Perpetua venire a lui Nichita Stănescu la noi
Pentru tiparO mai fi fiind, cu certitudine, la Chişinău, destule persoane care ţin minte clar acea banală şi totuşi neobişnuită lună de octombrie 1976...
Evenimentele culturale de anvergură şi de calitate, ferite de grosiere mesaje propagandistice, erau pe atunci cu mult mai puţine decît acum: vreo premieră la Teatrul „Luceafărul”, un spectacol al ansamblului de dans „Joc” sau un concert cu participarea lui Nicolae Sulac, a artiştilor din proaspăta formaţie folclorică „Mugurel”, cu Maria Drăgan; vreo expoziţie de tablouri, mai vechi sau mai noi ale maeştrilor Igor Vieru, Mihai Grecu, Glebus Sainciuc, Eleonora Romanescu, Ada Zevin... Mai veneau unii mari artişti din Rusia. Astfel, în drum spre Bulgaria, unde îi plăcea să se odihnească pe ţărmul Mării Negre, făcea, din cînd în cînd, scurte escale la Chişinău Vladimir Vîsoţki – de obicei, prezentînd spectacole de muzică şi poezie la Teatrul de vară. Alţi artişti din Rusia şi Ucraina – dramatici, de operă sau de balet, de muzică uşoară, folclorică ori de revistă, cu precădere de mîna a doua – veneau cu duiumul şi la Chişinău, şi la Briceni, şi la Comrat, avînd pretutindeni asigurată cea mai caldă primire. Dintre „străini-străini” poposea uneori, deja în sens invers – în drum spre Moscova, Kiev ori Crimeea – o foarte simpatică interpretă de muzică uşoară bulgărească, Lili Ivanova, o voce distinctă, extrem de plăcută. Mai concertase un cîntăreţ polon, nu mai puţin simpatic, cu înfăţişare de Cristos şi cu voce chiar că divină – Czeslaw Niemien; s-au produs atunci, la Chişinău şi în alte localităţi basarabene, grupuri muzicale anonime sau obscure din Ceho-Slovacia, Ungaria, Germania „democrată”, alţi poloni, alţi bulgari... Aşadar, veneau la noi mai ales artişti din „lagărul socialist”, din ţările considerate oficial frăţeşti, inclusiv din oraşele fostei Iugoslavii, care era mai puţin frăţească şi mai puţin socialistă. Însă nimic românesc – spectacol teatral sau muzical, expoziţie de artă plastică, festival de cinema, vînzare de carte sau de discuri – nici măcar aceste modeste posibilităţi nu erau fructificate la noi, fiind pur şi simplu interzise în Basarabia.
* * *
Tocmai pe acest fundal al unei totale îngrădiri de valorile românismului a sosit la Chişinău Nichita Stănescu, în octombrie 1976. Era Nichita, desigur, şi printre basarabeni, un poet cunoscut, apreciat, iubit. Poate chiar mai mult decît Adrian Păunescu, celebru graţie cenaclului său Flacăra, prezent în majoritatea caselor basasabene, în fiece seară de joi. (Adînci plecăciuni italianului Marconi – sau rusului Popov? nu mai contează! – pentru că au pus în serviciul omenirii efectul interferenţei undelor hertziene, mai simplu spus – pentru că au inventat radioul!). Era Nichita Stănescu poate la fel de gustat, la noi, ca şi Marin Sorescu, cunoscut în dublă ipostază – şi ca poet şi ca dramaturg – iarăşi datorită Radioului, emisiunilor „Moment poetic” şi „Teatru radiofonic”. Cîndva, cineva, ar trebui să dedice un imn de slavă, o odă înălţătoare, de gratitudine, posturilor Radio Bucureşti şi Radio Iaşi, din anii ’60-’70-’80, căci ele au ţinut cel mai sigur nestinsă făclia limbii, literaturii şi culturii româneşti aici, în condiţiile unei adevărate prigoane a tot ce era românesc. Un nume de referinţă în literatura română de atunci era pentru basarabeni şi Eugen Barbu, cu Principele şi Caietele Principelui, dar şi cu revista „sa”, extrem de solicitată, Săptămîna (desigur, alta decît cea fondată şi condusă ulterior de Viorel Mihail!). Şi cum veni vorba de popularitate, aş mai aminti de Marin Preda: Delirul său îi puse pe jar pe ocupanţii sovietici şi pe acoliţii acestora, concomitent generînd însă un elan extraordinar în sufletele basarabenilor cu simţire românească, entuziasm ce era să fie întărit foarte curînd şi de Cel mai iubit dintre pămînteni. Revistele Flacăra şi Săptămîna erau, categoric, foarte bune pentru acele timpuri, posibil mai ales pentru noi, basarabenii; oricum, ele constituiau pentru cititorul interesat, pasionat şi nişte trepte în urcuş spre publicaţii „şi mai şi” – România literară, Viaţa Românească, Luceafărul din Bucureşti ori Steaua din Cluj, dar şi Manuscriptum ori Secolul 20.
