Adrian Dinu Rachieru. Modernism – postmodernism, un dialog continuu
Pentru tiparPreocupat de fenomenele care marchează cultura română, Adrian Dinu Rachieru le va aborda cu instrumentarul variat, complex, adus mereu la zi, al sociologului care face casă bună cu istoricul şi criticul literar. Bunăoară, va reveni, din diverse unghiuri, la tema modernismului şi a postmodernismului, acestuia din urmă dedicându-i şi un volum intitulat Postmodernism şi elitism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor. Postmodernismul este analizat de către Adrian Dinu Rachieru din perspectiva cunoaşterii sociologice, considerată drept conştiinţă de sine a societăţii, a unei societăţi, în care, în opinia sa, are loc dinamitarea certitudinilor iar „dinamitarea certitudinilor ne instalează în «haosmos»” [1, p. 13]. Să amintim că fenomenul înlocuirii cosmosului cu haosmosul este urmărit, de către Th. Codreanu, la interferenţa concepţiei lui Eminescu, Bacovia, a Părintelui Stăniloaie, a lui Heidegger, precum şi a autorilor postmoderni români: „Metafizicienii l-au căutat pe Dumnezeu în element, or, Dumnezeu nu e din această lume. Postmodernii comit, în schimb, eroarea inversă: negăsind unitatea în această lume, au renunţat la ea, proclamând domnia hazardului” [2, p. 19]. Autorul huşean va căuta răspuns la întrebarea cum se poate reveni din haosmos în cosmos. Şi A. D. Rachieru este „interesat” de aflarea soluţiei la problema dată, disociind fenomenul cu maximă atenţie, subliniind faptul că sensul postmodernismului nu va fi perceput dacă „nu vom risipi ceaţa terminologică” din domeniul respectiv. „Confuzia care bântuie sfera modernului, invadată de luxurianta vegetaţie a aproximărilor, pornesc de la eseistica veselă şi lipsa de rigoare a multor comentatori”, consideră autorul timişorean [1, p. 29]. Drept puncte de reper în intenţia sa de a aduce mai multă lumină în domeniul respectiv vor fi luate opiniile lui Adrian Marino cu privire la modernul ca noţiune-cadru, modernitatea indicând calitatea de a fi modern, precum şi „antagonismul etern” dintre clasic şi modern. Privit în raport cu modernismul, postmodernismul îi apare lui A. D. Rachieru drept „o recapitulare recuperatorie”, iar momentul demitizării este văzut drept „pragul de trecere de la modern la postmodern”, avându-se în vedere faptul că eroziunea ştiinţelor pozitive a favorizat „o surprinzătoare reîntoarcere la mit”. Cunoaşterea va pune accentul, în postmodernitate, pe dezacord, nu pe consens. Urmărind scopul de a aduce mai multă claritate asupra fenomenelor dezbătute, investigatorul menţionează că discuţia despre modernitate implică discuţia despre deplasările de mentalitate şi de gust. Anume în preajma acestui moment-cheie va insista Adrian Dinu Rachieru, reperându-şi traseul pe care îl urmăreşte pe argumente teoretice din arsenalul lui Adrian Marino, în primul rând. Hermeneutul clujean va situa în prim-plan noutatea, care marchează trecerea la modernitate, din punct de vedere teoretic, mentalitatea modernă constituindu-se lent. Este evident că Adrian Marino avea dreptate să pună accentul pe lentoarea constituirii mentalităţii moderne, deşi, în mod paradoxal, curentele avangardiste, în special dadaismul, au rămas în istoria literaturii nu atât prin opere literare, cât, mai ales, datorită manifestelor sau preceptelor teoretice elaborate. Iar astăzi, când a văzut lumina tiparului impunătoarea antologie, în două volume, Modernismul literar românesc în date (1880-2000) şi texte(1880-1949), alcătuitor Gabriela Omăt (Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2008), lucrare care constituie un instrument de lucru foarte binevenit în vederea disocierii fenomenului în cauză, este de presupus că şi investigaţiile de ordin teoretic ale modernismului vor mai continua.
