Întemeierea Ţării Moldovei. Voievozi din sec. al XIV-lea (abordări şi interpretări noi)
Pentru tipar1. Problema întemeierii Ţării Moldovei. O abordare de principiu
La începutul anului 2009 autorităţile Republicii Moldova au anunţat iniţierea mai multor acţiuni în vederea celebrării a 650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei, Republica Moldova fiind considerată drept urmaşul direct, legitim, prin secole, al statului medieval Ţara Moldovei, constituit la mijlocul sec. al XIV-lea. Nu vedem nimic rău în faptul că un popor doreşte să-şi cunoască trecutul, primele menţiuni documentare, modul în care s-au manifestat generaţiile de predecesori pe parcursul istoriei. Vrem cu toţii să avem o conştiinţă istorică, să privim în trecut, să cunoaştem în plinătatea lor adevărurile istorice, derularea principalelor evenimente şi, bineînţeles, figurile lor centrale, eroii noştri naţionali.
Prin emiterea decretului prezidenţial din 6 noiembrie 2007, se încearcă, se pare, să se afirme că este cunoscută o dată exactă, fiind vorba de anul 1359 a întemeierii „statului Moldovenesc”, de fapt a Ţării Moldovei – „Terra Moldaviae” sau „Zemlea Moldavskaia” după izvoarele medievale, nume cu care s-a constituit şi a existat acest stat până la 1859.
Trebuie să arătăm însă că, deşi s-au întreprins numeroase investigaţii cu privire la evenimentele derulate la est de munţii Carpaţi pe la mijlocul sec. al XIV-lea, fenomenul la care ne referim rămâne învăluit de incertitudini şi mister. Anul 1359 este o dată relativă, şi chiar dacă în acest an, în spaţiul menţionat – la est de Carpaţi – s-au produs anumite evenimente, ele făceau parte dintr-o înlănţuire de procese şi acţiuni de lungă durată, care s-au desfăşurat pe o arie geografică mult mai vastă, în vatra vechii Dacii, atât la est, cât şi la vest de Carpaţi, adică în întreg spaţiul populat de români. O dată exactă a apariţiei „statului moldovenesc” nu e atestată nici în izvoarele arheologice, nici în cele scrise, documentare sau narative.
Ne îngrijorează că cei care au iniţiat aceste acţiuni jubiliare, pe lângă faptul că prezintă un tablou foarte deplasat şi denaturat al evenimentelor desfăşurate cu secole în urmă, încearcă să rupă, de fapt, aceste evenimente din contextul general românesc – aria geografică cuprinsă între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră provenind încă din cărunta Antichitate, de când străbunii noştri din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi balcanic s-au desprins de vasta arie romanizată. A urmat o îndelungată epocă de circa un mileniu (sec. IV-XIII) „de neîntreruptă trăire” a românilor, pe care D. Cantemir a definit-oîn Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor1 „secolul întunecat” şi din care, ca printr-un miracol, cum s-a exprimat Gheorghe Brătianu, clasicul istoriografiei noastre naţionale, a supravieţuit poporul român2. Acelaşi D. Cantemir a exprimat unitatea de secole a poporului român prin sintagmele: „Moldova noastră”, „Dacia noastră”, „românii noştri”, „neamul nostru”, „limba noastră românească”, „ţara noastră”, deducând „de aicea dară şi dintr-aceştia romani s-au început neamul nostru a românilor”.
După mai multe secole de „tăcere”, ca urmare a invaziilor barbare, de la huni până la mongolo-tătari, şi a stăpânirii acestora în spaţiul mai sus arătat, abia în Evul Mediu timpuriu au dat semne de existenţă în istorie strămoşii noştri – românii, manifestându-se prin personalităţi, nuclee şi formaţiuni politice şi statale, militare, „dând glas” voinţei strămoşilor noştri de a ne plasa în istorie, ajungând la acele mari formaţiuni statale medievale pe care le numim Ţara Moldovei (Valahia Mică) – la est de Carpaţi şi Ţara Românească (Valahia Mare) – la sud de Carpaţi. Strămoşii noştri au încercat să se manifeste, să se impună în contextul politic internaţional destul de timpuriu, dar, precum a afirmat Grigore Ureche3, fiind situaţi „în calea tuturor răutăţilor”, aceste împrejurări au frânat în mare parte prezenţa şi manifestarea noastră în istorie.
În izvoarele bizantine, sud-slave, ungare, est-slave, poloneze etc. strămoşii noştri, adică românii, indiferent unde locuiau – la est, la vest sau la sud de munţii Carpaţi – erau cunoscuţi prin acelaşi etnonim, dar ortografiat diferit, în dependenţă de limba în care erau scrise izvoarele: de exemplu, slavii de răsărit ne-au numit volohi, polonezii – vlosi, grecii din Bizanţ – vlahi, ungurii – olahi, germanii – welsch etc.
Carpaţii nu au fost niciodată un zid berlinez care să răzleţească ori să separe românii de pe ambele versante ale munţilor. Documentele istorice arată că în procesul de constituire şi consolidare a Ţării Moldovei au fost implicaţi deopotrivă voievozii, căpeteniile militare, precum şi băştinaşii, atât de o parte, cât şi de alta a Carpaţilor. Ţara Moldovei s-a format iniţial pe valea râului Moldova (de unde se trage şi numele ţării), unde erau situate oraşele Baia, numit „Civitas de Moldaviae”, şi Siret.
Populaţia din spaţiul actual al Republicii Moldova, deşi pe la mijlocul sec. al XIV-lea se afla sub stăpânirea mongolo-tătară, a reuşit să păstreze şi să consolideze vechile structuri autohtone, tradiţiile de autoadministrare şi justiţie, comune cu restul lumii româneşti. Continuitatea vieţuirii românilor moldoveni în acest spaţiu a fost demonstrată de mai mulţi cercetători. Arheologul Ion Hâncu4, de exemplu, precum şi colegul nostru Gheorghe Postică5 au arătat că, după retragerea structurilor de stat şi militare romane, populaţia romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de aşezări preponderent rurale, continuând să-şi ducă modestul trai, plătind tribut numeroşilor invadatori şi stăpânitori barbari, sute de ani la rând, până în sec. al XIV-lea.
Izvoarele scrise de mai târziu (din sec. XV-XVI) atestă structuri ce au precedat apariţia statului medieval Ţara Moldovei, poate chiar nişte nuclee statale, atât la vest, cât şi la est de râul Prut. Drept exemplu pot servi aşa-numitele „republici” medievale Vrancea, Câmpulung Moldovenesc şi Tigheciul, precum şi mai multe „ţări”, între care şi cea a Bolohovenilor. Ba chiar şi ţinuturile (structuri administrativ-teritoriale în care a fost împărţită mai târziu Ţara Moldovei) aveau la origini structuri administrative locale, un fel de mici „ţări”, care treptat au fost înglobate în Ţara Moldovei. Procesul de unificare a avut două centre, care s-au profilat, până la urmă, în ceea ce s-a numit în Evul Mediu Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Treptat, Ţara de Sus a ajuns să se impună, extinzându-şi autoritatea până la Nistru şi la „Marea cea Mare”, pe la mijlocul anilor ’70-’80 ai sec. al XIV-lea, în timpul lui Petru Muşat, când a avut loc extinderea teritorială. După cum consideră istoricii, Ţara Moldovei a ajuns atunci în limitele şi hotarele sale istorice fireşti.
Evenimentele de la mijlocul sec. al XIV-lea s-au aflat în centrul atenţiei marilor noştri istorici şi cronicari medievali, atât până la Grigore Ureche (în cronicile slavo-române6), cât şi după el – Miron Costin, în celebra lucrare De neamul moldovenilor7, demonstrează originea latină şi unitatea poporului român; Dimitrie Cantemir (cu Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor şi Descrierea de odinioară şi de astăzi a Moldovei ş.a.). Cronicile medievale arată că interesul faţă de problema „începăturii”, „de unde a început Ţara Moldovei” a apărut relativ târziu. Primele letopiseţe în Ţara Moldovei au început a se scrie abia în a doua jumătate a domniei lui Ştefan cel Mare şi reflectau doar această perioadă. Până la acestea existau doar nişte pomelnice mănăstireşti şi însemnări cronicăreşti, nişte liste cu nume de voievozi, care trebuiau să demonstreze legitimitatea succesiunii la tron, un fel de arbore genealogic al unui anumit voievod, care trebuia să-i confirme prezenţa în scaunul domnesc.
