Alexandru Lungu şi „povara umbrei”
Pentru tiparAm plecat demult de peste tot.
Venit din Saba cu „vinuri de sânge” (n. 13 aprilie 1924, la Cetatea Albă), Alexandru Lungu (medic şi pictor) a urmat şcoala primară la Buzău unde îşi va da, în 1942, şi bacalaureatul după un spectaculos-aventuros pelerinaj liceal (Sibiu, Braşov, Cluj, Năsăud), cu reveniri fugitive în Ackerman şi studii de medicină la Bucureşti (fixat acolo în 1943), absolvind în 1949. A rememorat, deseori, „baştina furată” şi memoria „piciorului (moldav) de plai”, construind compensativ – pentru uz propriu – o mitologie a locurilor în care „a respirat” copilăria: Cetatea Albă, Bugaz, Bădiceni – Soroca şi, desigur, Chişinău. Cu sufletul „cât stepa”, tânărul poet publica la „Viaţa Basarabiei” în 1941 (v. Chişinăul toamna...), revista fiind „în refugiu” la Bucureşti (cf. Ion Şpac). Încredinţând publicaţiei „cioburile de oglindă ale inimii” (v. Cardiograma basarabeană) şi plecându-şi „steagurile de melancolie”, „bălaiul” Alexandru Lungu – scria entuziast, în rândurile de întâmpinare Sergiu Matei Nica – vădea frăgezime şi promitea, într-o dublă ipostază (poet şi recenzent), o remarcabilă carieră scriitoricească, chiar în anii fragezi când „se coace sângele-n cascade” (v. Cântec de stepă). Debutul propriu-zis se consumase însă în 1939, la revista bucureşteană „Prepoem”,iar cel editorial va urma în 1944 (după unele surse), cu Fata din brazi; ca licean (1940-1941, la Buzău) redactase împreună cu Ion Caraion caietul de poezie „Zarathustra” pregătind manuscrisul Ora 25 (încununat cu premiul I. Minulescu, 1945), care va vedea lumina tiparului un an mai târziu. Seismicele schimbări sociopolitice impuse prin „bolşevizarea” ţării l-au decis să îmbrace „cămaşa de forţă” a tăcerii. Un lung exil interior, aşadar, o tăcere literară prin coerciţie autoimpusă (1946-1964), reînviind editorial – ca poet – abia în 1968, cu Dresoarea de fluturi. Devotat studiilor de medicină (endocrinologie, biocronologie), va tipări, în 1965, împreună cu Şt. Milcu, manualul Hormonii şi viaţa şi mai apoi, singur, Orologiile biologice (1968). Poetul, un cerebral cu impulsuri avangardiste (potolite), cititor insaţiabil, revine în arenă frecventând tipare clasiciste, într-un mixaj care combină irizările simboliste cu ecouri blagiene şi tonuri bacoviene (precum „ploaia vineţie a melancoliei”), chiar porniri ludice (vezi Armura de aer, 1973). Dintre volumele publicate până în 1973 (când se va refugia în Republica Federală Germană) ar mai fi de menţionat, selectiv, Timpul oglinzilor (1968) şi Ninsoarea neagră (1970). Al doilea exil înseamnă, pentru peisajul liric românesc, o altă lungă tăcere (interdictivă, de astă dată). Dar poetul emigrat (la Raubach / Westerwald şi stabilit, în 1989, la Bonn) scrie, evident, şi publică masiv, în tiraje confidenţiale însă. În plus, fondează din 1990, pe speze proprii, revista „Argo”, un „Caiet solstiţial de poezie şi desen” (scos împreună cu soţia sa, Micaela) şi apoi „Galateea”, cu alumnul Sorin Anca, găzduind cu generozitate numeroase semnături, de felurite calibre, ale fărâmiţatului exil românesc. De la Ora 25 până la Clepsidra oarbă (2008) avem de-a face cu o operă bogată, recuperată, dar vag cunoscută (poetul fiind şi plastician, şi editor), făcând saltul de la „sechelele teribiliste” la „impulsul nenumitului”, cum probează, elocvent, volumele din urmă: Ninsoarea neagră (ediţia de Opere definitive, la Vinea, în două volume, 2000), Misterul poeziei (Între turnul de fildeş şi zgomotul istoriei, Editura Paralela 45, 2003) şi, printre altele, iarăşi Vinea, cu Îngerul şi îngera (2008).
