În literatură contează soliştii, nu coriştii
Pentru tipar;)
– Stimate domnule profesor Adrian Dinu Rachieru, activitatea Dumneavoastră literară denotă încercarea de a surprinde cât mai amplu procesul literar actual. Care sunt, aşadar, trăsăturile distinctive ale literaturii române de azi? În ce măsură anii de după 1989 au favorizat deschiderea ei spre universalitate?
– Exageraţi, stimate domnule Alexandru Bantoş. Cine ar putea, oare, cuprinde fluxul (diluviul) editorial? Nimeni nu face cât ar trebui. Frontul editorial, febril şi gălăgios, e aproape incontrolabil şi nu cred că ar putea cineva, omeneşte judecând, să ţină sub veghea ochiului critic acest şuvoi. Critica, zic şi eu (pe urmele altora), e o profesie „infernală” (ca să-l reiau pe Degas, pictorul, mărturisindu-se într-un celebru dialog purtat cu Mallarmé). „Răutatea” criticului e necesară. Critica (cea literară, în speţă) nu poate fi un gest filantropic. Recunosc, unii critici, mânaţi de porniri „răutăcioase”, cu apetit inchizitorial, ajung chiar la o furie demolatoare. Chestie de temperament, cred. Eu încerc să găsesc „pozitivul”, să-l evidenţiez, respectând strădaniile autorilor şi „odraslele” lor, aruncate în lume. Dar fără spirit critic nu se poate! Trecând, după „marea fractură”, de la cenzura ideologică (care, între anumite limite, era şi axiologică) la cea economică, abandonând paternalismul de altădată (care era şi dirijism sufocant), ne-am trezit, debusolaţi, în jungla tranziţiei. Tranzitând spre ce? Nimeni, mă tem, nu ştie; democraţia, economia de piaţă sunt mijloace; deci nu pot fi scopuri. Încât am intrat într-o „normalitate” din punctul de vedere al mentalităţii consumeriste pentru care, se ştie, cultura este „călcâiul vulnerabil” (cum nota, odată, D. Ţepeneag, observând că maladia afectează, deopotrivă, societăţile opulente şi cele sărace). Deci nu de o criză a culturii ar fi vorba, ci de o criză „a mijloacelor”; în consecinţă, oferta subculturală inundă piaţa şi, dacă nu vom impune un regim protecţionist pentru veritabilele valori, consecinţele, privind pe termen lung, sunt grave. În plus, bântuie, cum spuneam, şi boala politizării; asaltul mediocrităţilor se leagă şi de voga politizărilor feroce.
Cât despre deschiderea spre universalitate, să fim serioşi. Ne autoiluzionăm. Aici contează suportul mediatico-financiar. Şi, eventual, şocul politic întreţinând – temporar – interesul. Dar cum ne aflăm în plină eră mediatică (ca societate a spectacolului, încurajând şi glorificând cultura epidermică), cum am ieşit din „galaxia Gutenberg” plonjând în iconocentrism, sigur că s-a schimbat soarta cărţii şi, de aici pornind, şi condiţia literaturii. Ea se adaptează, din mers (cam împleticit), noului context (concurată brutal de audio-vizual) şi încearcă să supravieţuiască în această vâscozitate anxioasă, secretată de societatea de piaţă. Se publică industrios (în pofida crizelor care ne asaltează), dar sita posterităţii va cerne, vai, nemilos. Geaba graba unora de a aranja clasamente şi de a ciopli statui (evident, ale lor), îngrijindu-se gospodăreşte de propriul viitor, deja vestejit!
Trista concluzie e că nu interesăm. Facem cazierul epocii, ne scufundăm în local, defilăm cu făloşenie, împingând în prim-plan caracterul etnicist al literaturii. Marian Popa, un critic puternic, care – înrolat „diasporenilor” – a dat o istorie a literaturii noastre „de azi pe mâine” (cum zice, autoironic), observa că nu există artişti legitimabili ideologiceşte. Ne trebuie o deschidere de anvergură, înspre general-uman (ca gravitate problematică), şi o strategie a traducerilor (ca politică de stat). Până atunci, ne iluzionăm că „spargem” piaţa şi aşteptăm, apăsaţi de fatalismul mioritic, clipe mai bune, „încălzite de îngeri” (spunea o poetă). Ele vin sau nu vin. Şi nu prea vin; oricum, trebuie să le „pregătim”...