În cronicile slavo-române, întocmite în Ţara Moldovei în sec. XV-XVI, tradiţia istorică coboară până la un Dragoş voievod, a cărui vânătoare de bouri în teritoriul devenit ulterior Ţara Moldovei este descrisă doar printr-un singur rând: „În anul 6967 (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a domnit doi ani”8. Specialiştii au încins o discuţie interesantă în jurul acestui Dragoş, venit din Maramureş. Au fost identificate câteva persoane cu acelaşi nume, Dragoş9, voievozi de Maramureş: Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti; Dragoş din Bedeu; Dragoş din Câmpulung de pe Tisa etc. Desigur, acest aspect al problemei nu constituie obiectul studiului de faţă, dar trebuie să accentuăm că toate cronicile noastre medievale se sprijină pe tradiţia istorică, care duce spre un Dragoş voievod, vânător de bour venit din Maramureş şi întemeietor al Ţării Moldovei. Când s-a produs întemeierea ţării nu se ştie cu exactitate: după unii istorici evenimentul a avut loc înainte de 1359, iar după alţii mai târziu. De asemenea, nu se ştie cu exactitate dacă acel Dragoş întemeietorul era din spaţiul istoric la Moldovei, adică conducător al voievodatului cristalizat pe valea râului Moldova sau un Dragoş voievod dintre cei arătaţi mai sus, din Maramureş.
Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat la mijlocul sec. al XIV-lea avea rădăcini mai vechi şi reprezenta o evoluţie firească, finalitate a unor procese îndelungate ce au avut loc în lumea românească şi care, în urma cuceririlor maghiare în Transilvania, a condus la anihilarea voievodatelor ce au opus rezistenţă expansiunii maghiare în spaţiul intracarpatic, începând din sec. al IX-lea – ale lui Gelu, Glad, Menumorut – dar s-au menţinut nişte focare voievodale, inclusiv cele din Maramureş, care se opuneau voinţei regilor Ungariei şi care au încercat să se manifeste din plin, impunându-se în alt mediu românesc, la sud şi la est de Carpaţi, unde ulterior au apărut şi s-au consolidat Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Aceste realităţi istorice, din cauza numărului limitat de izvoare, au fost interpretate în mod diferit.
Dimitrie Cantemir, de exemplu, arată că, atunci când au năvălit barbarii în spaţiul nostru, romanii, adică românii s-au retras la vest de Carpaţi, în Maramureş. Când s-au creat condiţii favorabile, romanii, sau românii, cum se exprimă el, au revenit din Maramureş şi au repopulat meleagurile pe care le-au stăpânit din vechime. Tot Cantemir afirmă că românii de la est şi de la sud de Carpaţi sunt din aceeaşi tulpină, că Radu Negru vodă, cel care a descălecat Ţara Românească10 la sud de Carpaţi, şi Dragoş, cel care a venit în Ţara Moldovei, sunt, de fapt, urmaşii unui anume Bogdan voievod, care, la rândul său, descindea din „Ioan [Asan al II-lea, ţarul Ţaratului Româno-Bulgar de la sud de Dunăre11] domn al tuturor românilor”12, care, în anumite condiţii istorice, s-a refugiat din Balcani în Maramureş.
Oricum, problema datării cu exactitate a întemeierii celor două ţări româneşti, şi a Moldovei în special, rămâne în discuţie. În condiţiile de azi, trebuie să ne apropiem cu mare grijă şi atenţie de trecutul nostru şi să încercăm să vedem lucrurile obiectiv, fără ură şi părtinire, şi să arătăm că, de fapt, nici strămoşii noştri în domeniul istoriografiei, nici Grigore Ureche, nici Miron Costin, nici Constantin Stolnicul Cantacuzino şi nici Dimitrie Cantemir nu au greşit, când arătau că în acest spaţiu larg, de la Tisa şi până dincolo de Nistru, şi până la Marea Neagră, şi până în Balcani s-a format unul şi acelaşi popor, urmaşi direcţi ai romanilor, care au fost chiar şi cetăţeni romani, cu demnitate de romani, dar care, treptat, prin secole, au ajuns să fie numiţi români.
Această romanitate orientală s-a separat de ceilalţi romani ca urmare a invaziilor barbare, masa principală a populaţiei romanizate din acest spaţiu carpato-danubiano-pontic şi de la sud de Dunăre fiind ruptă de masa principală a romanităţii occidentale, s-a individualizat treptat, căpătând trăsături etnice distincte, mai ales în urma cuceririlor ungare. Nici în sec. al XIV-lea nu s-a găsit o forţă care ar fi putut să unească românii din spaţiul extracarpatic – avem în vedere spaţiul est şi sud-carpatic – şi de aceea s-au cristalizat două ţări româneşti: Ţara Românească, poate cu o jumătate de secol înainte, şi Ţara Moldovei, puţin mai târziu. Ambele au la începuturi aceleaşi tradiţii, aceeaşi pluritate de formaţiuni şi nuclee statale, existând separat până la mijlocul sec. al XIX-lea, când au format, prin voinţă comună, un singur stat. Prin actul istoric de Unire a celor două Principate Române (Principatul Moldovei şi al Valahiei) drepturile de autoritate statală au fost transmise noului stat – România.
În condiţiile istorice cunoscute, drept urmare a anexării Moldovei dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist în 1812, populaţia Basarabiei a fost lipsită de propriile structuri statale, acestea fiind înlocuite cu cele ruseşti, şi, ca urmare, a fost abătută de la procesul de constituire a statului românesc modern. În asemenea condiţii, întâmpinând mari dificultăţi, românii din Basarabia s-au văzut nevoiţi să-şi croiască un viitor independent, ajungând la mişcarea de eliberare naţională mai ales în primele decenii ale sec. al XX-lea. În condiţiile Primului Război Mondial această manifestare a voinţei populaţiei băştinaşe a culminat cu proclamarea Sfatului Ţării, a Republicii Democratice Moldoveneşti, dezlipirea de imperiul ţarist şi unirea cu România, act adoptat la 27 martie 1918.
2. Considerente privitoare la consolidarea
Ţării Moldovei în a doua jum. a sec. al XIV-lea
Ţării Moldovei în a doua jum. a sec. al XIV-lea
Epoca romană şi cea postromană au generat în spaţiul carpato-danubian-nord-pontic transformări economice, politice şi culturale radicale, care au condus la formarea în teritoriu a unui nou etnos distinct în întreaga arie de civilizaţie romană – poporul român. Numeroasele invazii ulterioare ale seminţiilor nomade şi migratoare au sfâşiat neîncetat acest masiv etnic, care s-a pomenit de mai multe ori sub dominaţie străină. Croit şi răscroit din punct de vedere politic, poporul din spaţiul amintit a rămas în mare parte unitar din punct de vedere etnic. Situaţia s-a perpetuat de-a lungul mai multor secole, prejudiciind considerabil dezvoltarea potenţialului său sub toate aspectele. Însă către secolele XIII-XIV populaţia băştinaşă este implicată tot mai mult în diferite acţiuni de ordin politic, militar şi fiscal ale stăpânitorilor străini, ceea ce a determinat afirmarea sa deplină pe arena istorică a Europei în secolele următoare.