„De meserie medic, de profesie poet”, cum spunea deseori, Alexandru Lungu se dorea doar un „rob fericit al limbii”. Or, poezia este „duhul fiecărei limbi”, iar poeţii sunt chiar garanţii creşterii ei luminoase, pregătindu-i „înfloririle”. Mai mult, „semănată de ursită”, ţâşnind, irezistibil, dinăuntru, poezia ar fi, credea Al. Lungu, o formă aparte de exil, încercând anevoios a se apropia de tăcerea primară, de a palpa nălucirile lumii şi aburul tainelor în mirificul peisaj sufletesc. Poezia, ca „minune rotundă”, e străbătută de lumina ocultă a amintirii purtând „rănile timpului”, o explozie de sensuri şi vibraţii care nu pot fi „explicate”. Motiv de a purcede, sub inspiraţie eliadescă, în căutarea „semnului ascuns”, lirica sa, îndatorată înclinaţiilor mistice, purtând amprenta spiritului religios.
Deşi „dublu desţărat” (cf. Ana Bantoş), Alexandru Lungu n-a plecat nicicând din limba română. Dorind a coagula forţele exilului, interesat de poezia românească din diaspora, având cultul prieteniei şi visând, din „nemărginirea exilului”, la „aşezarea dreaptă a lumilor” în încurcătura babeliană a contemporaneităţii, autorul Elegiilor malteze (1980) şi-a oferit o explozie de titluri în colecţia Semn (Raubach), încercând împlinitor – inclusiv prin hărnicie epistolară – solidarizarea refugiaţilor, înconjurat de un anturaj spiritual impunător. Alte volume (tot selectiv) din palmares: Fuga din privelişti (1989), Elegii cretane (1989), Pardes (la editura Nord, Aarhus, 1989), Pictopoeme (2001, cu Sorin Anca), Scorbura melancoliei (Galateea, 2006). Dar lista, spuneam, e impresionantă. Iar osârdia poetului, după acea explozie juvenilă a debutului (cu Ora 25), cheltuită în decor citadin, cu stihuri aparent vitaliste, încrezătoare, aşezate de Vl. Streinu sub cupola unei „revărsări simfonice” sau, dimpotrivă, primind eticheta de poezie decandentă (la faimoasa „fabrică de poeţi”), suportă o mutaţie. Ca poet al timpului (cum, indiscutabil, este), Al. Lungu înţelege că începea un alt ciclu istoric; motiv de a alege tăcerea, nepublicând. Când revine şi, mai apoi, sub apăsarea anilor, poetul vorbeşte, cu tonalităţi autumnale, despre un timp declinant, letargic, „răpus” (v. Auzelişti, 1996), înghiţit de orizontul (textul) cosmic. Cunoscând catastrofele istoriei, carnagiul războiului şi suportând o vreme „închisoarea culturală”, generaţia războiului rătăcea în „labirintul viselor defuncte”. Şi Al. Lungu, ataşat spiritualiceşte, din start, unui avangardism crepuscular, întârziat, visa „o poezie curată şi dreaptă”; „ruptura” de ai săi protectori (Vl. Cavarnali, Sergiu Matei Nica cu acea „măgulitoare” prezentare) a fost brutală, dictată de „sovietizare” (ca viol istoric), îndreptându-l peste ani, şi prin experienţa pribegiei, spre o poezie spiritualistă, conservându-şi precaut graţia formală. Totuşi, sedus de atemporalitate, căutând „rădăcina dulce a duhului”, poetul – căzut în contemplare – îşi propune să afle semnele tainice, „miresmele oculte”, lumina seminţelor etc. Atras de inefabil, el – prin transcriere delicată, melopeică, diafanizând şi esenţializând discursul – vrea, prin citirea Bibliei (carte de căpătâi), a Kabbalei, a altor mari cărţi ale umanităţii, să ne ajute să desferecăm înţelesurile. Fireşte, într-un context esoteric şi într-un univers liric dematerializat, într-un timp întors în sine, ivindu-şi fantomatic, nedesluşit, „semnele”, poetul se vrea un tălmăcitor; înconjurat de „demoni logovori”, de adierile neînţelesului şi nelămuritului, speră să adaste la un liman al luminii, cultivând sugestiv, surdinizat, o poetică mistică, cum observa, cu totală îndreptăţire, Gh. Grigurcu. Armonia lumii e tulburată prin jocul interferenţelor, binele şi răul sunt în confruntare, „demonii nu dorm” – zice poetul, „neîncercuit” de vreo religie anume. Într-o lume sortită a fi imperfectă, patetismul său, „ascuns în zalele tăcerii”, abia răzbate; dar experienţa iniţiatică, hrănită copios de lecturi cabalistice, trasă într-o caligrafie eterată, fără a procura