Scriu aceste rînduri şi parcă îi văd pe unii – pe regretatul Leonard Tuchilatu sau pe veşnic tînărul şi inepuizabilul la talente Andrei Vartic – stînd la coadă, la etajul doi (sau: etajul trei – ruseşte!) al Bibliotecii Republicane „Krupskaia” (astăzi, Biblioteca Naţională din Chişinău). Stăteau la coadă să împrumute ultimul număr sau toată colecţia revistei Secolul 20. O excelentă publicaţie de spiritualitate străină, pe potriva gradului de cultură al diriguitorilor ei, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ş.a. Aici se tipăreau, fie şi fragmentar, cele mai noi traduceri: poezie, proză, eseuri. Pentru noi, tălmăcirile erau, bineînţeles, o punte spre spiritualitatea străină, dar mai mult încă – şi o şansă în plus de a savura splendorile limbii române. Spunînd „spiritualitatea străină”, mă refer, în primul rînd, la cea occidentală, dar fără a o exclude pe cea orientală, ba şi pe cea rusă o includ în acest compartiment. Cu adevărat, mulţi dintre noi, trăitori într-un stat unde ruşii erau peste tot primii (dacă nu totul...), graţie revistei Secolul 20 am putut vedea, bunăoară, un cu totul altfel de Dostoievski decît cum era prezentat marele scriitor-filosof în critica literară rusă, sovietică. Dacă nu mă înşel, tot în Secolul 20, a fost publicat în premieră românească Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta, apoi Roman teatral, mai tîrziu Ouăle fatale etc. În original M. Bulgakov era, de fapt, inaccesibil: revista Moskva din 1966, care tipărise în premieră absolută Maestrul şi Margareta, era ferfeniţă – şi la „Krupskaia” din Chişinău, dar şi la „Lenin” din Moscova – Biblioteca Centrală de Stat a Rusiei, şi mai curînd la fel era în toate bibliotecile similare.
Ce se mai citea pe atunci din traduceri? O da, Love Story, de Erich Segal, un evreu american, profesor de latină la nu mai ştiu care redutabilă universitate din SUA. Apoi: Vă place Brahms? de Francoise Sagan, Pe aripile vîntului de Margareth Mitchel, Papillon, Grand Canaria – mă ierte autorii acestor două, din urmă, romane, dar am uitat cum îi chema! Numele altor scriitori descoperiţi în acea epocă peste ani aveau să devină emblematice: Gabriel Garcia Marquez, cu Un veac de singurătate şi Toamna Patriarhului, în transpunerea lui Darie Novăceanu, filosoful Alvin Toffler, cu Şocul viitorului... George Orwell sau Claude Levi-Strauss, ca şi Dumitru Ţepeneag, Paul Goma ori Aleksandr Soljeniţin erau cunoscuţi din lecturile pe calea undelor, oferite generos de Europa Liberă, un post de radio fără seamăn în acei ani.
