Frazeologia în primele texte literare româneşti
Pentru tiparAfirmând că „adevărata bogăţie a unei limbi este dată, în mare măsură, şi de bogăţia ei frazeologică”, Th. Hristea (Frazeologie, p. 134) reia, de fapt, cuvintele lui Eminescu: „Adevărata bogăţie [a unei limbi] consistă totdeauna (sic!) în locuţiuni...” (M. Eminescu, Opere, IX, Bucureşti, 1980, p. 487). Gh. Colţun apreciază că limba română „are un bogat tezaur frazeologic” (Frazeologia, p. 71), dar acest aspect trebuie subliniat în primul rând, şi pe bună dreptate, de către lexicografii constatând, pentru idiomul nostru, „existenţa unei imense bogăţii de construcţii specifice, care dau expresivitate deosebită vorbirii” (DEL, p. 7, în prefaţă). De unde poate fi adunat acest patrimoniu frazeologic? Din literatură (în mare măsură), din graiuri, pe baza anchetelor dialectale, din vorbirea de zi cu zi şi din competenţa idiomatică a lexicografilor.
O privire de ansamblu asupra inventarului frazeologic românesc s-ar cuveni să înceapă încă de la primele noastre înregistrări scrise, bunăoară de la cronici1. Problema utilizării frazeologismelor expresive2 în operele literare este mai complicată decât s-ar crede3. Ea se pune într-un mod mai simplu la cronicarii analizaţi, întrucât scrierile lor nu constituie o literatură propriu-zisă4. Se poate ajunge uşor la inventarul frazeologic pe care îl deţineau, de vreme ce, practic, în aceste texte nu există deosebiri de registru între discursul auctorial şi cel narativ5, respectiv cel al personajelor.
Pe lângă numeroasele expresii din vorbirea populară, „recolta” de expresii din textele cronicarilor este infimă. Nu ştim în ce măsură poate fi pusă pe seama vorbirii populare preferinţa pentru locuţiuni. Când se spune însă frecvent a da iertare / iertăciune în loc de a ierta pur şi simplu, atunci ne gândim că aceşti cronicari, în virtutea unei tradiţii, considerau, probabil, că aceste locuţiuni aveau o anumită funcţie stilistică, de vreme ce le preferă pe acestea unor forme mai economicoase. De asemenea, o trasătură ce ar putea ţine de tipologia limbii române din acea vreme nu trebuie exclusă (v. infra).
Dar textele cronicarilor oferă alte satisfacţii pentru cercetătorii frazeologiei. În vechile scrieri se poate descoperi punctul de plecare pentru unele expresii6 sau locuţiuni verbale ori de alt tip. Un exemplu ar fi acela în care Sextil Puşcariu relatează cum i s-a limpezit originea expresiei a da drumul. Rătăcindu-se prin munţii Bucegi, a dat de un cioban care l-a liniştit cu un „Vino cu mine, c-am să-ţi dau plaiul”7. Lingvistul face apoi un efort de imaginaţie, închipuindu-şi cum strămoşii noştri ţineau captivi duşmanii în codri, după care le dădeau drumul sau plaiul, eliberându-i. Astfel, plaiul sau drumul devenea egal cu libertatea. S. Puşcariu citează şi pentru dialectul aromân, după P. Papahagi, „expresia analoagă” dă-l’ cale (Limba română, p. 155). Dacă citim cronicarii, lucrurile devin cât se poate de clare, mai ales că mai frecvent se întâlneşte în texte a da cale. Oferim câteva contexte din care se va fi izolat apoi frazeologismul a da cale (în concepţia noastră, tot locuţiune): „ar fi prinsu pe Selim şi l-ar fi omorât; dar n-au vrut, ci i-au dat cale şi au fugit” (Radu Popescu, p. 261); „punea dă le lua frânele şi le da câmpiia” (Radu Popescu, p. 390); „iar pă Balasache l-au dat în mâinile unor dorobanţi de l-au trecut Dunărea şi i-au dat drumul Ţarigradului” (Radu Popescu, p. 405); „ci-i vor da cale dă va trece cu pace” (Radu Greceanu, p. 204); „i-au datu cale dăşchisă” (Ureche, LM, p. 155)8. Ce poate reprezenta mai bine libertatea decât un drum deschis în faţa ochilor?