– Ce şanse au străinii să ne cunoască prin intermediul literaturii promovate peste hotare? Care sunt punctele de atracţie în scrisul românesc?
– Avariile imagologice nu pot fi corectate prin literatură. E drept, seismul din decembrie ’89, îmbătându-ne de iluzionism, a scos din inerţie adormitul orgoliu românesc. România, spun unii analişti, a dat buzna în istorie, după un lung exerciţiu de umilinţă şi înstrăinare, ascunzând – sub crusta conformistă a „iadului roşu” – o presiune difuză. A fost ea, această nemulţumire generalizată, catalizată de elementul intelectual? Greu de răspuns afirmativ. Dar, în ultimă analiză, istoria literaturii are nevoie de eroi sau de valori? Ceea ce nu înseamnă că adăpostindu-ne în spatele necesităţii istorice (ca să preluăm o sintagmă predistă) am putea contempla, eliberaţi de povara vinovăţiei, tăcerea atâtor conştiinţe anesteziate, jocul duplicitar ori spectacolul delirului faraonic în care ne-am bălăcit. Peste noi s-a prăvălit istoria „înceată şi nepăsătoare”. Dar, vorba lui Preda, câtă necesitate conţine Istoria? Culturaliceşte vorbind, suntem necunoscuţi în lume. În schimb beneficiem, şi cu largul nostru concurs, de o zgomotoasă reclamă negativă. Clişeele, prejudecăţile vor fi dislocate cu mari eforturi; şi nu prin campanii propagandistice, ci schimbând, întâi, realităţile.
– Eminescu este o constantă preocupare tematică a Dumneavoastră. Ce semnifică poetul pentru românii de azi? Există o percepţie distinctă în ţară şi în afara ei? Din ce motive?
– Şi pentru mine Eminescu e o veche ademenire. Călinescu, se ştie, îndemna ca orice critic să ajungă la Eminescu, cu obligaţia de a scrie despre marele poet şi gazetar. Pregătesc din unghiul criticii sociologice un volum intitulat Eminescu după Eminescu. Fireşte, opul meu nu va revoluţiona exegeza. Dar va reaşeza, sper, nişte accente pledând pentru centralitatea canonică a lui Eminescu, în pofida „oximoronului genetic”, cum ar fi spus L. Ulici. Adică a bipolarismului (vezi „regalitatea” împărţită între Eminescu şi Caragiale). Eminescu, zicea Noica, e chiar „sinea noastră cea bună”. Şi atunci – scria filozoful de la Păltiniş – cum să nu ne întâlnim noi, fiecare suflet românesc, cu sufletul nostru? Asupra percepţiei cunoaşteţi prea bine reacţiile. Controversa, nu spun o noutate, asigură longevitatea. Deci vorba lui D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”.
– Relaţia Eminescu şi provinciile româneşti e un subiect mereu la zi. Vă rog să vă referiţi la actualitatea şi importanţa aserţiunilor poetului legate de Basarabia ca vechi pământ românesc.
– Prin bunăvoinţa Dumneavoastră revista găzduieşte, chiar în numărul de faţă, eseul Eminescu şi Basarabia. Încerc acolo, pe larg, să răspund acestei întrebări. Pornesc de la premisa că despre Eminescu n-ar trebui să discutăm doar la prilejuri aniversare. Fiind însă spiritul nostru emblematic, poetul naţional „reuşeşte” performanţa de a fi în zilele noastre şi un scriitor contestat. Publicistica politică, mai cu seamă, excită spiritele şi războiul propagandistic iscat îl găseşte pe marele poet „vinovat” de toate păcatele. Campaniile de azi, grăbite în a opera simplificări şi etichetări purtate de noii şi vehemenţii comisari ideologici (deveniţi, peste noapte, procurori morali), consideră că „omul deplin” al culturii noastre suferă de un naţionalism caduc, obstrucţionând inserţia noastră europeană. Altfel spus, Eminescu ne obligă la izolaţionism şi cu el nu putem pătrunde în Europa. Nu vorbea S. Damian de „strategia porţilor ferecate” şi nu deschidea marele poet lista vinovaţilor?