Evenimentele s-au precipitat mai ales cu începere din ultimele decenii ale sec. al XIII-lea – primele decenii ale sec. al XIV-lea, când devin tot mai frecvente ciocnirile militare dintre Regatul Ungariei şi Hoarda de Aur pe linia lor de tangenţă – Munţii Carpaţi, pe de o parte, şi dintre Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei cu Hoardă de Aur în arealul Rusiei Mici şi Podoliei, pe de altă parte. Trebuie să subliniem că, în cadrul acestor rivalităţi militaro-politice, cele trei puteri creştine erau în plină ascensiune şi expansiune teritorială, iar Hoarda de Aur, care, de altfel, stăpânea în mare parte spaţiul carpato-nistrean, în care s-a constituit Ţara Moldovei, era în evident declin. În aceeaşi perioadă hanii tătaro-mongoli, căutând să-şi menţină dominaţia în Nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, efectuau adesea raiduri militare şi de jaf în vestul Carpaţilor, teritoriu stăpânit de regalitatea ungară, obligând-o pe aceasta din urmă să-şi apere stăpânirile, dar şi să efectueze, la rândul ei, campanii de răspuns, care aveau scopul nu numai de a stăvili invaziile mongolilor, dar şi de a-i respinge din estul Carpaţilor şi chiar de a pune stăpânire pe aceste teritorii. În linii mari, acelaşi lucru urmăreau Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei, acestea mai pretinzând şi la teritoriul dintre Carpaţi şi Nipru.
În literatura de specialitate s-a atras mai puţină atenţie asupra faptului că mongolo-tătarii, prin sistemul lor de dominaţie, în scopul acumulării dărilor şi prestaţiilor de tot soiul, atrăgeau în structurile lor fiscale şi administrative oameni din partea locului. Se pare că şi în campaniile lor militare mongolo-tătarii, fie contra ungurilor, fie a altor rivali, se vedeau nevoiţi să apeleze la unele servicii de ordin militar şi auxiliar din partea autohtonilor, adică a românilor est-carpatini. Cu atât mai mult că şi alte puteri implicate în disensiuni militaro-politice din această arie geografică europeană recurgeau la serviciile unor mercenari şi din spaţiul nostru. De exemplu, în campaniile lor militare, regii Ungariei antrenau şi unităţi formate după principiul teritorial sub comanda voievozilor locali. În celebrul său tratat Descriptio Moldaviae Dimitrie Cantemir arată că „Dragoş, fiul regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărât să încerce trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de vânător”. Cifra de „300 de oameni” ce l-ar fi însoţit pe Dragoş ar putea fi raportată la numărul de oşteni pe care putea sau era obligat să-i adune voievodul Maramureşului drept prestaţie militară cu ocazia unor campanii ale regilor Ungariei, ai căror supuşi erau. Se admite, de asemenea, că la vestita luptă de la „Sinie Vodî” din 1362-1363 între lituanieni şi mongolo-tătari13, în care cei din urmă au suferit o înfrângere zdrobitoare, au participat şi detaşamente formate din băştinaşi de la est de Carpaţi.
Participarea îndelungată a autohtonilor la asemenea acţiuni administrativ-fiscale şi militare a contribuit la acumularea unei experienţe destul de însemnate, care, la rândul ei, a avut drept consecinţă formarea şi consolidarea unor vârfuri, a unei elite locale implicate în activităţi administrative şi militare. Atât în spaţiul intracarpatic, cât şi cel extracarpatic, aceste căpetenii, deşi subordonate, pe de o parte, regalităţii ungare, iar pe de alta, puterii hanilor mongolo-tătari, se afirmă tot mai mult, fiind atestaţi cu titluri de voievozi, cnezi, vătămani, vătafi, căpitani. Numai astfel putem explica forţa de rezistenţă a lui Bogdan I, de altfel, fost voievod maramureşean urcat în scaunul ţării la est de Carpaţi, în faţa unităţilor de oaste regală, care au întreprins o expediţie militară de proporţii pentru a-l supune regelui pe acest răzvrătit, susţinut masiv de băştinaşi, la hotarul anilor ’50-’60 ai sec. al XIV-lea. De asemenea, numai o experienţă militară de durată şi un grad avansat de organizare a reprezentanţilor populaţiei autohtone de la est de Carpaţi, fie dintr-o zonă geografică destul de limitată la început, în frunte cu un voievod sau căpetenie militară, au determinat nu numai rezistenţa, dar şi victoria clară asupra unei forţe armate, bine organizate, cum era cea a regelui polonez, în lupta de la „Plonini” (după sursele leşeşti în 1359)14, bătălie care, de fapt, a oprit, după părerea noastră, expansiunea Poloniei în spaţiul carpato-nistrean până la Dunăre şi Marea Neagră.
Trebuie de subliniat şi faptul că prin acţiunile sale Bogdan I nu numai că a reuşit să reziste forţei militare maghiare a fostului său rege, dar şi să consolideze independenţa ţării apărute la est de Carpaţi, pe valea râului Moldova, prin aducerea cu sine a fiilor săi şi a unor unităţi de oaste maramureşeană în frunte cu căpeteniile lor. După noi, unii dintre aceştia sunt menţionaţi în primele acte emise de cancelaria Moldovei cu epitetul de „viteji”. Cei care au părăsit pentru totdeauna Maramureşul şi au rezistat în faţa presiunii regelui maghiar au consolidat rândurile nobilimii, ale boierimii locale aflate în plin proces de cristalizare şi afirmare.
Întemeindu-se pe vechile structuri administrative, fiscale şi, poate, ecleziastice, Bogdan I şi, mai ales, urmaşii săi în scaunul voievodal Laţco şi Petru I au reuşit să consolideze independenţa şi suveranitatea Ţării Moldovei, la început într-o arie geografică mai restrânsă, treptat înglobând întregul spaţiu dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Noul stat se impune şi în plan internaţional, fiindu-i recunoscută independenţa – în primul rând de către regele Ungariei – şi stabilind diverse relaţii cu mai multe ţări.
În legătură strânsă cu aspectul la care ne vom opri mai jos, legat de întemeierea Ţării Moldovei, ţinem să amintim că, la fel ca şi în alte părţi ale spaţiului carpato-danubian-nord-pontic, şi la răsărit de Carpaţi s-au constituit treptat din vechile structuri administrative şi fiscale, impuse mai ales de mongolo-tătari, mai multe mici voievodate, ţări, cnezate locale. În scurtă vreme după retragerea administraţiei străine, după cunoscutele evenimente din 1362-1363, acestea s-au pomenit în aria de influenţă a voievodatului Moldovei. Fenomenul s-a produs destul de rapid, pe parcurs de două-trei decenii, astfel încât extinderea teritorială a Ţării Moldovei s-a încheiat către 1386-1387.
Faptul că între primii voievozi ai Moldovei şi căpeteniile locale au avut loc compromisuri în procesul de unificare, poate fi confirmat, după noi, prin reminiscenţele de drepturi locale, păstrate de vechile republici / ţări medievale – Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, Tigheciul ş.a., care şi-au menţinut drepturile lor străvechi sub formă de autoadministrare, structuri fiscale şi vamale locale, precum şi de păstrare îndelungată a raporturilor de subordonare directă a căpeteniilor locale voievodului, ulterior domnului Ţării Moldovei.
Existenţa într-o anumită perioadă istorică a unor nuclee statale între Carpaţi şi Nistru este probată şi de pluritatea noţiunilor desemnând una şi aceeaşi funcţie de diriguitori de ţinut. Astfel, la Cernăuţi aflăm pe un staroste, la Hotin un pârcălab, la Suceava un portar, la Lăpuşna – vătaf ş.a., noţiuni care reflectă o anumită evoluţie istorică în coagularea unei puteri politico-administrative locale.
De asemenea, în legătură cu prezenţa mai multor voievodate, ţări, cnezate la est de Carpaţi de rând cu „Terra Moldaviae”, trebuie să punem şi un prim privilegiu comercial cunoscut din 6 octombrie 1408, acordat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni, şi anume de a face comerţ în Moldova, stabilindu-se şi localităţile unde aceştia vor plăti taxele vamale de import-export şi de tranzit15. De rând cu Suceava, unde era vama principală a ţării, în acest act figurează multe alte centre din întregul spaţiu al Moldovei, între care: Iaşi, Cetatea Albă, Tighina, Bacău, Baia, Trotuş, Cernăuţi, Dorohoi, Siret, Hotin, Roman, Neamţ şi Bârlad, care în mare parte erau centre de ţinut reprezentând structuri teritoriale, administrative, fiscale şi vamale mai vechi. Acest privilegiu pare să fixeze o tradiţie, nişte realităţi de până la declanşarea procesului de unificare a ţării.
