Dumitru Irimia – o altă citire...
Pentru tiparAcolo, privind în gol, aveam să înţeleg, încă o dată, că marile spirite pot trece prin umbra lumii demn, discret, solitar, lăsând urme adânci, pentru totdeauna.
La 5 iulie 2009, simţind chemarea tainică a cerului, profesorul Dumitru Irimia a plecat spre lumină, căutând re-intrarea în armonie cu Fiinţa Lumii. Timpul trecut devine inoperabil vorbind despre Profesorul Dumitru Irimia. Domnia Sa este unul dintre oamenii care rămân, unul dintre oamenii rari. O conştiinţă, un spirit, un homo universalis, savant, lingvist, eminescolog, un om de o frumuseţe morală rară, un dascăl de excepţie, al cărui profil spiritual a păstrat academismul autentic, nealterat de urâtul lumii.
Profesor universitar doctor, cu peste 40 de ani în slujba Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, iniţiatorul Catedrei Eminescu şi al Colocviilor Eminescu (cu 34 de ediţii), al Conferinţei internaţionale „Limba română azi”,decan al Facultăţii de Litere, director adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste – Venezia, vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, coordonator al proiectului de cercetare „Studii despre Eminescu”, în cadrul Centrului Naţional de Studii „Mihai Eminescu” din Ipoteşti, coordonator ştiinţific al ediţiei multimedia, apărută în „Anul Eminescu” – Eminescu. Opere –, autor a peste 350 de studii ştiinţifice, doctor honoris causa al Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi, al Universităţii de Stat din Chişinău, profesor la universităţi italiene: Venezia, Torino, Milano, Napoli, Salerno, Dumitru Irimia este unul dintre cei mai importanţi filologi români contemporani, aşezat în descendenţa lui A. Philippide şi Iorgu Iordan. În opera sa se întâlnesc lingvistica generală şi filozofia limbii, istoria limbii şi gramatica limbii române, lingvistica comparată a limbilor romanice şi comparativismul cultural, poetica şi retorica, stilistica literară şi stilistica funcţională.
Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Editura Junimea, 1976, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura Junimea, 1983, Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986,Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul, Iaşi, Editura Junimea, 1987, Morfo-sintaxa verbului românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, 1999, 2000, 2004, 2005, 2008 sunt lucrări ce numesc preocuparea Profesorului pentru fiinţa limbii, înţeleasă în toate nuanţele şi adâncimile ei.
M. Eminescu,Despre cultură şi artă, Editura Junimea, Iaşi, 1970; Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979; M. Eminescu, Poezii (Argument, comentarii, note), Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994; Mihai Eminescu, Opera poetică (Cuvânt înainte, Note asupra ediţiei), Editura Polirom, Iaşi, 1999, 2000, 2006; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume, Editura Axa, Botoşani, 2002, vol. I-II; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice. I. Arte, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume,Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006, vol. I-II-III-IV; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, II. Elemente Primordiale, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2007 sunt titluri pe care Dumitru Irimia le-a înscris în itinerarul exegetic eminescian, cu bucuria celui ce încearcă, în cerul fiinţei lui, ajungerea la Eminescu.
Profesorul Dumitru Irimia a fost invitat şi la Târgu-Mureş, pentru a lansa şi aici, într-o zi-sărbătoare, Dicţionarul Eminescu. Cu eleganţă şi nobleţe, Profesorul a acceptat. La 21 ianuarie 2008, în Târgu-Mureş, Palatul Culturii, „Sub raza gândului etern...”, a fost sărbătoare. Şi lumină! Profesorul ne-a introdus în Poveste – semn poetic esenţial în creaţia eminesciană. Şi Povestea părea fără de sfârşit...
„Un repertoar complet al tuturor cuvintelor şi expresiilor folosite de Eminescu, spunea Petru Creţia, ar fi încă un document al geniului. Avem acest document prin Dicţionarul limbajului poetic eminescian, coordonat, cu scrupule, de descifrator, de profesorul Dumitru Irimia. Invincibile argumentum în deschiderea spre marea cultură a umanităţii, a semnelor şi sensurilor poetice eminesciene; cu toate exigenţele lexicografiei poetice; cu sensibilitatea şi relevanţa de a se numi şi testamentul unui eminescolog” (prof. dr. Valentin Marica – poet, publicist, Senior Editor la Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul Regional Târgu-Mureş).
„Dinspre Eminescu prin limbajul firii sau Eminescu. Limbajul firii... este sensul lecturii propuse de eminescologul Dumitru Irimia, coordonator al volumelor Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Exegetul desemnează critic reperele artei poetice eminesciene: Poetul este întemeietor de lumi semantice [...]. Poetic defineşte metaforic limbajul firii [...]. Poezia este atributul eternităţii” (conf. univ. dr. Luminiţa Chiorean, Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureş).
„Dicţionarul limbajului poetic eminescian, coordonat de Dumitru Irimia, este un proiect îndrăzneţ şi necesar. O notă aparte aduce secţiunea dedicată câmpului semantic Elemente primordiale. E un demers hermeneutic complet asupra sensului ontopoetic eminescian, într-o lectură pertinentă şi de bun gust, autorii găsind, de fiecare dată, soluţii optime sub raport tehnic şi estetic” (prof. univ. dr. Cornel Moraru, Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureş).