Totuşi cum se explică apariţia şi utilizarea acelor locuţiuni verbale în cazurile în care exista deja verbul corespunzător (cu sens lexical suficient), ba chiar era cu mult mai vechi decât ele? Florica Dimitrescu avansează ipoteza că aceste „locuţiuni indigene”, „descompuneri”, cum le numeşte ea, s-au născut ca o reacţie a spiritului popular împotriva verbelor cu sens abstract. Ele „detaliază ideea cuprinsă în verb folosind un verb de felul lui a face, a da, a lua şi un substantiv din aceeaşi familie lexicală cu verbul înlocuit” (Locuţiunile, p. 159). Autoarea demonstrează (ibid., p. 160) că pentru construcţii locuţionale precum a face tocmeală, a da goană, a da greş, a da poruncă etc. verbele sunt anterioare formelor substantivale din locuţiuni: tocmi, goni, greşi, porunci etc. Verbele care ajută la crearea unor astfel de „descompuneri” (verb + substantiv), a face, a lua, a da etc., sunt, după aceeaşi cercetătoare, „unelte gramaticale de un tip special”9, putând fi asemănate, într-o anumită măsură, cu verbele copulative. Este şi motivul pentru care unii lingvişti străini le numesc „verbe cu înţeles general” sau, cumva impropriu, „verbe auxiliare” (ibid., p. 89). Tot Florica Dimitrescu socoteşte structuri ca a face cercare, a face leage, a face năvală, a lua ştire etc. locuţiuni ale limbii vechi care „şi-au pierdut coeziunea” de-a lungul timpului. Astăzi sunt posibile aceleaşi combinaţii, dar acţiunea exprimată de verb + substantiv nu mai este percepută ca o singură unitate, îmbinarea fiind analizabilă ca verb (predicat) + complement direct (ibid., p. 70).
Preferinţa limbii române vechi pentru locuţiuni s-ar putea explica şi dintr-o perspectivă tipologică. Există limbi care preferă structurarea nominală a realităţii şi limbi care o preferă pe cea verbală. În primul tip s-ar încadra româna veche, ca o continuare a latinei populare, unde existau multe asemenea locuţiuni (v. infra). Coşeriu subliniază acest aspect: „Limba română e caracterizată prin faptul că multor adjective din alte limbi romanice le corespund în limba română perifraze (adjective şi adverbe), ca, de exemplu: cu cale, cu scaun la cap, cu dare de mână, cu tragere de inimă ş.a.m.d. Chiar dacă se află mai mult sau mai puţin în retragere aceste expresii, totuşi sunt foarte vitale şi bine cunoscute” (Coşeriu, In memoriam, p. 100).
