Evaziunea în originar prin contragere sau creaţia „inversă”
Pentru tiparNăscut la Cetatea Albă (13 aprilie 1924), poetul Alexandru Lungu se formează ca personalitate în două domenii, pe care le consideră profund complementare şi care i-au marcat fiinţa bidimensională: medicina şi arta. Pe vremea când îl preocupau examenele din studenţia primului an la Facultatea de Medicină, îşi definitivează şi primul său volum de poezii – Ora 25 (1944), premiat la concursul „Ion Minulescu”. Cu acesta se naşte ca poet cu puternice valenţe creatoare sub ochii lui Constant Tonegaru, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Adrian Maniu, Perpessicius, membrii onorifici ai juriului, care semnează şi primele cronici referitoare la creaţia sa.
Pe cât de entuziast a fost contextul naşterii ca poet a lui Alexandru Lungu, pe atât de exigent a fost poetul cu sine mai târziu, când epoca literară în care urma să se manifeste a coincis în mare parte cu proletcultismul şi realismul socialist, fatale pentru individualităţile creatoare, dovadă fiind retragerile repetate ale poetului din scena literară constrictivă a momentului istoric (tăcerea de până la 1968, de exemplu, apoi autoexilarea sa în Germania, unde se găseşte şi astăzi).
Dar dincolo de aceasta, deşi poezia traversează mereu febrilitatea re-creării, în a doua jumătate a secolului trecut, aflată într-un nou moment de „uzură”, îşi caută expresia în cele mai variate şi contradictorii spaţii imaginare. Ideea exploatării unei lumi cotidiene de rutină este una în drepturi de a se realiza (prin valul poeziei cotidiene) alături, de asemenea, de direcţiile (manifestate aproape concomitent sau la intervale instantanee de timp) la fel de semnificative ale suprarealismului, onirismului etc., care deschid cortina unei largi alternative expresive. Situându-se temporal şi, în bună măsură, conceptual în suprarealism, Alexandru Lungu se remarcă, încă de la debut, printr-o individualitate şarmantă. Şerban Cioculescu afirma în acest sens că „prin tehnica personală a mânuirii sugestiei lirice, unduitoare ca inelele unui şarpe marin uriaş, peste apele vaste ale poemei, autorul îşi transmite neliniştile, spaimele, obsesiile într-un mod mai comunicativ şi eficace decât camarazii săi de generaţie, al căror suprarealism s-a învederat de a fi prea adeseori o formulă strangulatorie”.
Dat fiind faptul că procesul creativ în cazul poetului Alexandru Lungu se întinde pe întreaga durată a vieţii sale (chiar dacă nu şi-a scos la lumina tiparului volumele în mod sistematic), poezia sa abundă şi de aspecte existenţialiste răsturnate, şi de elemente onirice, starea de somnie, de vis fiind un spaţiu în care toate îşi află rostul şi în care se mărturiseşte despre o existenţă umană marcată providenţial şi deci profund integrată cosmicului. Se vorbeşte în critică şi despre un Alexadru Lungu – poet citadin, la începuturi, apoi despre verbozitatea sa decurgând din largi poeme cu tentă epică, urmărind un fir arborescent, oarecum narativ. Vladimir Streinu remarca revărsarea simfonică a versului lui Alexandru Lungu1. Sunt destul de numeroase şi caracteristice poemele cu tematică religioasă, superioare, ca realizare şi mesaj, decât anterioarele. Aceste salturi „dintr-un vagon în altul” nu sunt întâmplătoare: ele constituie nişte etape bine definite ale evoluţiei sale poetice. Debutul destul de timpuriu (de facto în revista liceană Prepoem, apoi realizarea împreună cu Ion Caraion a revistei Zarathustra, un laborator în care poetul şi-a „procesat” mutaţiile artistice, i-au menţinut viu impulsul creator. Nicolae Ţone, în prefaţă la Ninsoarea Neagră (I) (de Alexandru Lungu, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, p. 9), remarcă faptul că „destinul său care ţine, nu în mică măsură, de magie, de alchimie e să mute trecătorul, în substanţă neeterogenă, să transfere clipa infidelă în piatra de piramide şi să regăsească sensul şi semnificaţia în starea lor genuină, primordială şi să le (re)trimită, o dată în plus, în circuitul major, care constituie o sumă, neîncetat pulsatilă, de viaţă şi moarte, de beznă şi fluorescenţă”. Astfel titlurile volumelor Ora 25 (1946), Dresoarea de fluturi (1968), Timpul oglinzilor (1968), Trei parabole (1981), Clavicula mundi (1983), Piatra-apa-soarta (1985), Fuga din privelişti (1987), Elegii cretane (1989), Pardes (1989), Cheia din miresme (1990), Auzelişti (1996), Ochiul din lacrimă (1998), Ninsoarea neagră (2000), Faţa nevăzută a umbrei (2003), Zăpezile de niciodată (2006) sunt doar câteva care punctează un destin creator tumultuos.