„Dicţionarul limbajului poetic eminescian – iniţiat şi coordonat de Dumitru Irimia – este una dintre cele mai prestigioase cărţi din destinul editorial al lui Eminescu. Lucrare fundamentală – cea mai importantă lucrare de eminescologie de la finalizarea ediţiei Perpessicius – ce-şi va pune amprenta pe exegeza eminesciană viitoare, Dicţionarul limbajului poetic eminescian este o izbândă. Cu rigoare şi rafinament, prin supleţea interpretărilor, conjugate cu o excepţională mânuire a limbii române, eminescologul Dumitru Irimia descifrează „semne şi sensuri poetice” printr-un limbaj subtil şi creator aşezat într-un document de lexicografie poetică ce are un puternic relief al imaginilor pe care le poartă” (prof. drd. Mioara Kozak, Colegiul Naţional „Unirea”, Târgu-Mureş).
La Târgu-Mureş, în ianuarie 2008, cu un spor pentru toţi cei prezenţi, a fost Sărbătoare!... La Târgu-Mureş, eminescologul Dumitru Irimia a generat starea de graţie eminesciană, pe care am fost bucuroşi să o străbatem. Am trăit, cu sensibilitate şi mirare, întru Eminescu. În faţa întrebărilor fiinţei şi în faţa nerăspunsurilor la aceste întrebări, profesorul căuta intrarea în rezonanţă, anistoric, cu spiritul eminescian şi cu Fiinţa Lumii: „Aşezarea lui Eminescu faţă cu dimensiunea divină a lumii este poate cea mai profundă din cultura românească”; „Iubind, îl creezi şi îl re-creezi pe celălalt, creându-te şi re-creându-te pe tine”. Destins şi ferm, discret şi creator, ceremonios şi firesc, nobil şi uman, cu candoare şi blândeţe, trăitorul întru Eminescu înălţa fântâni. Apoi coloane...
Am văzut în profesorul Irimia omul complet. Cele trei dimensiuni ale spiritului său stau într-un viu echilibru: Dascălul de excepţie (profesor de Stilistică, Poetică, Teoria limbii, Lingvistică românească, Poetică eminesciană, Stilistica şi poetica imaginarului), cercetătorul-savant, dar şi iniţiatorul şi coordonatorul cu merite remarcabile în activitatea cultural-organizatorică (ColocviulEminescu; Conferinţa Internaţională „Limba română azi”; Colocviul Internaţional Mihai Eminescu – „Anul Eminescu” – aniversare UNESCO, Venezia; Dinu Lipatti – 50 de ani de la moarte, aniversare UNESCO, la Venezia şi Treviso, 2000; Săptămâna Brâncuşi – în colaborare cu Universitatea Ca’Foscari din Venezia, cu Fundaţia Guggenheim şi cu Centrul Cultural „G. Pompidou” din Paris – Venezia, 2001; Sacro ed estetico negli affreschi dei monasteri della Bucovina, Padova, 2001, cu participarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, Udine, 2001 şi 2006, Pordenone, 2002 ş.a).
În priveliştea vieţii, unde nu a făcut nimic din ceea ce a simţit că nu-l reprezintă cu adevărat, Dumitru Irimia a lăsat ceva adevărat şi durabil, trecând dincolo de hotarul nestatornic, înscris în nemargini de timp.
Întâlnirea mea cu profesorul Irimia stă sub semnul Providenţei. Din cărţi, l-am cunoscut devreme. Întâlnirea cu omul s-a întâmplat (prea) târziu. Am avut însă şansa participării la un univers ales. Am avut şansa unei întâlniri ce trebuie contemplată într-o uimită tăcere. Una dintre întâlnirile rare, ce mi-a înrămat un segment din viaţă într-un fel de neuitat şi mi-a restituit, sporită, încrederea în frumuseţea lumii de „gândiri şi de imagini”. Întâlnirea cu profesorul Irimia, în lumea eminesciană cea fără de margini, m-a făcut, prin nemăsura lui, să încerc mersul pe nisipuri mişcătoare şi nu pe drumuri bătătorite, să străbat praguri de gând, spaţii întinse, cuprinderi largi, într-un spaţiu al ideilor şi al sincerităţii. Întâlnirile în locul acela înalt, în lumea logosului, au fost o bucurie! Ţinuta intelectuală şi ştiinţa de carte a profesorului impresionau. Există oameni care pentru ceilalţi sunt daruri şi în a căror vecinătate eşti traversat de ceva întremător, primeşti învăţătură şi putere, venind parcă din adevărul, parfumul şi reverenţa altor vremi.
Acum, cuvântul se pregăteşte mai degrabă pentru tăcere. Cu pietate şi cu dragoste. Bucuria spunerii este umbrită. Profesorul străbate Marea Trecere. Rămâne vorbirea în taină, în adânc, cuvântul nemaivrând să rodească. Au rămas multe gânduri ce se doreau duse la capăt; Dicţionarul Eminescu trebuie continuat, ediţia Zoe Dumitrescu Buşulenga – Maica Benedicta, de asemenea, alături de altele, multele proiecte în care profesorul era angrenat, în care credea şi care se cereau împlinite. Dar timpul n-a mai avut răbdare, îngheţând, parcă, într-un hotar al pustiirii. Pentru cel ce a scris cu ochii spre cer, ultimul text la care a lucrat – cu câteva zile înainte de plecarea dincolo, se cerea a fi unul eminescian. Şi aşa a fost, asigurându-şi, parcă, rămânerea în tinereţea fără de sfârşit a lui Eminescu. Cele din urmă şi cele dintâi s-au întâlnit la porţile fiinţei. Acum, cuvintele nu mai pot rodi. Şi se aşază, se odihnesc, se ostoiesc: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”...
Pe cerul unei culturi, Dumitru Irimia rămâne un călător credibil, într-o lume tot mai puţin credibilă: „Şi dacă pentru sufletul meu / nu-i loc aicea, ci numa-n stele...”.
Drum bun, Profesore!