Textele cronicarilor dovedesc o reală preferinţă pentru locuţiuni, în defavoarea verbelor sinonime (fie ele cu radical diferit sau identic în raport cu substantivul din locuţiune), care apar foarte rar. Iată o serie de exemple: pentru a da ajutor10 abia descoperim forma „să-l ajutorească” (Ureche, LM, p. 114) [în loc de să-l ajute]; pentru a face sfat rareori îl întâlnim pe a sfătui: „au făcutu leşii sfatu şi sfătuiia Coneţpolschii” (Costin, LM, p. 43), „ei să sfătuiră” (Anonimul cantacuz., p. 151), „s-au sfătuit” (Anonimul brâncov., p. 333); pentru forma negativă a nu trece cu pomenirea, folosit de M. Costin – „n-au trecut cu pomenirea şi de lucrurile ţărâi noastre” (Costin, LM, p. 121) – se întrebuinţează pe aceeaşi pagină şi „a pomeni de”; de pildă, pentru a face groază / spaimă – „multă groază le făce” (Neculce, LM, p. 117), „şi multă spaimă i-au făcut” (Neculce, LM, p. 117), abia întâlnim un „spărie” (Neculce, LM, p. 117); pentru a face caznă, se poate descoperi verbul a căzni – „şi-i tot căznie” (Neculce, LM, p. 127) [în sinonimie distanţată cu locuţiunea aferentă – „i-au făcut acolo multe cazne” (ibid., p. 126)]; pentru a face jurământ, aflăm „jurară jurământ” (Anonimul cantacuz., p. 95) [în sinonimie distanţată cu locuţiunea – „făcură jurământ înaintea lui Mehmet” (ibid., p. 95)]; pentru a face vicleşug – „să-l ficlenească” (Radu Popescu, p. 393) [în sinonimie distanţată11 cu „să facă vicleşug” (Radu Popescu, p. 393)]; pentru a ieşi în întâmpinare – „au tâmpinatu” (Costin, LM, p. 34), „de să întâmpinară cu Matei aga” (Anonimul cantacuz., p. 151); pentru a avea nădejde – „nădăjduind” (Radu Popescu, p. 450); pentru a pierde nădejdea – „s-au deznădăjduit” (Anonimul brâncov., p. 293); pentru a face socoteală – „să socotească” (Radu Greceanu, p. 63); pentru a avea pizmă – „pizmuindu‑i” (Radu Popescu, p. 432); pentru a face zăbavă – „s-au mai zăbovit” (Radu Popescu, p. 382); pentru a da răspuns – „răspundzindu” (Costin, LM, p. 100).
În latina clasică existau locuţiuni verbale12 formate cu verbele facio, -ere, do, -are, capio, -ere, habeo, -ere etc. S-a susţinut uneori că anumite locuţiuni verbale ar fi de provenienţă latină în cazul unor cărturari precum Miron Costin (de pildă, castra ponere pentru a pune tabăra13 sau bellum facere pentru a face război), dar acest lucru nu trebuie absolutizat, deoarece în multe limbi se exercită fenomenul poligenezei, acţionând aceleaşi mecanisme lingvistice. Este adevărat însă că există foarte multe asemănări în această privinţă. În latină se întâlnesc locuţiuni precum: facere impetum in hostem ‘a face năvală’ (Caesar), ~ furtum ‘a fura’, ~ bellum ‘a face război’, ~ finem ‘a face sfârşit’, ~ fugam ‘a fugi’, ~ alicui timorem / taedium ‘a face frică / silă (cuiva)’ (cf. Guţu, Dicţ. latin, p. 499), dare terga14 (Titus Livius) ‘a da dosul’, ~ spem ‘a da nădejde’, ~ animos ‘a da inimă, a încuraja’, ~ impetum in hostem (T. Livius) ‘a da năvală’ (ibid., p. 399); capere spem ‘a prinde nădejde’, ~ fugam ‘a o lua la fugă’, ~ finem ‘a sfârşi’, ~ magnas praedas ‘a prăda’, ~ somnum ‘a adormi’ (ibid., p. 175-176); habere spem ‘a avea nădejde’ ~ senatum ‘a avea / ţine sfat’, ~ odium in aliquem ‘a avea ură / pizmă (pe cineva)’ (ibid., p. 583-584) etc. Este posibil să se fi exercitat şi influenţe latineşti asupra exprimării cronicarilor ştiutori de latină în ce priveşte locuţiuni precum a da / face război sau a da / face năvală sau a da dosul ce se regăsesc în scrierile lui Caesar ori T. Livius, dar aceasta este dificil de demonstrat, mai ales în cazul cronicarilor mai puţin instruiţi. Mai degrabă se poate afirma că sunt structuri preluate din literatura clasică latină, care au devenit tradiţionale şi în alte limbi, prin calc, ca şi în cazul anumitor clişee, tehnici portretistice etc. Asta în cazul în care nu se admite poligeneza, destul de probabilă de altfel.