În ceea ce-l priveşte pe A. D. Rachieru, va fi consecvent şi meticulos în abordările sale. Urmărind modernismul – în accepţia lui Camil Petrescu acesta însemnând, mai curând, modernismele care „vin şi pleacă”, iar din punctul de vedere al lui Eugen Lovinescu se dispersează în două, unul manifestând o „bunăvoinţă principială” faţă de toate fenomenele şi altul constituind avangarda –, A. D. Rachieru va menţiona că azi e mai vivace „al doilea modernism” (aşa numeşte Liviu Petrescu postmodernismul). Modernitatea târzie (G. Vattimo), sau modernitatea, considerată de către Habermas nu atât un proiect ratat, cât unul neterminat, revelează o stare de lucruri complexă în zona postmodernismului strâns legat de modernism. Căci pentru unii postmodernismul este ultima avangardă. Numai că chiar în situaţia în care şi modernismul, şi postmodernismul se îndepărtează de tradiţie, cel de-al doilea fenomen îşi propune „o recuperare nediferenţiată” a trecutului reconsiderat din perspectiva ironic-ludică. Explicaţia este următoarea: „Fiindcă postmodernismul există într-o «lume plurală» şi incontrolabilă, el se dezinteresează de problema sensului şi alungă himera «unităţii» operei, instalându-se în chiar imanenţa realului” [1, p. 34]. Instrumentarul sociologic se dovedeşte a fi în măsură să dea rezultatele scontate în investigaţiile întreprinse asupra labilităţii frontierelor, în plan spiritual, dintre primul şi cel de al doilea fenomen. Preocuparea pentru analiza dispersională şi a instabilităţilor (după J. Fr. Lyotard) sau pentru „realitatea alternativă” şi cea de alteritate, ambiguitatea şi simulacrul, accentul pus pe „gândirea slabă” (via Nietzsche – Heidegger – Vattimo) amplasează într-un context bine documentat fenomenul de care se ocupă sociologul timişorean. Postmodernismul este privit şi ca „trecere de la raţionalitatea instrumentală la raţionalitatea comunicativă”. Pluralitatea culturilor şi a discursurilor dublată de „o virulentă campanie împotriva etnocentrismului”, pierderea societăţii organice, triumful discursului contextualizant, eterogenitatea jocurilor de limbaj, hegemonia informaticii, tendinţa de ştergere a graniţei culturale dintre elite şi masă – aceasta ducând la discreditarea elitismului – vădesc educarea necontenită a mentalităţii şi a sensibilităţii moderne prin noutate.
A. D. Rachieru se întreabă dacă postmodernismul este „o despărţire brutală de modernism sau îi asigură posteritatea prelungindu-l şi redefinindu-l” [1, p. 36]. Ţinând cont de faptul că „postmodernismul corespunde unui nou model cosmogonic: cel al universului în expansiune”, autorul nostru va reacţiona virulent la „sfidarea frontierelor” de către diverşi reprezentanţi ai celor mai variate domenii. Raportarea postmodernismului la europocentrism, la centralismul transoceanic sau la acel New Age, care-şi propune o renovare planetară, potrivit căreia era creştină s-a încheiat, indică asupra faptului că fenomenul în cauză este un termen „de relaţie” (Monica Spiridon). Definit şi ca „romantism postelectronic” (L. Fiedler), şi ca „fenomen perceptiv” (N. Frye), postmodernismul, în accepţia lui A. D. Rachieru, se situează într-o zonă în care are loc „deplasarea de accent de la obiect la perspectiva asupra lui”, instalându-se „triumfal ora dialogului şi a relativismului”. Fără a oferi modele şi paradigme, profilându-se, ca şi modernismul, pe acelaşi făgaş al crizei, postmodernismul „ne reaminteşte, scrie A. D. Rachieru, un adevăr esenţial: criza este chiar motorul dezvoltării” [1, p. 48]. Profilul de epocă al postmodernismului este creionat sub semnul „părăsirii” modernului şi al reevaluării resurselor culturale. Centrarea noii culturi pe poetică (Mircea Flonta), pe „elogiul contingenţei” (Richard Rorty), pe dezrădăcinare, pe refuzul localizării, în condiţiile unui nomadism planetar al unei lumi concepute ca o reţea planetară, pe hibridul cultural, pe abolirea sentimentului continuităţii, pe abolirea, „în numele populismului estetic, a frontierei dintre cultura înaltă şi cea de masă” îl determină pe autorul vastului comentariu să atragă atenţia asupra unui fenomen recent, şi anume asupra „consumerismului cultural epidermic”.