3. Voievozi din sec. al XIV-lea
În urma unor lecturi de durată şi a unor investigaţii proprii, am observat că majoritatea cercetărilor privind istoricul întemeierii Ţării Moldovei, de altfel, interesante, au un punct vulnerabil şi anume: se are în vedere apariţia la est de Carpaţi doar a unui centru voievodal şi de aceea se încearcă să se stabilească succesiunea, cronologia şi continuitatea sau discontinuitatea dinastică a voievozilor cunoscuţi, punându-i în legătură cu un singur voievodat. Or, până la încheierea unificării teritoriale a Ţării Moldovei în graniţele sale istorice au existat şi alte nuclee statale, trecutul cărora este învăluit în negura timpului. Se pare că pomelnicul de la Voroneţ, asupra căruia vom reveni ceva mai jos, la fel ca şi cronicile leşeşti la care se referă Grigore Ureche, conţin anumite informaţii privind existenţa unor voievodate şi a conducătorilor lor. Admiterea coexistenţei paralele într-o anumită perioadă istorică a două sau mai multe voievodate în spaţiul est-carpatic pare să ofere o soluţie mai clară în problema succesiunii şi cronologiei voievozilor în spaţiul geografic al Moldovei istorice din sec. al XIV-lea.
Trebuie să amintim că puţinele izvoare scrise, rămase din această epocă şi din perioada imediat următoare, ne oferă informaţii exclusiv despre voievozi maramureşeni, care s-au implicat în evenimentele din răsăritul Carpaţilor, în anii ’40-’60 ai sec. al XIV-lea şi care au stimulat procesul de constituire a Ţării Moldovei.
De aceea, considerăm mai binevenită, la stabilirea unei succesiuni cronologice obiective a voievozilor moldoveni de la mijlocul secolului al XIV-lea, analiza pomelnicelor unor mănăstiri din sec. XIV-XV, dintre care unele au început a fi întocmite în primele decenii de existenţă a Ţării Moldovei ca stat independent.
Se pare, cel mai vechi monument de cultură scrisă în care sunt trecuţi primii voievozi moldoveni este Pomelnicul aşa-numitei Mitropolii de Rădăuţi, ori, mai exact, al bisericii episcopale Sf. Nicolae din Rădăuţi, înălţată, probabil, în timpul domniei lui Petru I Muşatinul (1375-1391), pe locul unei alte biserici de lemn zidite prin deceniul al II-lea al sec. al XIV-lea16. Se crede că în această biserică de lemn a fost iniţial înmormântat Bogdan I17. Pomelnicul Sfintei Mitropolii a Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri a fost început fie pe timpul lui Bogdan I, care, după toate probabilităţile, a transformat vechea biserică în mănăstire, numită ulterior după numele voievodului „Bogdana”, adică „a lui Bogdan”18, fie, cel târziu, pe timpul lui Pertu I, care a zidit biserica de piatră. Treptat, prin înmormântarea lui Bogdan I, a fiului său Laţcu şi a lui Petru I Muşatinul, centrul ecleziastic de la Rădăuţi devine necropolă voievodală, unde ulterior vor fi înhumaţi alţi voievozi din aceeaşi stirpe şi rudele lor apropiate19. Anume de aceste evenimente trebuie legate şi începuturile pomelnicului arătat mai sus. Din nefericire, ca şi multe alte asemenea scrieri vechi, pomelnicul rădăuţean a ajuns la noi doar într-o copie-traducere de pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, făcută după alte copii, care au la origine un pomelnic primar20, precum am arătat, de pe timpul lui Bogdan I şi al urmaşilor săi direcţi. Sursa în cauză include voievozi moldoveni de la Bogdan I până la Alexandru Lăpuşneanu, dintre care unii cu doamnele lor: „Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman, Ştefan, Bogdan, Bogdan, Alexandru...”21, care pot fi uşor identificaţi cu Bogdan I şi soţia sa Maria, Laţco şi doamna lui Ana, Petru I Muşatinul şi Ştefan I (opinii privind anii de domnie ai acestor voievozi vezi în Anexa 2). S-ar putea admite că primul dintre cei doi voievozi cu numele Bogdan, ambii înainte de Alexandru cel Bun, ar putea fi unul dintre urmaşii direcţi ai lui Ştefan I, menţionat şi în Pomelnicul mănăstirii Probota: „...Bogdan Voevod [şi] Ştefan Voevod”22, iar al doilea este „jupân Bogdan”, fratele lui Alexandru cel Bun23. Astfel, putem observa că, deşi a fost copiat de mai multe ori, Pomelnicul Mitropoliei de Rădăuţi redă exact numele a şapte voievozi de la Bogdan I până la Alexandru cel Bun, dintre care primii cinci au domnit efectiv, iar ultimii doi au fost înscrişi ca fiu de domn, în primul caz, şi ca asociat la domnie („jupân Bogdan”), în cel de-al doilea caz.
Un alt document de epocă în care sunt trecuţi primii voievozi moldoveni este actul din 7 ianuarie 1403 emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun, prin care acesta dăruieşte Episcopiei Moldovei două sate pentru pomenirea voievozilor de până la el, adică de până la 1400, după cum urmează: „Bogdan voievod, Laţco voievod, Petru voievod, Roman voievod, Ştefan voievod”24. Este vorba, aşadar, de aceiaşi cinci voievozi din a doua jum. a sec. al XIV-lea, amintiţi în Pomelnicul de la Rădăuţi.
Alt izvor scris, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, început la 1407 şi recopiat în vremea domniei lui Ştefan cel Mare sau ceva mai târziu25, aminteşte următorii voievozi din aceeaşi perioadă: „Bogdan voievod, Laţco voievod, Costea voievod, Petru voievod, Roman voievod, Stefan voievod, Iuga voievod”26. Cei doi voievozi nepomeniţi anterior, Costea şi Iuga, se consideră că nu au domnit sau au domnit foarte puţin27, de aceea Alexandru cel Bun nu i-a inclus în documentul din 1403. Ştefan S. Gorovei susţine că acest Costea voievod era unul din fiii lui Bogdan I şi că trebuia să fi fost soţul Margaretei-Muşata şi tatăl fraţilor Petru I şi Roman I28, şi a fost trecut în Pomelnicul de la Bistriţa ca membru al familiei sau urmaş al lui Bogdan I. Până nu demult Pomelnicul Bistriţei era unicul izvor intern în care figura acest Costea voievod, de aceea personalitatea şi prezenţa sa în rândul voievozilor Moldovei au fost puse la îndoială şi au trezit numeroase discuţii. Anticipând expunerea noastră, vom arăta că acest voievod mai este menţionat într-un izvor intern, la care ne vom referi mai jos, aici doar specificam că prezenţa acestuia în două surse diferite din sec. al XV-lea confirmă existenţa unui voievod cu un asemenea nume.
În ceea ce-l priveşte pe Iuga voievod, acesta a fost inclus în pomelnicul Bistriţei, având o domnie scurtă înainte de Alexandru cel Bun, între 1399-1400 (aceştia doi fiind şi fraţi), după care, precum arată Grigore Ureche în letopiseţul său, în condiţiile rivalităţilor pentru scaunul domnesc „l-au luat la sine Mircea Vodă, domnul muntenescu”29.
Astfel, listele de voievozi din Pomelnicul de la Rădăuţi, din documentul de la 1403 şi din pomelnicul bistriţean, început la 1407, demonstrează că începuturile puterii voievodale independente în Ţara Moldovei sunt legate, în perioada de domnie a lui Alexandru cel Bun, de numele lui Bogdan I, iar numărul voievozilor cunoscuţi de până la Alexandru cel Bun a ajuns la şapte, la care îi adăugăm pe cei doi voievozi Bogdan, care nu au domnit efectiv, în total ar fi deci nouă voievozi.
