Ecce magister
Pentru tiparL-am cunoscut prea puţin pe profesorul Irimia şi numai din perspectiva studentului. L-am întâlnit la examen, fiind, la vremea respectivă, pe rând, indiferentă, leneşă, amatoare de distracţii. Am ignorat legenda lui personală – pentru că toţi aveau una – şi eram sceptică. Se „ştiau” cu exactitate întâmplări din copilăria profesorilor, hobby-urile, ratările lor sau picanterii de prost-gust. Am intrat în biroul evaluării orale cu sentimentul pueril că voi trece examenul şi am ieşit umilită, desfiinţată, zdrobită. Al doilea eşec, la restanţe, m-a debusolat şi mai mult: de data aceasta venea după o luptă şi s-a sfârşit prin aceeaşi capitulare. M-am alăturat colegilor iconoclaşti, privind cu identică răutate mersul lui sprinten prin facultate. Şi apoi m-am apucat de învăţat, pentru prima oară. Informaţii mai memorasem eu de-a lungul timpului, mai citisem din bibliografii. Dar fără metodă şi, mai ales, fără implicare. Am căutat aplicabilitatea ideilor din curs, am scotocit după alte exemple şi, în general, am vrut să lărgesc problema. Am mers la orele de consultaţie şi m-am străduit să înţeleg. N-am mai lipsit la niciun curs din semestrul al doilea. Şi am trecut – cu note mari. Senzaţia la finalul acestui chinuitor drum a fost că nu se evaluau cunoştinţe, ci omul, unghiul pe care-l are. Picasem de două ori la un astfel de test personal dur. Au fost şi norocoşi care au păcălit vigilenţa profesorului, având limitele ei umane. Mă bucur că n-am fost printre ei, adică lipsindu-mă de o experienţă necesară intelectual. Dacă ulterior am reuşit să progresez, să ies dintr-o lâncedă mediocritate şi dintr-o plafonare comodă, îi datorez acestui profesor impulsul, mobilizarea. Acum, că sunt eu însămi profesor, ştiu cât de uşor e să promovezi pe cineva şi cât de greu e să te „răfuieşti”, adică să te implici. Fără acest examen aş fi fost absolvent de litere, cu el am devenit absolvent de studii superioare. Am regăsit cărţile lui D. Irimia în bibliografiile pentru titularizare, masterat, doctorat şi am fost surprinsă de un contact cu idei la distanţă, în timp. M-am descurcat nu pentru că ştiam mărcile stilistice, ci datorită perspectivei culturale pe care o câştigasem prin Domnia Sa. Intenţionam, la un moment dat, să mă întorc în Iaşi şi să-i mulţumesc, să-i arăt că nu-i zadarnic efortul depus. Dar uneori 500 de kilometri sunt exact distanţa dintre viaţă şi moarte, aşa că trimit acest omagiu prea târziu şi prea patetic. Când am aflat de dispariţia profesorului Dumitru Irimia, am tot citit reacţii pe internet şi mi s-a confirmat încă o dată că un om important naşte controverse puternice. Eu nu cunosc decât experienţa mea, una care m-a schimbat, m-a îmbogăţit. Iar dacă valoarea unui om poate fi calculată după iradierea răspândită, atunci poate e suficient ca o singură persoană să fi fost atinsă spornic. Un salt spiritual nu se poate face uneori decât în „regimul terorii”, pentru că ducem o viaţă prea deservită utilitarului, prea superficială în mecanismele ei concrete, fără conştiinţa risipei în cotidian. Aşadar, mi-l amintesc cu verva dezbaterilor savante, ironic, poetic. Avea o memorie fantastică, ştiind ce studenţi frecventau cursurile, ce cunoştinţe reflectau aceste prezenţe şi ce explicaţii aduseseră la consultaţii. Verifica toate acestea cu precizie, personalizat şi, din acest punct de vedere, niciun student nu a fost mai apropiat de un profesor. Urca scările cu o vitalitate care o întrecea pe a celor de douăzeci de ani şi putea fi găsit mereu în facultate. Era exigent, neobosit, spiritual, lucid, rafinat. Poate că idealizez, dar nu oricine merită sau poate fi idealizat. Iar idealul este în sine o realitate în devenire, spunea Nicolae Titulescu.