A. D. Rachieru este dispus să sesizeze „mecanismul” trecerii de la modernism la postmodernism în pierderea încrederii în utopie, care întotdeauna se voia o critică la adresa dilemelor moderne. Aici vede explicaţia elanului antiutopic susţinut de impulsul desacralizant, irupţia mass-mediei propunând o altă re-sacralizare şi impunând, prin globalizare, un monoculturalism riscant. În opinia exegetului timişorean, monoculturalismul este periculos, „fiindcă acea „criză intelectuală a raţionalismului occidental”, despre care au vorbit atâţia filozofi, blama, finalmente, etnocentrismul, refuzându-i dreptul de a ridica la putere universală propriile-i adevăruri”. De pe această culme a demonstraţiei A. D. Rachieru va atrage atenţia asupra faptului că dacă Europa avea un „nucleu tradiţional ontic”, atunci, în cazul SUA, este invocată o „eticitate de supermarchet” [1, p. 66]. Trebuie să menţionăm perspectiva asupra corelaţiei etnocentrism – deschidere spre universalitate, termen acceptat de autor cu sensul de „mondialitate”, pe care, fidel domeniului din care vine, cel al sociologiei, îl va asocia cu necesitatea redefinirii realităţii sociale ca realitate globală. Într-o publicaţie din 2005, discursul globalist se va contextualiza standardizării internaţionale a stilurilor de viaţă, în esenţă anticulturală sufocând diversitatea. Autorul studiului Mondialitate şi universalitate ia în dezbatere şi globalizarea înţeleasă ca occidentalizare, atrăgând atenţia asupra riscului de a submina dialogul: „...Angoasele postmodernităţi, prin descentralizare, infidelitate faţă de instituţiile-mamă şi nesiguranţa relaţiilor de putere au potenţat experienţa incertitudinii şi au încurajat declinul încrederii (Giddens). Ceea ce înseamnă subminarea dialogului” [3, p. 2]. Rămâne ipoteza egalitarismului cultural, pe de o parte, şi, pe de alta, „rezistenţa la tăvălugul globalizării”, manifestându-se, uneori, virulent, afişând credinţa în standardele culturii proprii (norme, valori), sfârşind într-un etnocentrism inevitabil”. Ni se atrage atenţia, de asemenea, că afirmarea unei culturi globale, asigurând dominaţia Occidentului, ar putea să însemne un nou tip de imperialism şi asupra riscului pierderii, în aceste condiţii, a unor culturi particulare, „ceea ce, indiscutabil, este un atentat la diversitatea culturală a lumii, motivând şi răbufnirile etnocentriste”, conchide A. D. Rachieru. În aceste împrejurări nostalgia autorului se îndreaptă către sublinierea diferenţelor culturale: „Cândva cercetările etnologice se centrau pe sublinierea diferenţelor culturale în societăţile exotice; azi, interesul pare a se fi deplasat spre evidenţierea fondului comun al omului global vs omul local, în contextul unor confuzii care fac carieră”. Anume pe acest segment se dezvoltă cu mai multă claritate interesul permanent pe care A. D. Rachieru îl manifestă faţă de literatura românilor din afara graniţelor României. Bun cunoscător al diverselor fenomene literare din spaţiile amintite, Adrian Dinu Rachieru va analiza literatura basarabeană, inclusiv prin grila odiseei limbii române, în acest sens atrăgându-i atenţia renumitul lingvist basarabean Eugeniu Coşeriu – care consideră cultura poeţilor noştri dependentă de felul în care poporul se slujeşte de limba sa – că poetul trebuie să-şi ia materialele din propria