Letopiseţele slavo-române30 (între care cel de la curtea lui Ştefan cel Mare, început la 147331 şi continuat până către sfârşitul domniei sale), care reflectă în mare parte domnia lui Ştefan cel Mare, conţin o listă de voievozi de la începuturile Ţării Moldovei şi până la urcarea în scaun a marelui voievod, după cum urmează: „Dragoş, Sas, Bogdan, Laţco (în unele redacţii Bogdan şi Laţco sunt inversaţi cu locurile – n. A.E., V.E.), Petru, fiul Muşatei, Roman, Ştefan, Iuga”32. Precum observăm, lista din letopiseţe începe nu cu Bogdan I, ci cu Dragoş şi Sas şi este omis peste tot Costea, fiind incluse în total opt persoane. Mai multă vreme s-a considerat că adăugarea primilor voievozi pe lista letopiseţului de la curtea lui Ştefan cel Mare s-a produs abia pe timpul lui Ştefăniţă vodă (1517-1527)33. Cunoscutul istoric ieşean Ştefan S. Gorovei arată însă că refacerea listei primilor voievozi în acest letopiseţ şi recuperarea lui Dragoş (prin urmare şi a fiului său Sas – n. A.E., V.E.), „pentru istoria statului şi a dinastiei” voievodale a Moldovei ţine nu de domnia lui Ştefăniţă vodă, ci a bunicului său Ştefan cel Mare, care a simţit necesitatea de a avea un tablou cât de cât veridic privind succesiunea la tron a domnilor Ţării Moldovei de la întemeierea ei34. Precum arată acelaşi cercetător, Ştefan cel Mare a avut o pietate deosebită pentru Dragoş, ca primul voievod al Moldovei, mutând biserica înălţată de precursorul său de la Volovăţ (unde, precum se admite, a fost înmormântat), la mănăstirea Putna, iar pe locul celei de lemn a înălţat la Volovăţ alta de piatră35. Personal, susţinem această din urmă opinie şi vom arăta că anume Ştefan cel Mare, prin puternica sa conştiinţă istorică, a căutat să ajungă spre începuturile ţării sale, să înveşnicească memoria primilor voievozi, a moşilor şi strămoşilor săi, înscriindu-le numele în pomelnice, cronici şi punându-le lespezi de mormânt cu epitafele respective. Aşadar, începuturile voievodale în Moldova sunt atribuite acum, în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, lui Dragoş, dar nu lui Bogdan I36.
În asemenea caz apare fireasca întrebare: de ce Alexandru cel Bun nu i-a considerat pe Dragoş şi Sas precursori ai săi în scaunul Ţării Moldovei? Prea puţin probabil că nu a avut ştire despre ei, căci memoria lui Dragoş trebuia să fi fost încă destul de vie în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun. Aici se conturează două răspunsuri:
– pe de o parte, Dragoş şi Sas, deşi tot voievozi maramureşeni, ca şi Bogdan I, erau probabil din alt neam de voievozi,
– iar pe de altă parte, deşi au diriguit acest voievodat înainte de Bogdan I, erau subordonaţi regelui maghiar şi de aceea nu au fost incluşi în listele lui Alexandru cel Bun.
Grigore Ureche încearcă, de asemenea, să reconstituie succesiunea, cronologia şi genealogia primilor domni moldoveni după letopiseţele mai vechi ale ţării, dar, spre deosebire de predecesorii săi, el foloseşte şi informaţii din cronicile străine, în special din cele polone. În Letopiseţul moldovenesc el aduce numele următorilor voievozi: Dragoş vodă, „fiiu-său” Sas vodă (4 ani), urmat de fiiu-său Laţcu vodă (8 ani), Bogdan vodă (6 ani), (aici Gr. Ureche, la fel ca şi unele variante ale cronicilor moldoveneşti îi inversează cu locurile pe Laţcu şi Bogdan) „Pătru vodă, ficiorul lui Muşatu” (16 ani), „după dânsul frati-său, Roman vodă” (3 ani), Ştefan vodă, „carile au avutu doi ficiori, Ştefan şi Pătru” (7 ani), după acest Ştefan vodă, cronicarul îl plasează pe Iuga vodă (cu 2 ani de domnie)37.
Deşi pare destul de clar reconstituită succesiunea şi cronologia primilor voievozi moldoveni înainte de Alexandru cel Bun, fie cu începere de la Bogdan I, fie de la Dragoş, unii istorici nu au putut să ocolească anumite informaţii, ce-i drept destul de confuze, utilizate de Grigore Ureche în baza Letopiseţului leşesc. Astfel, Letopiseţul nostru moldovenesc scrie despre Dragoş voievod, atestat pe la 6867(1359), pe când Letopiseţul leşesc indică prezenţa în acelaşi an a altui voievod, pe nume Ştefan, care ar fi avut doi fii – Ştefan şi Petru, iar după moartea tatălui lor, luptând între ei pentru scaunul domnesc, „fugitu Ştefan fratele mai mare la Cazimir craiul leşescu”, iar Petru a rămas în tron. „Vrându Cazimir crai – arată în continuare Grigore Ureche după acelaşi Letopiseţ leşesc – ca să dobândească ţara şi să fie pe voia lui Ştefan vodă, i-au datu oaste, de au întrat în ţară, on zioa dintâi a lui iulie”38. După ce sunt înşiruite pierderile leşilor, cronicarul arată, nedumerit, că „letopiseţul nostru39 de ficiorii lui Ştefan vodă ce pomenim mai sus, nimic nu scrie...”40. În continuare, identificându-l sau, mai curând, confundându-l pe Ştefan voievod de la 1359 cu Ştefan I (1394-1399), Grigore Ureche arată că după acesta „au domnitu Iuga vodă”41.
Ştefan S. Gorovei, considerând, probabil, informaţiile lui Grigore Ureche greşite, le-a neglijat la reconstituirea succesiunii şi cronologiei voievozilor moldoveni de la Dragoş vodă până la Alexandru cel Bun. În schimb, C. Rezachevici42 a reevaluat cele înşiruite de marele nostru cronicar după Letopiseţul leşesc şi, în încercarea sa de a efectua aceeaşi operaţiune, îl plasează cronologic pe un Petru, fiul lui Ştefan, imediat după Bogdan I, şi nu după Ştefan I, cum încearcă Gr. Ureche, şi îl exclude pe cel de-al doilea fiu Ştefan din cronologia domnilor moldoveni, care, în urma înfrângerii în bătălia de la Plonini, nu a mai reuşit să urce în scaun. Totodată C. Rezachevici îl omite din aceeaşi succesiune pe tatăl celor doi fraţi, fiul lui Bogdan I, adică pe Ştefan, din simplul considerent că nu-l află implicat în evenimentele în care se impusese Bogdan I, atât în Maramureş, cât şi în Moldova. Urmând această logică, credem că Ştefan murise înaintea tatălui său Bogdan I (în 1358) şi de aceea, după moartea celui din urmă, în lupta de la Plonini s-au implicat nu fiul, ci nepoţii săi. Drept urmare, acelaşi istoric îl plasează cronologic imediat după Bogdan I, pentru o scurtă perioadă de domnie, pe un alt Petru (I) (spre sf. anului 1367 – iulie anului 1368), decât celălalt – Petru Muşatinul (1375-1391)43. Rezolvarea acestei confuzii care vine încă de la Grigore Ureche, propusă de acelaşi C. Rezachevici, este cât se poate de motivată, întrucât Dragoş voievod a lăsat urme destul de adânci atât în tradiţia orală, cât şi în toponimie şi documente scrise, pe când Ştefan cu fiii săi sunt vag amintiţi doar în Letopiseţul leşesc citat, nu prea izbutit, de marele cronicar moldovean din sec. al XVII-lea.