Pornind de la modul scriiturii lui Alexandru Lungu, în special al recentului volum Zăpezile de niciodată (Editura Vinea, Bucureşti, 2006), am defini poezia-i ca pe un bibelou, în sensul exclusiv ludic, ca pe o jucărie (dat fiind şi aspectul ei material) şi un joc ar spiritului care cochetează cu Adevărul Universal. Este, dacă e s-o luăm pe altă tonalitate, un document al imaginarului său privind modul de a fi şi a vedea în Timp, cel mai important şi frecvent simbol al curgerii spre originar. Poezia lui Alexandru Lungu, fiind prin excelenţă acvatică, se „arată” ca o crustă din tumultul apelor primordiale ale creaţiei în sens de imperative ale împlinirii spirituale umane, prin care se întrevăd pendulările năzuinţei spre întregire. Ea are consistenţa unei lichidităţi translucide2 care permite deschiderea misterioasă a cortinei unui imaginar poetic copleşitor. Ideea „frumoasei fără corp” se naşte anume din acest mod de a vedea dezmărginitor lucrurile. Versul lui Alexandru Lungu, figurativ vorbind, este impalpabil aproape. Cu aparenţele unei vaporozităţi ludic relaxante, poezia surprinde inevitabil axa abstractă a existenţei noastre. Redimensionarea „scenei poemului” (Iulian Boldea) prin ambianţa încetinitoare (a timpului! Cf. starea de remember) a „costumului” acvatic conferă ideii poetice credibilitate şi transparenţă în sensul transferului interspiritual / de la spirit la spirit: „neocolitul magnetism / al apelor uitate / undele-şi trimite / prin timp / până-n adânc / scoici pulsatile / vibrează-n apă / cu nesfârşirile ispitei / meduze translucide / prin osul frunţii / lin lunecă amurgul” (Al. Lungu, Magnetism, Zăpezile de niciodată, Editura Vinea, Bucureşti, 2006, p. 8).
Vălul melancoliei şi al uşoarei, dar sesizabilei frici în faţa trecerii, a cuvântului, a izbânzii sau a vitregiei şi nenorocului ţin ritmul echilibrat şi constatativ, reflexiv şi resemnat al incantaţiilor poetice de un romantism eminescian aproape, din volumul Pardes (Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1989). Un exemplu: Piezişul din cenuşă (p. 24) – „Mereu rămas pe roata nevăzutelor hotare / am adăstat amintea şi-am priit cuvântul / spălând tăcerea din uitare şi de cumpeni / În semeţii adânci când nu e decât noapte / aud căderea frunzelor dintâi (…)”.