sa limbă, aşa cum se vorbeşte ea în realitate în jurul său. De altfel, viitorul autor al Lingvisticii integrale s-a dovedit a fi receptiv la fenomenele literare novatoare în anii de studii la Iaşi, publicând în „Jurnalul literar”, nr. 49, 1939 (Eugeniu Coşeriu avea numai 18 ani), articolul Dadaismul poporan, lansând, după cum menţionează A. D. Rachieru, „observaţii de mare fineţe analitică”, „vorbind despre «dadaismul» copiilor şi, mai ales, realizând «mostre folclorice» despre cuvintele inventate, bufoneriile şi sonorităţile unor formule «magice», vidându-şi sensul şi pendulând între jovialitate şi obscenitate. Încât metafora şi injuria coabitează în astfel de producţiuni, producând conexiuni şi iluminaţii în zona ludicului, vizitat de hazard şi absurd. Dar nu uită a sublinia importanţa „hainei etice”, de regulă tratată superficial-periferic de cohorta analiştilor” [4, p. 42]. Amplasându-l pe eminentul lingvist în acelaşi context cu Alexei Mateevici şi cu Grigore Vieru (amintim că destinul celor trei basarabeni celebri a constituit obiectul unor disocieri întreprinse de subsemnata în Laudatio adresat lui Grigore Vieru cu prilejul conferirii titlului de doctor honoris causa al A.Ş.M. distinsului poet. Vezi: Ana Bantoş, Doi poeţi mărturisitori, în „Limba Română”, nr. 10-12, 2007), A. D. Rachieru va sublinia importanţa valorii spirituale supreme a oricărui popor, limba, care este şi ea supusă „testărilor” de tot felul în era globalizării. Şi, iată, noua carte a sa, McLumea şi Cultura Publicitară, unind sub acelaşi moto, zece eseuri despre psihosociologia publicităţii, vizează „fierberea culturală” din perspectiva discursului comercial, care îi trezeşte nelinişti acute şi în privinţa destinului literaturii. Ochiul sociologic al autorului scrutează fenomene ce ţin de alungarea de către TV a spiritului critic şi a celui reflexiv, de consumul devenit „nevroză a secolului”, de progresele supunerii faţă de maşina mediatică, de cele două lumi în care trăim cu toţii la etapa contemporană: „Pe de o parte, retorica triumfalistă şi euforia iresponsabilă; pe de altă parte, reticenţa, scepticismul dizolvant, fatalist”, rămânându-ne „(pentru a cunoaşte şi îngrădi – măcar – răul) şansa lucidităţii”.
Constatările privind cultura media, care, fiind un „eficient agent al globalizării”, promovează, în acelaşi timp, „subcultura fără frontiere”; faptul că „sub umbrela universalului, prin transferabilitate şi accesibilitate, cultura media pare a submina nevoia de apartenenţă (protejând identitatea)”; sesizarea conflictelor identitare provocate de fragmentarismul postmodern, reflecţiile relative la jurnalismul cultural şi la supraevenimenţializare sunt mereu cele ale unui diagnostician conştient şi sigur care ţine degetul pe pulsul realităţilor sociale şi culturale de ultimă oră.
Bibliografie
1. Adrian Dinu Rachieru, Postmodernism şi elitism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor (Editura Garuda-Art, Chişinău, 2000).
2. Theodor Codreanu, Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
3. Adrian Dinu Rachieru, Mondialitate şi universalitate, în revista „Mozaicul”, serie nouă, anul VIII, nr. 7-8 (81-82), 2005.
4. Adrian Dinu Rachieru. Odiseea limbii române (trei cruciaţi: Alexei Mateevici, Eugen Coşeriu, Grigore Vieru), „Limba Română”, nr. 7-8, anul XIX, 2009.