Tot un caz de poligeneză trebuie socotite şi forme ca animam edere / efflare / effundere / deponere (Guţu, Dicţ. latin, p. 92) pentru a-şi da sufletul, eufemism pentru a muri15, întrucât formula românească este, cel mai probabil, de sorginte biblică, evocând episodul răstignirii lui Christos, în care acesta îşi încredinţează sufletul în mâinile lui Dumnezeu în clipa morţii. O dovedesc şi enunţurile cronicarilor în care această formulă eufemistică este insuficient izolată16: „şi aşa-ş dede sufletul în mâinile lui Dumnezeu” (Anonimul cantacuz., p. 91) sau, după caz, atunci când cel în cauză nu era simpatizat, „au murit şi rău ş-au dat sufletul său în mâinile diiavolului” (Ureche, LM, p. 168) ori, altfel spus, „că i-au luat tată-său, diiavolul, sufletul” (Neculce, LM, p. 322). Merită, într-adevăr, câteva comentarii şi acest procedeu al cronicarilor de a stigmatiza pe veci memoria personajului neconvenabil sau de a-i asigura un loc printre „cei drepţi”. Dacă personalitatea istorică decedată, boierul sau domnul, nu interesa, era destul să se spună că a murit, şi-a sfârşit viaţa, şi-a dat sufletul etc. Dacă, în schimb, decedatul făcea parte din „familie”, nu era suficient să se spună că şi-a dat sufletul; trebuiau aduse completări. De pildă, despre un sfânt, autorul anonim al Letopiseţului cantacuzinesc afirmă: „cunoscând cu adevărat trecerea sa dintr-această lume [...] şi cum îl chiamă Hristos la împărăţia ceriului cea gătită” (Anonimul cantacuz., p. 91). E firesc totuşi pentru cineva care este considerat sfânt, căci, se adaugă la aceeaşi pagină: „şi aşa-şi dete sufletul în mâinile lui Dumnezeu” (Anonimul cantacuz., p. 91). La fel, soţia unui domnitor „datu-ş-au sufletul în mâna îngerului lui Dumnezeu şi s-au mutat cătră Hristos Dumnezeul nostru” (ibid., p. 214). Şerban vodă, domnitor preferat, este amintit în acelaşi mod: „pristăvitu-s-au Şerban vodă, dându-şi fericitul suflet în mâna lui Dumnezeu” (ibid., p. 217). Un alt cronicar, Radu Popescu, este şi el încredinţat că soţia domnitorului Nicolae vodă a ajuns unde merită: „Credem că sufletul Măriei sale iaste în mâinile lui Dumnezeu” (Radu Popescu, p. 494). Un fiu al aceluiaşi Nicolae Mavrocordat (domn fanariot), Ştefan, mort de prunc, „s-au mutat către domnul în lăcaşurile cele veşnice şi fericite” (ibid., p. 539)17.
Dar cei care sunt vinovaţi prin politica lor? Pana cronicarului este necruţătoare, înfierându-i pe veci. Un personaj negativ, căpitanul Ghinea, după o boală cumplită (pedeapsă divină!), „ş-au dat sufletul dracului” (Radu Popescu, p. 461). Un oarecare Barbu, serdar, căruia G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii nu-i găsea nicio vină prea însemnată (doar că scosese din slujbă un cuvios de mai târziu, Rafail), plăteşte pentru faptele lui rele printr-o moarte groaznică, cadavrul său fiind prematur invadat de viermi. R. Popescu comentează cu satisfacţie nedisimulată: „Barbu Sărdar [...] au crepat şi s-au dus dracului” (Radu Popescu, p. 523). Nici chiar nobilul Miron Costin nu-şi înfrânează pornirile de antipatie când vorbeşte despre moartea lui Mihnea vodă, care „ş-au borât curund şi sufletul în prăpăştile iadului” (Costin, LM, p. 225). Să fie doar o coincidenţă, în cazul lui Costin, că în latina clasică apare şi sintagma animam vomere (cf. Guţu, Dicţ. latin, p. 1439)?
