Limba – cea mai profundă creaţie
Pentru tipar
Fiecare popor a dat umanităţii şiruri de creatori – în domeniul artei, ştiinţei, literaturii, tehnicii etc. –, însă limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumosului şi al binelui.
Şi, ca români, nu vom pune niciodată în suficientă lumină această constatare, căci puţine neamuri şi-au înfrăţit destinul cu limba lor precum noi, primii ostaşi la fruntariile Latinităţii, orientaţi spre Orient, dar apărând, prin jertfa noastră, Occidentul.
La Masa împărătească a Istoriei, Ştefan cel Mare şi Sfânt ne e martor.
Căci prin cuvântul limbă (evident din latină moştenit) noi am desemnat şi „poporul”, şi „limba” pe care o vorbim, ambele însoţite de determinantul român(din latinescul romanus), emblemă a nobleţei noastre latine.
Noi am ţinut atât de mult, dintotdeauna, la palma de pământ hărăzită nouă de Destin şi Istorie, că am înnobilat latinescul terra, care însemna, banal, „pământ” – pe care mergem, călcăm, care ne hrăneşte –, acordându-i semnificaţia de „ţară, patrie”, de unde expresia atât de specifică nouă dor de ţară.
Iar pentru sensul banal „obiect, rotund, pe care mergem etc.” am apelat tot la un cuvânt latinesc, pavimentum, care însemna „pardoseală, duşumea, la o vilă, casă”, pe care deci călcăm, ca şi pe pământ, fapt care explică evoluţia semantică în discuţie.
Pe acest pământ al nostru, din moşi-strămoşi, „de la Nistru pân-la Tisa”, de la Carpaţi la Dunăre şi Mare, noi ne-am clădit, ascultând „porunca locului” de care vorbea Nicolae Iorga, ţara românească, în toată întinderea ei armonioasă.
Şi în această vatră de spirit, cuget şi lucrare românească, niciodată agresivă sau expansionistă, dar apărată cu întreită încăpăţânare, care a speriat tustrelele imperii – Austro-Ungar, Rus şi Turc –, cu care ne-a miluit Istoria la hotarele fiinţei noastre naţionale, la această răscrucede limbi, popoare, civilizaţii, religii, cu luminile şi umbrele ce o definesc în mod natural, noi nu avem de ce abdica cu nicio literă de la porunca Voievodului cugetării şi poeziei noastre:
„N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!»
(Scrisoarea III).
În rest, nu avem nimic de cerut, nimic de dat, nici ţară, nici limbă, nici fraţi...
Cuvântul – „ţară a minunilor”, revista „Limba Română”,
nr. 5-6, 1996, p. 12, 14