Nu toţi, din fericire, se pliază noilor directive (acum vestice). Alţii, dimpotrivă, consideră că Eminescu este poarta noastră de acces spre universalitate. Şi nu observa Noica, îndreptăţit, că fără universalitate naţionalul este zoologie? Întrebarea dacă trăim, realmente – în vecinătatea geniului nostru tutelar stăruie însă şi invitaţia lui E. Papu de a-l cunoaşte pe Eminescu „pe dinăuntru” (nu pe dinafară, recitând mecanic, la ocazii festive) – rămâne un îndemn mereu valabil. Ce este, de fapt, Eminescu? „Sunt vocile lui” – răspundea, imperturbabil, Noica, invitându-ne în „haosul germinativ” al manuscriselor, în magia laboratorului, răscolind (şi) molozul eminescian pentru a cuprinde „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român”.
– Sunteţi unul dintre puţinii cărturari români care cunosc temeinic nu numai literatura, ci şi marile probleme ale Basarabiei. Aţi scris lucrări dedicate literaturii basarabene, aţi studiat operele multor condeieri de la noi, iată de ce mi se pare firească întrebarea: cum arată procesul literar basarabean din perspectiva unui literat din ţară? Care ar fi trăsăturile definitorii ale literaturii române din Basarabia?
– Din nou am impresia că exageraţi. Şi din nou, pentru a nu risipi spaţiul acestui interviu (cu atâtea întrebări arborescente, cerând răspunsuri pe măsură), trimit la o carte care stă să apară. E vorba de Poeţi din Basarabia, purtând o prestigioasă siglă: Editura Academiei. Acolo ne vom lămuri cum stăm. Şi poezia, precizez, e punctul forte al „ofertei” basarabene.
– Aflată mereu la răscruce de interese, Basarabia, iată că, se pare, pune punct şi o ia de la capăt. Cum vă imaginaţi ziua de mâine a acestui pământ rupt la 1812 din trupul ţării istorice?
– Am scris despre soarta acestei provincii în Bătălia pentru Basarabia. Iar ziua „de mâine” nu mi-o pot închipui decât sub cupola unui viitor comun.
– Basarabia, ca şi Ardealul, s-a aflat sub jug străin timp îndelungat. Ardelenii, spre deosebire de basarabeni, nu au cedat multiplelor şi diverselor presiuni de deznaţionalizare, reuşind să-şi păstreze identitatea naţională. Cum se explică rezistenţa proverbială a ţării de dincolo de Carpaţi?
– Românitatea, înconjurată de imperii pofticioase, a fost mereu primejduită. Să nu uităm că însuşi Eminescu o vedea ca pe „o insulă roasă pe margini”. Eu însă aş elogia aici şi miracolul basarabean, o formidabilă regenerare a românismului; momentul auroral când o mână de scriitori, sub flamură eminesciană, a trezit visul reîntregirii.
– Conştientizarea identităţii naţionale autentice este, pentru basarabeni, una dintre problemele de primă importanţă. Acest proces, se ştie, se produce cu întârziere regretabilă, pentru că istoria Basarabiei îşi are, din păcate, propriul făgaş. Cum se percepe în Ţară resurecţia spiritului naţional din dreapta Prutului? Este, oare, suficientă contribuţia cărturarilor la elucidarea problemelor cu care se confruntă basarabenii?