Pe lângă astfel de formule de provenienţă biblică, creştină (se mai pot cita şi a-şi da duhul ori a adormi / a se odihni în domnul), există, cu diverse variaţii, şi formule laice, populare: a-şi da (sau a plăti sau, mai rar, a face) datoria omenească / de obşte / obştească / lumească, a-şi pierde viaţa, a-şi sfârşi / săvârşi viaţa / zilele, a nu mai avea zile, a (-şi) da coneţul / sfârşit, a merge pe urma moşilor, dezvoltându-se astfel o bogată sinonimie frazeologică pentru a muri (pentru mai multe date, vezi Munteanu, Sinonimia, anexa18).
În ceea ce priveşte raportul (cantitativ) dintre locuţiuni şi expresii în cronici, trebuie observat că cele dintâi sunt mult mai numeroase (v. ibid., anexa). La Grigore Ureche, cu excepţia formulelor eufemistice referitoare la deces, expresiile lipsesc. Există un nucleu comun de frazeologisme (în special locuţiuni) la toţi cronicarii. Remarcăm însă că inventarul de expresii şi locuţiuni verbale descoperit la M. Costin este foarte bogat şi mai expresiv chiar decât cel al lui I. Neculce. Iată o serie de expresii şi locuţiuni expresive: a-şi călca pe inimă, a face fărâme, a se face foc, a face mici bucăţi, a-şi frânge mâinile, a lua inimă, a mânca capul (cuiva), a pierde sărita, a scoate ochii (cuiva), a sta la cumpănă, a striga în gura mare, a trage inima (pe cineva), a ţine ca în palmă, a umbla cu zilele în mână etc., la care se pot adăuga şi acele formule eufemistice pentru „a muri”. Bun cunoscător al limbii populare, Miron Costin prezintă şi multe forme lexicale arhaice, de pildă mânule pentru mâinile: „au cădzut a doa dzi în mânule tătarâlor”. Numai la el întâlnim frazeologismul a nu încăpea îndoială (ibid., anexa) despre care E. Coşeriu a dovedit că ar proveni dintr-un latinesc *non capit dubium, reconstituit pe baza sintagmei româneşti şi a celei din spaniolă, no cabe duda (cf. Dumistrăcel, Expresii, p. 103-104).
Făceam menţiunea că, deşi bogat, inventarul frazeologic verbal al lui Neculce, în mod surprinzător, nu este tot atât de expresiv ca cel al lui M. Costin. Dar nu prezenţa expresiilor populare îi conferă expresivitate stilului. El are un simţ lingvistic deosebit şi adeseori îl putem bănui pe el a fi autorul unor metafore ce par a fi populare. Iată cum este prezentat, de exemplu, Duca vodă, trecând, de emoţie, prin stări fiziologice contradictorii: „Duca vodă nu putè nemic să mai răspundă de ruşine şi de frică, numai ce schimba feţe. Uneori să făcè roşiu, uneori galbân...” (Neculce, LM, p. 201) sau „Iar Duca vodă, dac-auzi că şed Cantemireştii la casăli lor cu paci, îndată să-mbrăcă cu cămeşe de gheaţă” (ibid., p. 220) sau „Deci Duca vodă, dacă vădzu aşe, să tulbură tare şi-ş aprinsă poaleli de toate părţile” (ibid., p. 221). Dintre îmbinările stabile ce prezintă interes din punctul de vedere al expresivităţii, se pot enumera: a-şi da coate, a da ochi (cu cineva), a schimba feţe. Întâlnim şi un clişeu internaţional (de provenienţă biblică), a fi alfa şi omega. Neculce îşi permite chiar să facă şi calc parţial: a ţine parola pentru a-şi ţine cuvântul.
