorului şi învăţăcelului: Alexei Colâbneac şi, respectiv, Teodor Buzu. Toată lumea (văd aievea!) a dat năvală nerăbdătoare, aruncându-se parcă în oceanul cromatic reprezentat de ambii artişti plastici – atât de diferiţi şi, în acelaşi timp, apropiaţi prin ceva care nu poate fi exprimat în cuvinte, prin ceea ce înseamnă, poate, dragostea de viaţă!...
Eu (atunci) rămăsesem pe mal. Mă frapase privirea mamei lui Teodor Buzu – o femeie pentru care frumosul înseamnă firescul cotidian, continuitatea vieţii, mirificul pe lângă care trecem imprudenţi, ignorându-l. Mama pictorului nu se încadra în peisajul boem, se deosebea, părea o sfântă icoană. Atâta bucurie şi împlinire nu mai văzusem în ochii nimănui până atunci. Stătea pe scaun ca pe un tron (o regină!) şi revărsa peste tot şi toate, prin zâmbet şi privire, lumina împlinirii materne... Mult mai târziu am descoperit chipul iconic al mamei artistului într-un tablou inundat de căldura şi lumina căminului – sentiment exprimat atât de viu şi pasional prin culoare, încât, privindu-l, simţi o fulgerare dureroasă în adâncul fiinţei.Impresionantă lucrare, în care mama e lumina-lumânare veşnic arzândă în aşteptarea fiului învingător (nu rătăcitor!). Armonizarea culorilor te face să simţi vibraţia luminii şi a mângâierii materne, chiar şi mirosul casei îl simţi şi toate obiectele par a sporovăi ca în casele bunilor noştri.
Teodor Buzu este artistul care a descoperit în mod uluitor taina spaţiului, redându-i acestuia, cu o măiestrie incredibilă, nu doar culoarea, ci adevăratul chip, înfăţişarea. Se pare că o face mai mult pentru ochiul care vede (deja!) misterele tăinuite dincolo de realitatea comună, lăcaşele zeilor – empireul (!). Lucrări exemplare în acest sens sunt Spaţiul albastru, Treptele Speranţei, Veneţia...
De asemenea, pictorul transpune cromatic, cu o plasticitate şi o graţie acrobatică, sentimente şi stări. Astfel, auzim din culoare Cântecul păsărilor; ne cufundăm în Aflux, Amor, Meditaţie; iar fascinantul triptic: Naşterea. Devenirea. Desăvârşirea, metaforizate, sunt lucrări care răvăşesc şi tulbură privirea, de parcă ar întoarce-o ca pe o oglindă retrovizoare spre lăuntrul fiinţei (fiecăruia).
Ciclul de lucrări consacrate Femeii îl plasează pe Teodor Buzu în rândul marilor poeţi sonetişti. Lirismul cromatic al picturilor te îndeamnă să redescoperi simbolistica rodului etern, starea germinativă de esenţă feminină, reprezentând figura femeii în lumina principiului universal de regenerare.
Astfel, natura abrodărilor cromatice din pânzele lui Teodor Buzu denotă faptul că pentru pictor frontierele şi vămile sunt închipuiri ale monştrilor (asemănător celor văzuţi de Van Gogh) şi căpcăunilor care au evadat din poveste (cu părere de rău!). Pentru el, care s-a depărtat de casă şi şi-a luat toate cele dragi cu sine (Omnia mea, mecum porto – acolo unde e stabilit astăzi, în Cehia, în frumosul şi vetustul oraş Tabor, aude zilnic graiul matern, pentru că fiii Daniel şi Alex, dar şi soţia Dagmar, vorbesc o română perfectă. Cred că o fac din mare drag de Teodor Buzu şi de neamul din care vine). ...Dar cea mai frumoasă revelaţie pe care ţi-o oferă pictura lui Teodor Buzu este ideea că harul artistic constă în inspiraţia de a realiza misterioasa conexiune între lucruri care asigură universalitatea reprezentării, creatorul punându-şi la îndemână omniprezenţa, transmiţând şi celorlalţi visul nemărginirii.