certitudini extatice, trăite la flama incandescenţei, degajă o religiozitate mai degrabă difuză. Un „nesaţiu al contrariilor” (nota tot Gh. Grigurcu, un rafinat degustător şi un tenace analist al lui Al. Lungu) sigilează acest lirism aproape liturgic, ispitit de „oglindirile firii”, purtând ecouri blagiene în făptura (alcătuirea) unui Ianus Bifrons: „ziua-i una cu noaptea”, paradoxal întunericul e „luminos” şi vremea pare „miresmată de murire”. Precum în antologia Roua din apocalips (1998), în care poetul (neuitând că e şi medic) îşi arogă, cu discreţie, rolul de tămăduitor, ştiind prea bine că înţelepciunea nu se învaţă. „Dezghiocarea” tainelor îl aruncă în misteriozitate; e asaltat de temeri şi semne „umbrelnice” şi ar dori să afle „sâmburul cuvântului dintâi”. Sunt la tot pasul sugestii cristice, esoterice, traversând „răstimpi în destrămare” şi o vreme „adumbrită”, combinând, într-un limbaj voit arhaizat, seraficul cu precaritatea: „un cimitir de litere / este sunetul fiecărui poem” (v. Răstimp de litere). „Zălogit nemuririi” şi pândit de moarte, conştientizează indeterminarea, nedefinitul, neputinţa, sperând să descopere înţelesurile primordiale: „atunci se face iarăşi / ziua a şaptea / de visătoare odihnă”. Voluptatea evazionistă (semnalată de criticul de la Târgu-Jiu) se traduce într-o regresivitate căutând spaţiul proteguitor, demonstra ingenios Viorica-Ela Caraman; e o „creaţie inversă”, de la materie la spirit, o evaziune (contragere) în originar, o regăsire prin reînnoire. Într-un spaţiu de o „materialitate translucidă” (cf. I. Negoiţescu), vocea poetului devine impersonală. Totul se consumă sub zodia efemerului, „zidind zădărnicii”; îngerul şi îngera sunt orbi, „o piază rea / ninge în corpuri”, „năpârlirea timpului” ameninţă, designând un univers peste care se revarsă, apocaliptic, cenuşile. Înstrăinarea fiinţei, „tăcerile de fiere”, „cămaşa de cenuşe” anunţă coşmaresc pustietatea, s-ar zice, o vegetaţie de mutanţi. Ciudat, imprevizibil, „lujerul tainelor” îşi dezvăluie într-un mediu crepuscular, mângâiat de o lumină şovăitoare, valenţele magice; apocalipsa se metamorfozează, devine o reverie suavă. Dar şi pentru Al. Lungu „zeii sunt morţi”. Astfel de treceri (frecvente) dovedesc oscilanţa unui lirism îngemănând stări contrarii, aşezat heraldic – sugera chiar poetul – sub emblema „păsării bicefale” (ştiinţă / poezie; ţară / exil; zi / noapte etc.). Anunţându-şi urcuşul spre „norul sortit”, cercetând lumea dincolo de văz şi recunoscând, de fapt, implacabila trecere; fiindcă „la malul negru al râului” luntrea aşteaptă... Iar „leşinul orelor sparte” vesteşte scufundarea.
Cu obsesia sfârşitului, poezia lui Alexandru Lungu îşi dezvăluie miezul neguros (tăinuit), sorbul netimpului iscând cernite înfiorări melancolice. Pe „firul subţire al timpului”, cu „răsfăţuri de meşteşugar” (Gh. Grigurcu), poetul încearcă a îmblânzi destinul, acele „adieri fără întoarcere” care, ameninţător, îi dau târcoale. Povara târziului, aripa neagră îl apasă şi „avangardistul incurabil” (cum l-a văzut Mihai Posada; inexact, credem) vrea să dobândească pacea interioară, tratată liric prin calofilie. Părăsind această lume (m. 24 iunie 2008), Alexandru Lungu urmează a fi redescoperit ca poet important (nu doar pentru spaţiul basarabean). Cum însuşi poetul o spunea, deşertul, pustietatea ar fi un topos poetic optim. Şi dacă Ora 25, (fireşte, ora sfârşitului) venea, într-un montaj suprarealist, din „tumultul altui timp”, prevestind „fruntariile lichide ale toamnei” şi „nerostirea cuvintelor”, probabil că Mihai Cimpoi are dreptate: Ora 25 ar fi nucleul ontologic, emblematic, al întinsei sale opere. Fostul membru al Academiei de Ştiinţe din New York, medic fiind, iveşte cărţile care vor urma amintitului op din 1946 (în avalanşă, în pofida „tăcerilor” lirice, impuse sau autoimpuse) prin această „dezagregare nucleară”. Sfârşitul, negreşit nu doar pentru Alexandru Lungu, se insinuează ca o idee devorant-anxioasă, macerând fiinţa, rămânând o obsesie ontologică.