Ne-am ocupat în cercetarea noastră şi de următoarele cronici muntene: Istoriia Ţării Rumâneşti de stolnicul Constantin Cantacuzino, Letopiseţul cantacuzinesc, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti de Radu Popescu, Cronica lui Radu Greceanu şi Cronica anonimă despre Brâncoveanu. La stolnicul Constantin Cantacuzino nu prea se întâlnesc expresii şi locuţiuni expresive. Remarcăm totuşi, a-şi arăta arama, a-şi bate capul şi... cam atât. Ca o curiozitate, semnalăm sintagma a face batjocură, în loc de a-şi bate joc, cum ar fi fost firesc. Iată până unde merge această permanentă tendinţă de a construi locuţiuni cu verbul a face! În Letopiseţul Cantacuzinesc inventarul frazeologic, deşi consistent, este aproape lipsit de expresivitate. Semnalăm expresia a săpa groapa (cuiva), provenită dintr-un proverb de origine biblică, şi a-şi lua capul în mână, echivalentă cu a-şi lua inima în dinţi. Ar mai merita, poate, să fie amintite a-şi bate joc, a-şi ieşi din fire, a-şi veni în fire, a scăpa din ochii (cuiva), a vărsa lacrimi. Numărul locuţiunilor este covârşitor. Unele conţin metonimii, de pildă a veni în scaun.
S-ar putea afirma că Radu Popescu reprezintă printre cronicarii munteni corespondentul lui Neculce printre cei moldoveni. Frazeologia ilustrată de cronica lui este destul de bogată şi nu lipsită de expresivitate. Pe lângă locuţiunile uzuale ce se regăsesc în textele tuturor cronicarilor, merită atenţia următoarele unităţi frazeologice: a se arăta cu faţa curată, a curma viaţa (cuiva), a da inimă, a da ochi (cu cineva), a da tiflă, a face din cal măgar19, a face fărâme, a face (cuiva) val, a nu ieşi din cuvântul (cuiva), a nu lăsa inima, a lua inimă, a pleca capul, a pune mâna (pe cineva), a scoate la cale bună etc.
Radu Greceanu nu prezintă prea mare interes stilistic. Locuţiuni lipsite de expresivitate se găsesc din abundenţă şi la el şi, bineînţeles, descoperim şi nelipsitele formule eufemistice pentru „a muri”. Semnalăm o locuţiune calchiată parţial după turcă: a scoate la meidan „a da la iveală”. Mai menţionăm şi a avea val, a da a înţelege, a face oraţie, să fie într-un ceas bun, a scoate la cale bună (vezi Munteanu, Sinonimia, anexa). În ce priveşte Anonimul brâncovenesc, se poate susţine că, judecând după cronica destul de scurtă, autorul necunoscut al acestui text întrebuinţează un număr ridicat de locuţiuni (v. ibid., anexa). Surprinde preferinţa, în cazul locuţiunilor, pentru substantive terminate în sufixul -ciune, acolo unde alţii preferă substantive provenite din infinitivul lung: a avea întristăciune, a da iertăciune, a face stricăciune. Semnalăm, totodată, îmbinările a face sfat subţire20, a ieşi la meidan (în care se simt influenţe turceşti), a pogorî (cuiva) nasul, a sta în cumpănă.
În încheiere, am dori să adăugăm câteva precizări referitoare la studierea frazeologismelor expresive în textele scriitorilor (adevăraţii scriitori, adică posesori ai unei conştiinţe scriitoriceşti) ce au urmat după cronicari. Cam în termenii de mai sus se poate discuta şi în privinţa lui Petre Ispirescu, care este tot atât de bogat în frazeologisme expresive ca şi Ion Creangă. Însă la scriitorul humuleştean se observă deja o diferenţiere între planul narativ şi planul dialogat. Cel din urmă strat, după cum demonstrează convingător G. I. Tohăneanu, este mai expresiv (vezi Stilul artistic, p. 130), dar distincţia cunoscutului stilistician, deşi folositoare în principiu21, este totuşi insuficientă în cazul marilor creatori în proză, a căror operă palpită de viaţă, de personaje vii, verosimile. Scriitorul le înzestrează pe acestea în grade diferite, cu diverse capacităţi, printre care se poate enumera şi calitatea de a fi, mai mult sau mai puţin, expresive. Aşa stau lucrurile şi în viaţa reală, unde există vorbitori care apelează, în comunicare, pentru a impresiona receptorul, la mijloace de expresie, după cum există vorbitori care nu au apetenţă pentru resursele expresive ale limbii, acestea neconstituind o componentă a idiostilului lor.