O soluţie mult mai simplă şi mai veridică ar fi să admitem coexistenţa în spaţiul est-carpatic pe parcursul sec. al XIV-lea a două sau mai multe formaţiuni statale în proces de consolidare. Unul dintre ele este, într-adevăr, cel al Moldovei, care i-a avut drept voievozi pe Dragoş şi Sas, care în împrejurări aproape elucidate au fost înlăturaţi din scaun de către Bogdan I şi descendenţii săi. Acest voievodat de la poalele Carpaţilor, de pe valea râului Moldova, fiind un timp în aria de interese ale regilor ungari, apare, într-un fel sau altul, în cronicile ungare şi în diplomele date voievozilor maramureşeni de regele Ungariei. În schimb, cronicarii polonezi nu cunosc începuturile acestui voievodat şi chiar Bogdan I nu le este cunoscut, după noi, din simplul motiv că Ţara Leşească în expansiunea sa teritorială spre sud nu se ciocnise pe la mijlocul sec. al XIV-lea sau puţin mai târziu cu acest voievodat. În schimb, în această perioadă Ţara Leşească ajunsese pe linie de tangenţă cu un alt voievodat românesc, plasat în nord-estul spaţiului istoric al Ţării Moldovei, aşa-numita Ţara Şepeniţului, în care a fost voievod acel Ştefan, cu cei doi fii: Ştefan şi Petru, despre care se aminteşte în Letopiseţul leşesc, operă ce l-a inspirat pe Grigore Ureche. Prin urmare, acest din urmă Ştefan voievod nu trebuie confundat cu Ştefan I voievod al Ţării Moldovei, deoarece primul i-a avut urmaşi direcţi pe Ştefan şi Petru, iar cel de-al doilea pe Bogdan şi Ştefan. De aceea, în vestita luptă de la Plonini s-au întâlnit, se pare, forţele regelui polon cu cele ale unui voievodat românesc, dar nu cu voievodatul de pe valea Moldovei, care, în aceeaşi perioadă, se confrunta cu regele Ungariei. De aici ar reieşi că dacă în voievodatul Moldovei rezistenţa era condusă de Bogdan I, apoi Petru voievod, fiul lui Ştefan, era în fruntea altui voievodat şi îl respingea la Plonini pe fratele său Ştefan susţinut de oastea leşească, precum scriu cei mai vestiţi istorici polonezi din sec. al XV-lea. Cu toate că acest Petru voievod a obţinut o biruinţă atât de strălucită asupra leşilor la Plonini, izvoarele cunoscute nu ne aduc informaţii despre destinul său de mai departe.
C. Rezachevici, care îl consideră pe acest Petru drept voievod al Moldovei, plasându-l imediat după Bogdan I, explică, precum am mai arătat, această lipsă de informaţii prin faptul că Petru a domnit doar o jumătate de an (spre sf. anului 1367 – iulie anul 1368). În viziunea noastră, dispariţia acestui Petru voievod şi a urmaşilor săi, dacă i-a avut, poate fi legată de contopirea celor două voievodate, ameninţate unul de Ţara Ungurească, iar celălalt de Ţara Leşească, sub sceptrul voievodului Moldovei.
Această stare de lucruri pare să ia o nouă întorsătură odată cu punerea în circuit a informaţiilor dintr-o altă sursă de epocă absolut necunoscută până nu demult, Pomelnicul mănăstirii Voroneţ46,început pe timpul lui Ştefan cel Mare. Conform acestei surse, succesiunea voievozilor moldoveni este următoarea: Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod, Şendre voievod, Gheorghii voievod, Dragoş voievod, Micul voievod, Petr voievod, Roman voievod, Stefan voievod, Săpot voievod, Iuga voievod, Martha, 2, Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha, Iliia voievod, doamna Marina, Bogdan voievod, Stefan voievod, Marina, doamna Stana, Petr voievod, Roman voievod, Bogdan voievod47. Se pare că această listă de domni în ordinea respectivă a fost copiată de călugării voroneţeni dintr-un pomelnic mai vechi, care exista la mănăstire până la iniţierea unui nou pomelnic cu ocazia sfinţirii primei biserici de piatră înălţate de Ştefan cel Mare în 1488 la Voroneţ. Cu alte cuvinte, pomelnicul voroneţean, tradus la 1775 de Vartolomeu Măzăreanu (or, în această variantă a ajuns pomelnicul Voroneţ până astăzi), reprezintă o transpunere fidelă din limba slavonă în cea română a pomelnicului vechi început la 1488, care la rândul său a avut la temelie un alt pomelnic mai vechi, definit de noi Protopomelnicul mânăstirii Voroneţ. Astfel, din cele arătate ar reieşi că protopomelnicul a inclus şi o listă de voievozi de la Bogdan I până la Bogdan al II-lea, adică de la mijlocul sec. al XIV-lea până la mijlocul sec. al XV-lea.
Observăm că în pomelnicul de la Voroneţ, în comparaţie cu cel rădăuţean şi bistriţean, sunt arătaţi şase voievozi necunoscuţi anterior: Dobroslav voievod, Şendre voievod, Dragoş voievod, Gheorghii voievod, Micul voievod şi Săpot voievod. Faţă de letopiseţele slavo-moldoveneşti, pomelnicul voroneţean nu-i aminteşte pe Dragoş şi Sas. Un „Dragoş voievod” este înscris în pomelnicul de la Voroneţ începând cu Bogdan I doar al şaptelea la număr şi, prin urmare, ar trebui să fie cu totul altul decât cel trecut primul în vechile noastre cronici.
La o primă examinare, s-ar putea admite că înşiruirea acestor neobişnuite, ce-i drept, nume de voievozi ar putea fi rezultatul fanteziei lui Vartolomeu Măzăreanu. Observăm însă că la paginile (11-1281-82) ale părţii a doua a pomelnicului de la Voroneţ, cărturarul, probabil supus aceloraşi îndoieli, găseşte de cuviinţă să aducă o altă listă a voievozilor moldoveni, după Letopiseţul moldovenesc49 (formula îi aparţine lui V. Măzăreanu), care începe de asemenea cu „Dragoş voievoda”, ca şi în letopiseţele slavo-moldoveneşti, continuând cu „Sas, Laţco, Bogdan, Petr...”, până la contemporanul său „Grigorii Alexandr Ghica voievod” din 1775, listă pe care Vartolomeu Măzăreanu o consideră drept veridică.
Cine ar putea fi aceşti voievozi necunoscuţi? Iată câteva ipoteze:
I. Spre deosebire de alte liste de voievozi, analizate şi comentate în numeroase studii50, în pomelnicul de la Voroneţ au fost înscrişi nu numai voievozii care au domnit efectiv, dar şi dintre cei care au purtat titlul de voievozi, dar nu au urcat în scaun. În asemenea caz, ar trebui să credem că persoanele care apar doar în pomelnicul de la Voroneţ („...Dobroslav, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul ... Săpot ... Bogdan ) s-au învrednicit cu titlul de „voievod”, pentru că erau fie fraţi, fie urmaşi direcţi ai domnilor aflaţi pentru un timp la domnie. Dacă Bogdan, Laţco şi Coste au fost trecuţi în pomelnicele analizate anterior ca voievozi care au domnit, apoi „Giurgiu voievod”, considerat strănepot al lui Dragoş51, implicat în rivalităţile pentru domnie şi refugiat în Polonia în anii ’70 ai sec. al XIV-lea, dar şi „Bogdan voievod”, care figurează în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, plasat între fraţii săi: Iliaş şi Ştefan voievozi, urmaşii direcţi ai lui Alexandru cel Bun52, deşi figurează în diferite documente istorice ca voievozi53, ei nu au urcat în scaun. Prin analogie, putem admite că cei şase voievozi trecuţi la pomelnicul de la Voroneţ, deşi au purtat titlul voievodal, nu au domnit efectiv.