– Evident, contribuţia cărturarilor nu e, nu poate fi suficientă. Să nu uităm – atrăgea atenţia profesorul cernăuţean Traian Brăileanu – că miza unei societăţi este chiar miza elitelor sale. Or, aici ar fi multe de spus. Trecem peste comportamentul mimetic, servil (repetat incriminat) pentru a stărui asupra infidelităţii elitelor (cum observa Mircea Maliţa). Chestiunea se cuvine discutată – pentru o percepţie corectă – în contextul deznaţionalizării, a migraţiilor la scară planetară (devenind fenomen „natural”). Globalismul este inevitabil. Reţelele informatice, tehnice, financiare, comunicaţionale şi civilizaţia totalizantă, cu ale sale efecte nivelatoare, conduc implacabil în această direcţie. Rezistenţa (necesară) rezidă în amprenta culturală, diferenţiatoare.
Procesul în curs, antrenând deznaţionalizarea, se răsfrânge şi asupra elitelor, foarte mobile în noua eră. Încât, pe bună dreptate, acelaşi Mircea Maliţa se întreba: „Cum să produci elite care să-ţi rămână fidele?”. Chestiunea fidelităţii elitelor preocupă dintr-o dublă perspectivă: întâi, a marilor migraţii, a circulaţiei (şi, implicit, a înstrăinării) la care obligă o epocă fluidă, avansând drept precept al postmodernităţii delocalizarea. Şi dacă „omul fără loc” defineşte acest interval temporal, n-ar trebui să uităm, în al doilea rând, că în postmodernism, prin supremaţia colajului, identitatea culturală nu e „dată”. Ea e în necurmată facere şi pre-facere. Efortul de autoidentitate (self-identity) cheamă, în numele diferenţei, la o exaltare şi fragmentare a experienţei (personale), sedusă de hedonism. Abundenţa de lumi private, într-o proliferare ireconciliabilă, ne împinge într-un haotic relativism, ieşind din timpul linear, interesat de derealizare. Or, elitele româneşti au rămas datoare. Dacă batem pasul pe loc, vinovăţia lor nu poate fi ocultată. Iar elitita face ravagii...
– Despre lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, despre necesitatea unei strategii speciale de revigorare naţională în Basarabia s-a vorbit mult în anii ’30-’40 ai secolului trecut, tema se abordează, la modul teoretic, şi în prezent. Or, în destinul popoarelor contează fapta. În timp ce Moscova îşi promovează constant interesele în Basarabia, Bucureştiul manifestă unul relativ, mai curând un constant dezinteres, relaţiile româno-române având serioase şi chiar păguboase sincope. De ce se întâmplă acest fenomen?
– Ne întoarcem deci la responsabilitatea elitelor. Continuă, cu şanse reînnoite, bătălia pentru limbă chiar dacă nici conjunctura geopolitică nu e favorabilă. Frontiera euroatlantică s-a mutat pe Prut, dar discursul moldovenist proclamă triumfător ruperea de românitate prin voinţa de autoidentificare (alegerea etnonimului într-un stat „polietnic şi multicultural”). Un remarcabil exeget precum Dan Dungaciu (vezi, printre altele, Moldova ante portas, 2005; Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, 2009) spunea cu temei că şi soarta limbii române trebuie citită prin grila geopolitică (inducând un şir de motivaţii, consecinţe, evoluţii). Lirismul unionist, spectaculos şi contagios-emoţional, trebuie fortificat prin pragmatism politic şi diplomaţie inteligentă.
– „Războiul generaţionist” este inutil şi chiar periculos în literatura din Republica Moldova, în care, potrivit afirmaţiei Dumneavoastră, „ideologia antiromânismului e feroce, iar fundamentalismul românesc dă în clocot”. Or, ierarhiile şi ierarhizarea literară, din fericire, nu adaugă nici consistenţă, nici rezistenţă operelor. Referindu-ne la situaţia Republicii Moldova de azi, dar şi la cea de mâine, care, credeţi, trebuie să fie rolul / rostul literaţilor, al literaturii în general, în conservarea sentimentului de apartenenţă la o cultură, la o istorie?