* * *
O tempora, o mores! Ce timpuri, Doamne, ce pasiuni, ce gusturi literare mai erau pe atunci!... Cel mai curios e că amalgame de opere, autori, curente, respectiv, gusturi – de felul celor prezentate, extrem de sumar, mai sus – convieţuiau în bună pace. Cine citea cu regularitate Săptămîna lui Eugen Barbu nu era suspectat a fi incapabil să disece şi eseurile din Secolul 20; cine se topea de dragul lui Love Storyajungea cu siguranţă să prindă şi mesajul magico-realist din Toamna Patriarhului; cine adora poezia civică, naţionalistă ori sentimentală a lui Adrian Păunescu nu era catalogat ca un ageamiu printre Ne-Cuvintele lui Nichita Stănescu.
Îndrăznesc să afirm, de fapt, repet, că şi în acele vremuri – mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut –‚ Nichita Stănescu era şi la noi, între Prut şi Nistru, un poet realmente popular, iubit de mulţi, de foarte mulţi... Această axiomă s-a învederat şi atunci cînd a venit poetul la Chişinău, ca participant la „Zilele literaturii sovietice” – erau acele „Zile...”, în temei, un festival internaţional de poezie. Evenimentul adunase poeţi din mai toate republicile sovietice (erau 15 de tot), precum şi din vreo 10 ţări comuniste, „frăţeşti”, aceştia fiind antrenaţi în diferite „activităţi de creaţie”, cum ar fi nişte vizite pe la fabrici sau în colhozuri – pentru a-şi recita versurile în sînul clasei muncitoare, dar şi pentru a gusta bucatele şi vinurile moldoveneşti, cum s-a întîmplat după vizitarea casei-muzeu a fabulistului Alexandru Donici, de lîngă Orhei. Manifestarea de vîrf a constituit-o totuşi, credem, recitalul de poezie, ţinut de scriitorii invitaţi, într-o seară, la Filarmonica din Chişinău. Un regulament ad-hoc prevedea că fiece poet îşi spunea o poezie în limba sa, iar alta era citită în traducere rusă. Nu am nici o îndoială că Nichita Stănescu era în acea seară declamatorul cel mai aşteptat. În sfîrşit, a apărut pe scenă şi a început: „Nimic nu este altceva...”. Chiar după primele cuvinte rostite de poet, sala a izbucnit în aplauze – aplaudau tineri, aplaudau oameni în vîrstă; ţin minte, erau în sală şi unii profesori de ai noştri de la Universitate, unii care nu-şi manifestaseră niciodată, în nici un fel, ataşamentul pentru limba română, pentru literatura română. Cei mai mulţi spectatori au perceput, neîndoios, aceste cuvinte ale lui Nichita ca pe un adevăr repetat pentru noi: dacă „nimic nu este altceva...”, nici Basarabia nu poate fi alta decît românească!