II. Revenind la pomelnicul de la Voroneţ, putem admite că cei şapte voievozi (Laţco, Dobroslav, Coste, Şendre, Gheorghii, Dragoş, Micul) înscrişi între Bogdan I şi Petru I, ar putea fi chiar feciorii (numele lor nu sunt arătate) cu care Bogdan a părăsit, conform diplomei maramureşene54, domeniul său şi a trecut peste Carpaţi, unde, dând lupte înverşunate cu oastea regelui ungar, a pus stăpânire pe voievodatul Moldovei. Dintre aceştia unii au putut să cadă pe câmpul de luptă (nu ştim cine anume), alţii au domnit efectiv (Laţco şi Coste), pe când alţii au putut deţine înalte dregătorii, obţinând s-au întemeind domenii în noua lor patrie. Cu alte cuvinte, aceşti primi voievozi necunoscuţi incluşi în pomelnicul de la Voroneţ pot fi consideraţi parte din clanul lui Bogdan I cu care a venit din Maramureş.
III. Totodată, prin comparaţie am putea admite că cei şapte voievozi înscrişi după Bogdan pot fi fiii sau fraţii domnilor din scaun. De exemplu, Dobroslav ar putea fi ori fiul, ori fratele lui Laţcu; Şendre, Dragoş, Gheorghii şi Micul – de asemenea feciori sau fraţi ai lui Coste sau ai altor voievozi care au domnit înaintea lui, pe când Săpot ar putea fi unul dintre fiii lui Ştefan I, deşi după Pomelnicul de la Probota se cunosc, după cum am arătat, doar doi fii ai săi: „Bogdan şi Ştefan”.
IV. Nu excludem faptul că unii dintre cei şapte voievozi înscrişi în pomelnicul de la Voroneţ între Bogdan I şi Petru I ar putea fi conducătorii unor mici formaţiuni politice înglobate treptat în Ţara Moldovei în procesul de unificare teritorială.
V. După cum am încercat să arătăm mai sus, izvoarele menţionate reflectă două începuturi ale puterii voievodale din Ţara Moldovei: prima – de la Bogdan I şi fiul său Laţco, iar a doua – de la Dragoş şi fiul său Sas, linii voievodale care s-au succedat în scaun înainte de Petru I Muşatinul, adică până la 1375, care, la rândul său, după unii istorici, a pus începuturile unei alte dinastii, a Muşatinilor.
VI. Numele necunoscute care figurează în pomelnicul de la Voroneţ pare să constituie noi linii voievodale, alături de cele două sau trei dinastii confirmate deja: una care vine din nord-estul spaţiului istoric al Moldovei, din care a făcut parte un Ştefan voievod şi nepoţii săi Ştefan şi Petru, şi alta care reprezenta un alt voievodat est-carpatic cu începere de la primul voievod necunoscut, inclus în pomelnicul de la Voroneţ – Dobroslav voievod. S-ar putea admite că întocmirea listei voroneţene ar trebui să reflecte unirea benevolă a două sau mai multe voievodate est-carpatice în perioada domniilor lui Bogdan I, Laţco şi Petru I Muşatinul.
Bineînţeles, numai cercetările viitoare vor arăta care dintre aceste sau alte ipoteze, emise eventual, reflectă complicatele procese politice derulate în spaţiul istoric al Ţării Moldovei pe parcursul sec. al XIV-lea.
Anexa 1.
Listele de voievozi moldoveni din sec. al XIV-lea după surse istorice din sec. XIV-XV
Listele de voievozi moldoveni din sec. al XIV-lea după surse istorice din sec. XIV-XV
|
Pomelnicul Sfintei Mitropolii a Rădăuţului şi Sfintei mănăstiri, ’60-’80, sec. XIV
|
Documentul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403
|
Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, 1407
|
Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, 1488 p. 36
|
Letopiseţele Ţării Moldovei, sec. XV-XVI
|
|
Bogdan, Maria, Laţco, Ana, Petru, Roman, Ştefan, Bogdan, Bogdan, Alexandru
|
Bogdan voievod,
Laţco voievod,
Petru voievod,
Roman voievod,
Ştefan voievod,
Alexandru voievod
|
Bogdan voievod,
Laţco voievod,
Costea voievod,
Petru voievod,
Roman voievod
Stefan voievod,
Iuga voievod,
Alexandr voievod, cu fratele Bogdan, mama sa Anastasia, doamna Ana, doamna Maria şi fiica ei Ana; doamna Maria, doamna Vasilisa şi doamna Anastasia,
Ilie voievod,
Stefan voievod, doamna Maria, fiul Alexandru şi mama lui, doamna Stana,
Roman Iliaşevici,
Petru voievod, fiul lui Alexandru voievod,
Bogdan voievod,
Alexandru voievod cel Tânăr
|
Bogdan voievod,
Laţco voievod,
Dobroslav voievod,
Coste voievod,
Şendre voievod,
Gheorghii voievod,
Dragoş voievod,
Micul voievod
Petr voievod,
Roman voievod,
Stefan voievod,
Săpot voievod,
Iuga voievod, Martha, 2,
Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha,
Iliia voievod, doamna Marina,
Bogdan voievod,
Stefan voievod, Marina, doamna Stana,
Petr voievod,
Roman voievod,
Bogdan voievod
|
Dragoş,
Sas,
Bogdan,
Laţco,
Petru, fiul Muşatei,
Roman,
Ştefan,
Iuga,
Alexandru
|
Anexa 2.
Listele de voievozi moldoveni reconstituite în epoca modernă şi contemporană
Listele de voievozi moldoveni reconstituite în epoca modernă şi contemporană
|
„Pomenire a tuturor domnilor Moldovii începănd de la întăiul domn Dragoş v[oie]vo(d) din anii 6884 (1376)...”
de Vartolomeu Măzăreanu55. |
Listă reconstituită a domnilor (după Pavel Parasca56)
|
Listă reconstituită a domnilor (după Ştefan S. Gorovei57)
|
Listă reconstituită a domnilor
(după C. Rezachevici58)
|
|
Dragoş, voievoda,
Sas, voievod,
Laţco, voievod,
Bogdan, voievoda,
Petr, voievoda,
Roman, voievoda,
Stefan, voievoda,
Petr, voievoda,
Iuga, voievoda,
Alexandr, voievoda,
Iliiaş, voievoda,
Roman, voievoda,
Petr, voievoda,
Stefan, voievoda,
Ciubăr, voievoda,
Bogdan, voievoda,
Alexandr, voievoda,
Bogdan, voievoda,
Petr Aron, voievoda,
Stefan, voievoda
|
Dragoş, anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoare
Sas, anii de domnie nu sunt atestaţi în izvoare
Bogdan I, c.1359-1365
Laţco, c.1365-1373
Iuri (Iurg) Koriatovici (contestat)
Costea (contestat)
Giurgiu (Jurja) (contestat)
Petru I Muşatinul,
c. 1376-1392 dec.
Roman I, 1392-1394 dec.
Ştefan I, 1394-1399 nov.28
Iuga (Ologul), 1399-1400
Alexandru cel Bun,
1399 apr. 23 – 1432 ian. 1
|
Dragoş,
după 1355 Sas,
? – 1363 Bogdan I, 1361/3-1367
Laţco,
1367-1375 Petru I,
1375-1391 Roman I,
1391-1394 Ştefan I,
1394-1399 Iuga,
1399-1400 |
Dragoş, c. 1347 – c. 1354
Sas, c. 1354 – c. 1363
Bogdan I, 1363-†1367
Petru (I), fiul lui Ştefan, 1367-1368
Laţco, 1368-1375,
Petru (II) Muşat, 1375-1391
Roman I, 1392-1394
Ştefan I, 1394-1399,
Iuga Ologul, 1399-1400
Alexandru cel Bun, 1400-†1432
Iliiaş, 1432-1433 (I)
Ştefan II, 1433-1435 (I)
Iliiaş, 1435-1436 (II)
Iliiaş şi Ştefan II, 1436-1442
Stefan II, 1442-†1447 (II)
Roman II, 1447 iul.-aug. (I)
Petru III, 1447 aug.-dec. (I)
Roman II, 1447-1448 (II)
Petru III, 1448 apr.-oct. (II)
Alexandrel, 1448-1449 (I)
Bogdan II, 1449-†1451
Petr Aron, 1451-1452 (I)
Alexandrel, 1452-1454 (II)
Petr Aron, 1454-1455 (II)
Alexandrel, 1455 febr.-mart (III)
Petr Aron, 1455-1457 (III)
Stefan, 1457-†1504
|
Note
1 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma, vol. I-II, Bucureşti, 1999-2000.