– Generaţia e un concept „tactic”, util în radiografierea vieţii literare, nefolositor când e vorba de axiologie. Dar, observăm cu toţii, criteriul generaţionist funcţionează; el, prin păienjenişul relaţional, e o eficientă trambulină şi sub umbrela termenului se înghesuie multe nume obscure, sperând că vor supravieţui. În literatură contează soliştii, nu coriştii. Afirmarea „prin generaţie” poate fi o reţetă de succes (vezi cazul optzeciştilor) pentru a cuceri scena şi a provoca zgomot mediatic. Asta nu înseamnă şi rezistenţă valorică. Ciurul selecţiei se va dovedi nemilos. Iar timpul (alţi critici, mai exact) va / vor face ordine. Cum spunea şi cel cu „intelectul presbit” (îl voi cita iarăşi pe Călinescu): „văd bine numai de la distanţă!”. Încât pomenitele „războaie”, inutile (cum spuneţi), sunt, de fapt, inevitabile...
– Evaluarea / reevaluarea sau, şi mai mult, revizuirea obiectivă a literaturii este un act de mare responsabilitate. Ce criterii, principii e bine să fie aplicate în procesul de redimensionare a literaturii? Cine sau ce le dictează? Şi dacă este cu adevărat necesară reevaluarea literaturii, pe care unii o fac pentru „marea” lansare în critică.
– Eforturile de revalorizare ţin de normalitatea metabolismului cultural. Ele sunt necesare, definesc un proces reparatoriu şi recuperatoriu (literatura exilului, de pildă). Sau brusca „îmbogăţire” (scria Alex Ştefănescu) a literaturii române prin contribuţia basarabenilor. Şi e bine în toate împrejurările să ne păstrăm echilibrul şi luciditatea. Literatura exilului nu e automat superioară celei din ţară numai fiindcă n-a fost infestată de virusul comunismului; deceniile postbelice n-au fost un deşert cultural. Fiind sociolog, privesc lucrurile contextual: cei înstrăinaţi atâta vreme nu ocupă, peste noapte, locurile celor daţi jos de pe soclu, printr-o rocadă motivată politic. Ceea ce pare un avantaj acum devine, pe termen lung, un cert dezavantaj dacă procedăm, iarăşi, maniheic, mânaţi de furii revizioniste, cinstind valorizările politice. Dar pentru a fi exact înţeles, repet: revizuirile ţin de normalitatea fenomenului literar. Când propunea termenul, E. Lovinescu se gândea la autorevizuiri; orice critic poate reveni asupra unei judecăţi, reexaminând traiectoriile scriitoriceşti şi contextele în prefacere. Iar clocotul revoluţionar (sau, mă rog, postrevoluţionar) tulbură tabloul, îndepărtând privirea senină, recepţia calmă, judecata lucidă.
– Se pare că avem prea mulţi „cititori de coperte”, cărţile fiind un bun consumat tot mai rar. Din ce cauză se întâmplă acest lucru? De ce suntem puşi în situaţia de „a asista la o dezvrăjire a lumii, la o cădere în superficialitate” tot mai pronunţată?
– Da, reculul lecturii e o realitate; iar dependenţa de media (cronofagie, desocializare) – o fatalitate. Existenţa mediatică este noul mod de viaţă. Expunerea la mass-media a devenit o necesitate, fiecare dintre noi asigurându-şi, astfel, porţia cotidiană de informaţie. Alertă, superficială, totalizantă, cronofagă, această cultură a imaginii ne remodelează. De un recunoscut impact, cu certe sau bănuite efecte manipulatorii, ea s-a instituit ca o nouă forma mentis. O putem refuza? Complexul mediatic (devenit „religie”) impune dogma imediatului. Reactivă şi emotivă, această cultură naşte „o dependenţă puternic contradictorie”, cu indiscutabile câştiguri şi grave pierderi. Ne raportăm la real prin intermediul imaginii; „efectul de real”, s-a observat, este o descriere cu rol prescriptiv. Dependenţa întreţinută prin această branşare nu înseamnă o existenţă plenară, după cum, plonjând în lumea ficţională (noua „realitate”), acuzăm stresul de adaptare, un deficit de viaţă care, în spaţiul public, se manifestă prin dezinteres. O astfel de cultură încurajează consumismul şi conformismul, nu civismul. Accelerarea istoriei, bombardamentul informaţional, tirania fantasmelor publicitare, ritmul epuizant şi comportamentul inerţial atentează asupra sistemului „imunitar” al individului. Mai este posibilă decuplarea?
