Necesitatea semnalării şi condamnării lui Homo Zappiens
Pentru tiparEseurile de sociologie literară au fost o preferinţă constantă a lui A. D. Rachieru (el a şi debutat editorial cu un astfel de volum, Orizontul lecturii, Editura Facla, Timişoara, 1983, urmat de Vocaţia sintezei, Editura Facla, Timişoara, 1985). În ultima perioadă, fără a abandona domeniul, profesorul, istoricul şi criticul literar „exilat” în vestul ţării şi-a manifestat propensiunea spre analiza fenomenului politic şi a influenţelor pe care acesta le exercită asupra vieţii noastre culturale. Globalizare şi cultură media, Mutumania, iar, de curând, McLumea şi cultura publicitară vorbesc despre golirea etică a vieţii publice, despre faptul că „am intrat într-o societate fondată pe informaţie şi stimularea nevoilor, cultivând un narcisism hedonic”. Omul modern – înţelegând prin „modern” pe trăitorul într-o societate civilizată, evoluată tehnic, computerizată etc. – se foloseşte tot mai frecvent şi din abundenţă de clişee în comunicarea / pseudocomunicarea cu ceilalţi. Unul dintre clişee se dezvoltă în jurul noţiunii de timp ca durată limitativă a acţiunilor şi a existenţei în sine, deşi proiecţia limitei şi asumarea ei tragică lipseşte aparent din orizontul cotidian. Legat de acest fenomen, A. D. Rachieru analizează modul în care dinamica lumii moderne „impune dictatura instantaneului, sentimentul ubicuităţii, aculturaţia planetară”. Convertit la pseudoexistenţă, transformat în privitor / consumator de imagini, omul modern trăieşte într-un univers virtual, a cărui deviză ar fi „consum, deci exist”. Manipulat cu succes de mass-media, el eşuează în autoseducţie şi dresaj social, fiindcă „revoluţia digitală, video-cultura, colonizarea timpului liber, modificarea ideii de fericire prin consumism, hedonismul permisiv şi atrofierea civismului, fractura generaţionistă nasc un şir de reacţii de o gravitate fără precedent, unele chiar în sfera patologicului”.
În aceste condiţii, cu greu se mai poate vorbi despre o cultură autentică. Cultura a devenit una a seducţiei, mediocră şi uniformizatoare, cu „certă disfuncţie narcotizatoare”. Se schimbă haotic reperele, percepţia, perspectivele asupra lumii, fenomen cu atât mai grav, cu cât veghea spiritului critic este complet atrofiată.
A.D. Rachieru, sintetizând pericolele care pândesc fiinţa umană, nu se limitează la descriptivism, nu-şi transformă paginile în bocet universal pe tema valorilor pierdute, ci, numind bolile, sugerează şi un „tratament” al lor. O primă cale de vindecare ar fi atât de des invocatul „spirit critic”, prin stimularea capacităţii de a prelua cu discernământ ceea ce, atât de generos, se oferă prin „cultura media”. Rezistenţa la imaginile standard, la modelele oferite, gestionarea mai judicioasă a timpului liber, în aşa fel încât calculatorul / televizorul / revistele de scandal şi produsele subculturale să lase loc lecturii, ar putea asigura necesarul salt înapoi de la „imagocentrism” la „logocentrism”. În era circuitului electronic („Evul Media catodic”), degradarea gustului public prin invazia divertismentului subminează inclusiv nevoia de apartenenţă. Homo Zappiens se amăgeşte crezându-se locuitorul unui sat universal: globalizarea înseamnă, de fapt, condamnarea la singurătate, incertitudine, noncomunicare, pierderea identităţii naţionale şi a temeiurilor ei culturale.
Subminarea culturii autentice a fost favorizată de logica vitezei şi a profitului, specifice mass-mediei, care a infantilizat şi îndobitocit publicul prin „soap operas”, publicitate stupidă, producţii comerciale, epidermice ori „culinaristice”. Pentru „noua elită”, „a fi” înseamnă „a fi văzut”, deci dacă nu te încadrezi în grilele media, nu exişti. Subcultura fără frontiere promovează kitsch-ul, discursul publicitar şi, ceea ce este mai trist, are impact inclusiv asupra modului în care este privită şi comentată producţia literară (de azi şi dintotdeauna).
Rigorile criticii academice sunt ridiculizate, atâta vreme cât la modă a ajuns un fel de „jurnalism cultural”, tot mai „dezinhibat şi hedonist”, care vulgarizează şi propune false valori şi o glorie mediatică lipsită de suport. Într-o pagină de pamflet necruţător, A.D. Rachieru denunţă jalnicele abdicări ale criticii literare actuale, care încurajează „autorlâcul, superlativita, diletantismul proliferant, urechist”, vesela confuzie a valorilor, critica de cumetrie, lupta cu statuile, promovarea zgomotoasă a valorilor de grup – gaşcă etc.
Pierderea identităţii în Edenul consumerist este o boală serioasă, tratată cu indiferenţă, sub presiunea modelelor oferite de mass-media: „contestată virulent, identitatea se defineşte azi ca fiind multiplă, concentrică, autoreflexivă, chemând – pentru omologare şi validare socială – şi prezenţa celuilalt ca element constitutiv”. Numai că celălalt, ca şi comunicarea în sine, rămân o utopie. Conceptul cameleonic de „postmodernism”, cu o atât de frumoasă carieră, a impus o receptivitate complice, pe o piaţă liberă de orice constrângeri, care pulverizează sistemul de securitate socială, sensul totalităţii, distribuţia şi justiţia socială. Valorizarea individului intră – mai mult ca oricând – în conflict cu supremaţia maselor, „înghiţind individul retras în indiferenţă. Iar noii autodidacţi sunt fără respect pentru cultura legitimă”, contestând aproape totul.
A.D. Rachieru realizează analize pertinente ale interconexiunilor sociale, politice şi culturale, pe un ton rareori vindicativ. În general, comentariile sale sunt critic-obiective, impecabile prin măsură / echilibru / detaşare, demonstrând forţă de pătrundere, informaţie temeinic ţinută „la zi” (trimiterile bibliografice, abundente, o demonstrează) şi o centrare pe scop. Este limpede intenţia de a trage semnale de alarmă şi de a redeştepta spiritul critic, simţul valorilor, civismul şi multe alte calităţi de care omul modern s-a lepădat cu prea mare uşurinţă, într-o vreme a „ierarhiilor asaltate şi contestate, a marasmului publicistic şi a vacarmului”.