Sub imperiul unor emoţii deosebit de tari, am decis atunci, cu o colegă de promoţie, Aurica Sîrbu, că trebuie să-l vedem cu orice preţ pe Nichita îndeaproape. În acest scop am recurs la un „tertip”: i-am solicitat un interviu pentru Literatura şi arta unei poete de la Riga, Daina Avotina [a se citi: avuotinea, cu acccentul pe prima silabă]. Astfel puteam intra cel mai sigur în hotelul „Codru” (proprietate a Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti!), unde era cazat şi Nichita Stănescu. Mare i-a fost mirarea poetei letone cînd ne-a văzut în următoarea zi, în faţa hotelului, cu două buchete de flori. A trebuit să-i spunem adevărul adevărat: lăsăm pretextul, adică interviul, pentru altă ocazie, eventual, pentru cînd voi veni la Riga, iar acum vrem să-l vedem pe poetul român. „Cum adică – să-l vedeţi?”, ne-a întrebat nedumerită Daina Avotina. „Pur şi simplu să-l vedem... să-i dăm aceste flori, să-i spunem că ne este foarte drag, să-i mulţumim pentru poezie...”, i-am răspuns. „E şi la noi în Letonia o fascinaţie a poeziei, o fi existînd chiar şi un cult pentru unii scriitori, dar aud prima dată ca cineva să dorească pur şi simplu să vadă un poet”, ne-a mărturisit doamna de la Riga. Poate tocmai de aceea ne-a înlesnit numaidecît trecerea în hotel, la etajul trei (ruseşte!), ne-a condus pînă la camera în care stătea Nichita Stănescu şi criticul literar Mircea Tomuş, redactorul-şef al revistei Transilvania din Sibiu. Mircea Tomuş ne-a şi deschis, Nichita ni s-a înfăţişat tot atunci, întorcîndu-se spre noi de la geam. A luat braţul de crizanteme, le-a mîngîiat cu un surîs de copil, surîzînd a ascultat „declaraţia de dragoste” pe care am făcut-o, stîngace – lui, poeziei sale. Apoi a dus o mînă la buzele sale luminate de zîmbet, iar alta a ridicat-o făcînd un rotocol spre tavan. Am înţeles ce vrea să ne spună: că aici totul se interceptează şi că ar fi mai bine să nu vorbim prea mult. Am mai stat un minut în tăcere: doi basarabeni şi doi regăţeni, atît de mult uniţi, prin limbă şi simţire, şi atît de mult despărţiţi de vizibile şi invizibile bariere politice.
Atunci, la Chişinău, l-am mai văzut o dată pe Nichita Stănescu – într-o seară, tîrziu, la Gara Mare, mergea cu trenul la Moscova, ca să asiste la lansarea unui volum de poezie a sa tălmăcită în limba rusă. Îl conducea foarte multă lume, dintre scriitorii pe care îi mai întîlnisem pe străzile capitalei basarabene era Pavel Boţu, Liviu Damian, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi etc. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape pe Leonida Lari – nu ştiu cum s-a întîmplat, am condus-o tocmai eu acasă, locuia la un cămin în cartierul Botanica şi era extrem de răvăşită.
Mulţi dintre cei care l-au văzut pe Nichita Stănescu povestesc de obicei despre o lumină emanată de chipul său. Mie (dar şi colegei mele, cu un ochi la sigur mai ager) mi-a rămas în memorie o sfîrşeală de pe faţa poetului. Poate şi pentru că atunci cînd l-am văzut la hotel Nichita era, vădit, după o lungă noapte de nesomn, posibil şi de singurătate, posibil în compania fumului de ţigară şi a aburilor de vin moldovenesc. Şi doar mai erau încă şapte ani pînă la 13 decembrie 1983.
Pe Daina Avotina am mai întîlnit-o, chiar în cîteva rînduri, la Riga, repetîndu-i marea mea recunoştinţa pentru bunăvoinţă, pentru dezinteresata-i complicitate în săvîrşirea unui extraordinar act cultural, estetic dar, în primul rînd – sufletesc. Am stat în una din faimoasele cafenele de la Riga, cu ea şi cu poetul Leons Briedis, acest excelent traducător din poezia românească şi din alte literaturi ale naţiunilor vorbitoare de limbi romanice. La un moment dat, Daina Avotina a prins a-i povesti lui Leons ceva despre Chişinău, despre acel festival poetic, dar cel mai mult – despre Nichita Stănescu, precizînd pentru mine că o face pentru a-i înlesni traducerea unor poezii în limba letonă. „Este foarte important să citeşti un poet în original, aşa, ca Dvs., sau ca Leons al nostru. Dar pentru a-i înţelege opera, contează mult să cunoşti un poet aievea, pe viu, să-l vezi măcar o dată...”, mi-a zis dînsa, surîzînd pe cît de frumos, pe atît de provocator. I-am povestit, la acea ceaşcă de cafea, lui Leons Briedis cum „l-am cunoscut” şi eu pe Nichita Stănescu la Chişinău, mai multe amănunte despre aflarea poetului în Basarabia. Leons avea pregătit pentru tipar un manuscris cu tălmăciri din Nichita, mi-a mărturisit că nu i-a fost deloc uşor să-i transpună poezia, dar acum, iată, se căzneşte cu alegerea denumirii pentru carte, căci îi plac toate titlurile cărţilor lui Stănescu, dar Necuvintele, de pildă – sintagma cea mai tentantă – în letonă sună străin, ciudat, chiar absurd. Cînd a auzit despre recitalul de la Filarmonică, despre ce a recitat Nichita pe scena din Chişinău, Leons a declarat brusc: „Asta e – Nimic nu este altceva. Nici Letonia nu este altceva, nu este o colonie rusească, aşa cum cred unii...”. În 1977 la Riga a apărut cartea de poezii a lui Nichita Stănescu, în traducerea lui Leons Briedis. Volumul se numeşte în letonă Nekas nav cits, adică Nimic nu este altceva.