Comportamentul zapping, valorizarea principiului plăcerii ne fac captivii industriei divertismentului, a culturii media cu certă disfuncţie narcotizatoare. Un (alt) modus vivendi, pe suport mediatic, de audienţă planetară, ia locul realităţii. Homo zappiens, anesteziat, devenit client mondial (world customer), e prins în această reţea de imagini cultivând un „ritual fantasmatic”, alunecând în show şi căzând în derizoriu. Prin „zapare”, cercetând lumea (McLumea) prin ecranul TV, alungăm tocmai spiritul critic, ne dispensăm de o analiză lucidă, pierdem simţul realităţii. N-ar fi vorba de un criticism nostalgic, edulcorat, activat de temerile care ne împresoară sufocant, ci de o eficientă pedagogie media.
Fiindcă dictatura audiovizualului în societatea mediatică, în păienjenişul multimedial, este o evidenţă, sfidând diatribele antitehnologiste; saltul de la logocentrism la imagocentrism înseamnă accesul la un limbaj universal, placat, e drept, pe fundamentalismul pieţei. În absenţa alfabetizării media, a pedagogiei civice, a protecţiei educaţionale riscăm să recădem în „barbarie”.
– Ambiţia şi orgoliul pot fi factori determinanţi în devenirea unui scriitor, în formarea şi afirmarea lui?
– Mai degrabă în afirmarea lui, în trasul sforilor (să fim cinstiţi: se practică), în „gestionarea” gloriei. Vocaţia, cred eu, e decisivă; dar ea întâmpină multe oprelişti. Competiţia, până la urmă, se desfăşoară la masa de scris; iar valoarea celorlalţi – spunea un prozator – e ca o goarnă care dă alarma. Oricum, soarta unui scriitor nu se joacă în timpul vieţii. Nu vorbesc aici de „canonizarea” lui; H. Bloom cerea răbdare, ar fi nevoie de vreo două generaţii ca discuţia abia să înceapă.
– Aţi avut multe deziluzii în viaţă?
– Deziluziile nu ne ocolesc. Ele fac parte din viaţă. Nu cred că e cazul să le inventariez aici. Cine nu ştie să încaseze, n-are ce căuta în viaţa literară (parcă aşa sună o povaţă). Să luăm aminte. Dar sfaturile nu ajută la nimic şi repetăm, biciuiţi de orgoliu, erorile. În fond, cimitirele lumii sunt pline de „oameni indispensabili”. Ştim asta, dar o luăm mereu de la capăt. Iluziile înfloresc şi sfârşim goliţi de iluzii.
– Când aţi descoperit Basarabia?
– Prin ’92, însoţind o delegaţie suceveană. Şi drumurile s-au îndesit, în dublă calitate: de scriitor şi editor (simpozioane, Saloane de carte, lansări etc.). Mulţumindu-vă pentru această „provocare”, propun şi o concluzie: cultura basarabeană trebuie adusă acasă. Ceea ce încerc şi eu...
– Vă dorim succese în această necesară şi deloc simplă lucrare, vă mulţumim pentru amabilitatea şi promptitudinea cu care aţi răspuns la întrebările noastre.
Pentru conformitate: Alexandru BANTOŞ
Adrian Dinu Rachieru s-a născut la 15 septembrie 1949, Soloneţ, jud. Suceava. Între anii 1964-1967 învaţă la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava. Apoi urmează studiile superioare la Facultatea de Filozofie, specialitatea Sociologie, la Universitatea din Bucureşti. În 1999 susţine doctoratul cu tema Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor în context postdecembrist (coordonator ştiinţific prof. univ. dr. Ioan Mihăilescu), Universitatea din Bucureşti. Din 2004 – profesor universitar. Din 2008 – decan, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Limbi Moderne, Universitatea „Tibiscus”, Timişoara; 2002-2007 – şef de catedră, Facultatea de Jurnalistică; 1994 – prezent – susţinerea cursurilor Introducere în Sociologie, Sociologia culturii, Sociologia mass-media; Psihosociologia publicităţii (master), Facultatea de Jurnalistică, Universitatea „Tibiscus”, Timişoara; Universitatea de Vest, Facultatea de Sociologie (până în 2001); 1995-1999 – prodecan la Facultatea de Jurnalistică, Universitatea „Tibiscus”; 1994-2009 – consilier editorial, Editura Augusta, Uniunea Fundaţia „Augusta”, Timişoara; 1993-1994 – consilier-şef, Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Timiş etc.