Note
1 Chiar şi în cel mai vechi text românesc care ni s-a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu (anul 1521), descoperim locuţiuni precum a da ştire, a da slobozie etc. (cf. reproducerea din Cvasnîi Cătănescu, Origini, p. 133-134).
2 Sintagma frazeologism expresiv ar putea părea un pleonasm pentru cei care împărtăşesc opinia lui Gh. Colţun, potrivit căreia doar îmbinările stabile de cuvinte cu caracter figurat (expresiile) ar constitui obiectul frazeologiei (vezi Colţun, Frazeologia, p. 13-29). Noi considerăm frazeologisme şi locuţiunile (de acord cu Th. Hristea).
3 Vezi, în acest sens, Cristinel Munteanu, Tehnica utilizării frazeologismelor expresive, în „Limba Română”, Chişinău, anul XVI, nr. 7-9, 2006, p. 150-158 sau Munteanu, Sinonimia, p. 123-130.
4 Deşi ne place să credem că literatura română aici îşi are punctul de plecare. E adevărat că se întâlnesc în aceste texte şi elemente ale artei literare: portrete şi descrieri plastice, unele figuri de stil, implicarea afectivă etc., dar, în general, cronicarilor le lipseşte o conştiinţă scriitoricească. Ei au vrut să facă istoriografie, alunecând uneori (în funcţie de înzestrări) şi spre literatură.
5 Autorul şi naratorul nu trebuie confundaţi.
6 Pentru a înţelege cum a luat naştere o izolare precum a-şi lua lumea în cap, sunt folositoare contexte precum următoarele: „au încălecat şi au luat crângul în cap” (Anonimul brâncov., p. 313); „c-au luat munţii în cap” (Neculce, LM, p. 377). La fel şi pentru istoria expresiei cu un sul subţire : „cu acest meşteşug subţire făcură pe Baiazit de aduse pe Selim” (Radu Popescu, p. 262).
7 După cum se spune a apuca drumul, se poate spune şi a apuca plaiul: „Apoi urcăm numai pe Goşman şi pe Negru; ş-apoi suim pe Geamăna, de-acolo apucăm plaiu şi dăm devale-n Preluce” (Hogaş, P, II, p. 51).
8 Pe lângă acestea se mai pot da cel puţin încă 10 atestări.
9 Afirmaţia este valabilă pentru mai multe limbi: franceză, italiană, germană, engleză, rusă şi nu numai (cf. Dimitrescu, Locuţiunile, p. 89).
10 Toate locuţiunile pe care le vom enumera sunt deosebit de frecvente.
11 Aceste câteva cazuri, în care verbele respective (de cele mai multe ori cu o singură ocurenţă) apar pe aceeaşi pagină (sau la următoarea pagină) cu sinonimul frazeologic, dovedesc, pesemne, dorinţa cronicarilor de a-şi varia uneori exprimarea.
12 Vezi Dimitrescu, Locuţiunile, p. 147-149, unde se susţine că locuţiunile au pătruns în vorbirea celor cultivaţi nu atât din aspectul popular, vulgar al latinei, cât mai ales din limba familiară în sens larg.
13 Cf. Rosetti et alii, ILRL, p. 266.
14 Şi cu variantele terga praebere [praestare] fugae, praestare terga hosti (Tacitus) – cf. Guţu, Dicţ. latin.
15 În schimb, a-şi da ultima suflare, mai actual, se explică prin effundere supremum spiritum (Cicero) – cf. Guţu, Dicţ. latin, p. 422.