2 Gheorghe Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940, 138 p.
3 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955.
4 Ion Hâncu, Vetre strămoşeşti din Republica Moldova, Chişinău, 2003, 507 p.
5 Gheorghe Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul Pruto-Nistrean (sec. V-XIII), Bucureşti, 2007, 487 p.
6 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Ed. de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, 332 p.
7 Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Miron Costin, Opere, Ed. de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 398-417.
8 Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Ed. de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 6, 14.
9 Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei. Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131-132 şi notele 1-36, p. 132-139.
10 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma, Bucureşti, 1999, vol. I, p. 271; Bucureşti, 2000, vol. II, p. 154.
11 Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei. Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 131, nota 20, p. 135.
12 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Ed. de Stela Toma, vol. II, Bucureşti, 2000, p. 154.
13 S. Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 94-95.
14 Controverse privind data acestei lupte vezi: Gorovei S. Ştefan, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 98-99.
15 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388-1918, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 85-89. Vama plătită de rând cu Suceava, la Iaşi, se pare de asemenea un compromis, o cedare a voievozilor de la Suceava diriguitorilor micilor voievodate, care au acceptat să treacă în subordonarea Ţării Moldovei cu condiţia ca să li se păstreze în continuare plăţile efectuate pe la vămi în folosul lor.
16 Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Mărturii heraldice cu privire la începuturile statului feudal independent Moldova, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 195.
17 Mircea Pahomi, Biserica episcopală Sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIV-XIX, I, în Analele Bucovinei, Bucureşti, an. IV/1, 1997, p. 92.
18 Aici denumirea mănăstirii poate dedusă prin analogie, de exemplu, cu mănăstirea Căpriana al cărei ctitor a fost „popa Chiprian”, ulterior numită Căpriana. Atât la Bogdana, cât şi la Căpriana primele construcţii, inclusiv bisericile lor, au fost de lemn. Dacă la mănăstirea lui Bogdan I biserica de piatră a fost construită ulterior de Petru I Muşatinul, apoi la mănăstirea lui Chiprian prima biserică de piatră a fost înălţată de Ştefan cel Mare (vezi mai detaliat Mănăstirea Căpriana sec. XV-XX, Coord. Andrei Eşanu, Chişinău, 2004, p. 15-25).
19 Mircea Pahomi, Biserica episcopală Sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIV-XIX, I, în Analele Bucovinei, Bucureşti, an. IV/1, 1997, p.96-98.
20 P. Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56. Pahomi Mircea, Biserica episcopală Sf. Nicolae (Bogdana) din Rădăuţi secolele XIV-XIX, I, în Analele Bucovinei, Bucureşti, an. IV/1, 1997, p. 101.
21 Apud P. Rezuş, Contribuţii la istoria oraşului Rădăuţi, Bucureşti, 1975, p. 56.
22 „Ştefan Voevod şi fiii lui: Bogdan Voevod, Ştefan Voevod” (Şt. Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova, 1885, p. 150). S. Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 129-130.
23 Valentina Eşanu, Andrei Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 12-14.
24 DRH A, vol. I, doc. 17, p. 24-25.
25 S. Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 112-113.
26 Biblioteca Academiei Române, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, mss. slav, nr. 78, f. 2v-3.
27 Evoluţia opiniilor privind Costea voievod vezi: S. Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 111-118.
28 S. Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 117-118.
29 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 68.
30 Letopiseţul anonim...; Cronică scurtă... 1359-1451; Letopiseţul de la Putna I; ...Putna II (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Ed. de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 39, 48, 55, 60-61, 69).
31 S. Ştefan Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 138.
32 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Ed. de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 14.
33 Ştefan Andreescu, Începuturile istoriografiei în Moldova, în Biserica Ortodoxă Română, XCIII, 1975, ne, 1-2, p. 232-243 şi în vol. Ştefan cel Mare. Portret în istorie, 2004, p. 233.
34 S. Ştefan Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în Analele Putnei, an. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17.
35 S. Ştefan Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Biserica. O lecţie de istorie, Mănăstirea Putna, 2004, p. 135-146.
36 S. Ştefan Gorovei, Umbra lui Dragoş la Putna, în Analele Putnei, an. IV, 2008, nr. 1, p. 11-17. În jurul acestui voievod Dragoş în ştiinţa istorică se duc de multă vreme discuţii aprinse, fiind emise opinii una mai interesantă decât alta, problemă care iese în afara ariei de preocupări ale studiului de faţă.
37 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 66-68.
38 Ibidem, p. 67.
39 Grigore Ureche are în vedere cronicile slavo-moldoveneşti de până la el.
40 Ibidem, p. 68.
41 Ibidem.
42 C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova (a. 1324-1881). Vol. I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001.
43 Ibidem, p. 431-432.
44 Domnitorii Ţării Moldovei. Studii, Chişinău, 2005, p. 19-60.
45 C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 411-528.
46 La sesiunea ştiinţifică dedicată lui Ştefan cel Mare la 500 de ani de la moartea sa (2004), Valentina Pelin a prezentat o scurtă, dar interesantă comunicare prin care aducea pentru prima dată la cunoştinţă o listă de voievozi ai Moldovei care figurau în Pomelnicul mânăstirii Voroneţ (astăzi se păstrează la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Chişinău), secţia „Carte rară”, cota 28756), monument de cultură scrisă inedit şi aproape necunoscut până la acea dată.
47 Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.
48 Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 36.
49 Se cunoaşte că de la acelaşi V. Măzăreanu a rămas şi o mare compilaţie de Cronici moldoveneşti, păstrată astăzi la Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 238. Aceeaşi compilaţie este tălmăcită de către cărturar în limba rusă şi, precum se admite, trebuia să-i fie oferită ţarinei Ecaterina a II-a cu ocazia plecării la Sankt Petersburg a unei delegaţii de boieri moldoveni în scopul expunerii poziţiei acestora întru apărarea intereselor Moldovei până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774. Astăzi codicele rusesc Молдавский летописец se păstrează la Biblioteca Universităţii din Irkutsk, din Federaţia Rusă (Bogaci Gheorghe, Letopiseţul lui Vartolomeu Măzăreanu, în Pagini din istoria literaturii şi culturii moldoveneşti, Chişinău, 1979, p. 160-170).
50 L. Şimanschi, Istoriografia româno-slavă din Moldova. I. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, XXI, 1984, Iaşi, p. 119-134; C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 411-804, Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 71-131.
51 Pavel Parasca, Personalităţi contestate în funcţia de Voievozi ai Moldovei, în Domnii Ţării Moldovei , Chişinău, 2005, p. 39.
52Vezi mai detaliat: Valentina Eşanu, Andrei Eşanu, Bogdan al II-lea şi Maria-Oltea – Părinţii lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2007, p. 77-86.
53 Bogdan voievod figurează şi în epitaful pietrei de mormânt, care i-a pus-o Ştefan cel Mare la Rădăuţi (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1957, p. 253, nr. 57).
54 Diploma din 2 februarie 1365 „Bokdan et filii sui” (Mihályi I. de Apsa, Diplome maramureşene din secolele XIV-XV, Sighet, 1900). O analiză mai amplă vezi S. Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 99.
55 Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, p. 1182-1282.
56 Pavel Parasca, Voievozi şi domni moldoveni în perioada constituirii şi afirmării statului medieval, în Domnii Ţării Moldovei, Ed. de D. Dragnev, Chişinău, 2005, p. 19-74. Aceleaşi studii în Pavel Parasca, Moldovlahica. Studii, Chişinău, 2009, p. 56-126.
57 S. Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 104-139.
58 C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 411-528.