A scos, în colaborare, reviste de cultură: „Albatros” (Suceava), „Meridianul Timişoara”, „Banatul”, „Revista noastră”, „Cultura Media”. A prefaţat şi postfaţat numeroase volume (îndeosebi de poezie) dar şi lucrări de specialitate (vezi Kellner Douglas, Cultura media, Editura Institutul European, Iaşi, 2001). Membru în colegiul redacţional al unor publicaţii: „Convorbiri literare” (Iaşi), „Bucovina literară” (Suceava), „Rostirea Românească” (Timişoara), „Limba Română” şi „Basarabia” (Chişinău), „Oglinda literară” (senior-editor, Focşani), „Argonauţii” (supliment cultural al publicaţiei „Tibiscus”), „Cultura Media” (redactor-şef). Colaborator la diferite publicaţii: „Convorbiri literare”, „Contemporanul – Ideea Europeană”, „Luceafărul”, „Bucovina literară”, „Astra”, „Orizont”, „Tribuna”, „SLAST”, „Orient Latin”, „Oglinda literară”, „Anotimpuri literare”, „Acolada”, „Metaliteratură” (Chişinău), „Limba Română” (Chişinău), „Lumina” (Novi Sad), „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi). Alte publicaţii (sporadic): „Cultura”, „Minerva”, „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) etc. În perioada 1998-2007 a conceput şi îngrijit, cu apariţie anuală, Almanahul „Apă vie” destinat comunităţilor româneşti. 1973 – debut, cu un articol în revista de sociologie „Viitorul Social”, nr. 3/1973: Dar sociologul din întreprindere?
Volume publicate (20): Orizontul lecturii (eseuri de sociologie literară), Editura Facla, Timişoara, 1983; Vocaţia sintezei (eseuri despre spiritualitatea românească), Editura Facla, Timişoara, 1985; Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986; Cele două Românii?,Editura Helicon, Timişoara, 1993; Scriitorul şi umbra (Sorin Titel), Editura Timpul,Reşiţa, 1995; Poeţi din Bucovina, Editura Helicon, Timişoara, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Marin Preda – Omul utopic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996; Liviu Rebreanu – Utopia Erotică, Editura Augusta, Timişoara, 1997; Elitism şi Postmodernism (Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor), Editura Junimea,Iaşi, 1999; ediţia a II-a, Editura Garuda-Art (Chişinău), 2000; Bătălia pentru Basarabia, Editura Augusta, 2000; ediţia a II-a, Editura Augusta, 2002; Biblioteca din iarbă (cronici fotbalistice), Editura Augusta, Timişoara, 2002; Alternativa Marino, Editura Junimea, Iaşi, 2002; Legea conservării scaunului (roman), Editura Eubeea, Timişoara, 2002; Globalizare şi cultură media, Editura Institutul European,Iaşi, 2003; Viaţă de microbist, Editura Augusta, 2004; Legea conservării scaunului, Editura Eubeea, 2004, vol. II (Frica); Mutumania (cronici fotbalistice), Editura Augusta, 2005 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Nichita – Un idol fals?, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006 (Premiul pentru eseu – Salon Internaţional de carte, Chişinău); Cei doi Hagi, Editura Augusta-Artpress, 2007; McLumea şi cultura publicitară (zece eseuri despre psihosociologia publicităţii), Editura Augusta-Artpress, Timişoara, 2008.
În pregătire: Poeţi din Basarabia, Editura Academiei, Bucureşti; Eminescu după Eminescu, Editura Timpul, Iaşi; Sociologia sportului (volum colectiv), Editura Universităţii de Vest „Timişoara”.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.