16 Textele cronicarilor oferă uneori punctul de plecare pentru anumite expresii, de pildă pentru a se întoarce cu coada între picioare – „s-au întorsu îndărăt, ca nişte câini cu coadele între picioare” (Radu Popescu, p. 508) sau pentru lacrimi de crocodil – „şi poate fi ca corcodelul să-i fie fost plânsul” (ibid., p. 264).
17 Într-o formă apropiată se întâlneşte la M. Sadoveanu: „a trecut cătră lăcaşurile cele veşnice” (Hanu-Ancuţei).
18 La sfârşitul cărţii noastre (vezi Munteanu, Sinonimia, p. 234-244) am întocmit o anexă (ce s-a dorit exhaustivă) cuprinzând inventarul frazeologic (ordonat alfabetic) al cronicarilor moldoveni şi munteni, cu scopul de a ilustra o serie de afirmaţii sau caracterizări pe care le-am făcut în textul lucrării amintite.
19 Pe care o cunoaştem din basmul lui I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb.
20 Vezi, pentru luminarea acestei expresii, indirect, Dumistrăcel, Expresii, p. 378, s.v. cu un sul subţire.
21 Ea funcţionează şi la Eminescu, în poeme precum Călin (file din poveste), conform analizei aceluiaşi stilistician român (vezi Sinonimia unor epitete cromatice în poezia lui Eminescu, în G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, p. 146-148). Pentru toate celelalte observaţii privind marii scriitori, vezi nota nr. 3 din acest articol.
Bibliografie [lucrări de specialitate]
1. Colţun, Frazeologia = Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura Arc, Chişinău, 2000.
2. Coşeriu, In memoriam = In memoriam Eugeniu Coşeriu (Extras din „Fonetică şi Dialectologie” XX-XXI, 2001-2002, p. 5-192), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.
3. Cvasnîi Cătănescu, Origini = Limba română. Origini şi dezvoltare, Studiu, antologie de texte româneşti vechi, explicaţii, glosar şi bibliografie de Dr. Maria Cvasnîi Cătănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
4. Dimitrescu, Locuţiunile = Florica Dimitrescu, Locuţiunile verbale în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1958.
5. Hristea, Frazeologie = Theodor Hristea, Introducere în studiul frazeologiei, în Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română (ediţia a III-a), Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 134-160.
6. Munteanu, Sinonimia = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007.
7. Puşcariu, Limba română = Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
8. Rosetti et alii, ILRL = Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, vol. I (ediţia a II-a), Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
9. Tohăneanu, Stilul artistic = G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
10. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt = G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Izvoare
1. Anonimul brâncov. = Anonimul brâncovenesc, în Cronicari munteni, II, p. 275-352.
2. Anonimul cantacuz. = Anonimul cantacuzinesc, în Cronicari munteni, I, p. 83-224.
3. Costin, LM = Miron Costin, Letopiseţul ţării Moldovei. De neamul moldovenilor (prefaţă de Elvira Sorohan), Editura Junimea, Iaşi, 1984.
4. Cronicari munteni, I/II = Cronicari munteni (ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu), vol. I (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul cantacuzinesc, Radu Popescu) şi vol. II (Radu Greceanu, Anonimul brâncovenesc), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961.
5. DEL = Gabriela Duda, Aglaia Gugui, Marie Jeanne Wojcicki, Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
6. Dumistrăcel, Expresii = Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti (ediţia a II-a revăzută şi augmentată), Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
7. Guţu, Dicţ. latin = Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român (ediţia a II-a), Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
8. Hogaş, P, I/II = Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte (Proză I), Amintiri (Proză II), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
9. Neculce, LM = Ion Neculce, Letopiseţul ţării Moldovei şi O samă de cuvinte (ediţie îngrijită, cu glosar, indice şi o introducere de Iorgu Iordan), ESPLA, Bucureşti, 1955.
10. Radu Greceanu = Radu Greceanu, în Cronicari munteni, II, p. 7-272.
11. Radu Popescu = Radu Popescu, în Cronicari munteni, I, p. 227-577.
12. Ureche, LM = Grigore Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei (ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu), ESPLA, Bucureşti, 1958.