P. S. – În contextul unei relaţii amicale şi de corespondenţă mai veche, i-am trimis lui Leons Briedis, la Riga, textul acestui eseu. Nu speram să primesc un răspuns... ştiu cît de ocupat e acest om de mare talent, de cultură şi cu merite deosebit de mari faţă de noi: la 57 de ani (mulţi ani înainte, draga Leons!) a editat peste 30 de cărţi de autor şi încă vreo 50 de volume de traduceri, din acestea din urmă, circa 30 reprezentînd creaţia unor autori de ai noştri, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din alte mari centre culturale româneşti. Dar Leons Briedis e leton... şi mi-a răspuns, foarte curînd şi, aş zice, „extrem de baltic”. Chiar dacă nu am permisul său, ţin să reproduc mai jos un fragment din corespondenţa noastră – mai ales cu gîndul la cititorii eventual interesaţi de spiritul baltic, dar şi de raporturile culturale, literare, româno-letone. Leons e un suflet prea bun ca să se indispună că „l-am divulgat”... dar la sigur că nu se va supăra, pentru că cine iubeşte Limba Română nu se va supăra niciodată pe ea!
„Vladule,
Nici nu îţi poţi închipui cum mi-e dor de tine şi de Moldova, unde n-am fost de la anul 1992! Dar ce să facem, aşa-i viaţa...
Mă bucur nespus de mult de ceea ce ai făcut şi de ceea ce faci. Eşti bravo, ca totdeauna de cînd te ştiu.
Şi eu cu Maria [M. Briede-Macovei, poetă, traducătoare, soţia lui Leons – Vl. P.] ne străduim să facem cîte ceva pentru cultura noastră... [Acest „cîte ceva” este incomensurabil... ca şi modestia, onestitatea şi talentul lui Leons! – Vl. P.] Sincer vorbind, nici la noi, în Letonia, lucrurile nu merg peste tot bine – desigur, e alfel decît la voi, dar totuna perioada de tranzitie spre luminoasa democraţie continuă mult!... Totul este o luptă continuă, şi uneori noi ne simţim atît de obosiţi să luptăm, să luptăm, să luptăm...
O să-ţi scriu mai încolo mai mult, acum însă vreau tare să-ţi spun mulţumesc pentru articolul tău despre Nichita. Îi datorez un volum masiv şi solid, şi pe parcursul anilor am mai tradus vreo 50-70 de poezii noi, aşa că o carte nouă cu poezii de Nichita Stănescu, la Riga, deja este gata. Probabil, îţi amintesti că regretatul Liviu Damian cîndva a scris un poem numit Nichita în Riga?
Încă o data, mulţumesc frumos că tu eşti cum eşti, Vladule!
Te îmbrăţişez cu tot sufletul meu,
Leons.
Riga, 26 Iunie 2007”.