În volumul Cheia din miresme(Editura Semn, 1990) – Alcătuirile pustiei(un exemplu care se pronunţă şi pentru altele) este reprezentat germenele verbului care poartă o existenţă autonomă faţă de cel care-l lansează: „Nu-i sunet să răzbată-n auzelişti / fără vreo dezmierdare de tăcere / Să stingem vorba. / Răzmeriţa de vânt / să-şi culce spicul gol în nefiinţă / până-n hotarul unde-ncepe rostul şi / se sfârşeşte necurata (…)”. Este o forţă care acţionează pe dinăuntru în mod necondiţionat. În poezia lui Al. Lungu nu se pune problema materializării verbului. Din contră, materia toată devine vibraţie, spirit. Vraja cuvântului în starea pură de spirit este cultivată ca pe o materie superioară a receptorului / emiţătorului, acesta din urmă fiind un prim receptor şi ambii supunându-se forţei verbale germinative. Astfel creaţia, ca „produs”, devine spirit şi nu materie: „trupul săvârşit îşi caută duhul” (Oracole din Camposanto în vol. Pardes, Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1989); „cuiburile nu-şi mai găsesc / rătăcitele păsări” (Şerpi îndoielnici în vol. Faţa nevăzută a umbrei, Editura Argo, Bonn, 2003) etc. Sensul acestei lumi este căutat la modul propriu. Orice „reper” al realităţii se transformă într-un înţeles. Semnalăm aici un fenomen al creaţiei, să-i spunem, „inverse” (de la materie la spirit şi nu dinspre idee către materializare), manifestat şi la alte nivele, de exemplu: persoana întâi de plural a verbului imperativ „să stingem” nu este deloc vocea eului liric personalizat, nu este nici o asumare a colectivităţii. Ea este una implacabilă dintr-un interior atotcuprinzător, a unui spirit Absolut, esenţializat. Despre Alexandru Lungu, Titu Popescu spunea, pornind, cu siguranţă, de la statutul extrem de curios al eului liric că „el însuşi este învinsul poeziei, în jurul lui metaforele au consistenţa unei oaze providenţiale şi numai prin filtrul ei îşi poartă dialogul esenţializat cu lumea (…)” (Titu Popescu, 1996, Ninsoarea neagră (II), Editura Vinea, Bucureşti, 2000, p. 296).
Problema inspiraţiei sau a sacrificiului în numele artei sunt mai departe de materia poetică a liricii lui Al. Lungu. Energia verbului ca instanţă abstractă este singura preocupare a vocii lirice adesea impersonală, rece, implacabilă şi, prin aceasta, mesianică, mărturisind despre esenţa superioară a înţelegerii umane prin cuvânt cu marginile în „negând” şi extremităţile în „umbra literei din urmă”: „Prin negând cuvântul încolţeşte taine / al căror magic rod ne stă de pândă / din umbra literei din urmă” (Alcătuirile pustiei, în vol. Cheia din miresme, Editura Semn, 1990). Este evidentă evaziunea lirică în „negând” pentru a afla cuvântul tăinuit, originar, „negândul” fiind o pre-stare a lucidităţii şi conştiinţei. E vorba de evitarea alterării „magicului rod” al cuvântului prin materializare şi despre un soi de contragere în abstract dinspre „umbra literei din urmă”.
Ideea de CONTRAGERE (alta decât cea din science-fiction) este iterativă în poezia lui Al. Lungu. Aici fascinează magia pragului şi a posibilităţii trecerii lui spre dincolo. Originarul nu este neapărat o valoare în sine, ci mai ales el este valorificat prin faptul mistificator de a fi o coordonată tangenţială existenţei umane. Punctele de o extremă apropiere ale teluricului şi originarului sunt cele care creează tensiunea lirică. Titlul unui volum din 2003 este Faţa nevăzută a umbrei, extrem de sugestiv în acest sens. „Faţa nevăzută a umbrei” este concretul contras în abstract, şi regăsit în el. Eul poetic, despre care spuneam că este unul impersonal, dirijând acest proces al contragerii, capătă amploarea statutului autentic de demiurg al creaţiei „inverse”: „deasupra apei / pluteşte o lebădă neagră / cântecul ei de pe urmă / în ţăndări sparge văzduhul” (Zei trufaşi). El este pe de o parte zeul care ordonă, pe de altă parte, tocmai el este cel care se realizează prin lumea cvasiconcretă dirijată, găsindu-şi rostul împlinirii prin reîntoarcerea către sinele esenţial.
Poemul Nenumire, un exemplu luat aproape arbitrar, ilustrează plenar ideea evaziunii3 în originar prin contragere: „În fereastra amurgului / două umbre contopite / de o stea nenumită / luminate lăuntric / negre ninsori / ploi şi grindini / neguri şi spaime / întretaie lumina târziului / poate noi amândoi / luminaţi de nenumire / respirăm rugina / alunecatului amurg”. O stare confuză (a confundării) palpită peste peisajul lăuntric al celor doi. Simţirile originarului („două umbre contopite / de o stea nenumită”) se împletesc cu cele ale târziului lumesc al contingentului care stă sub zodia efemerităţii şi deci a apusului („neguri şi spaime / întretaie lumina târziului”). Poemul relevă un proces indirect al contragerii, el fixează două stări aflate în perfectă opoziţie (una a întregului, alta – a efemerului), care-şi „dau târcoale”. Contragerea a avut loc, pentru că eul poetic, în ipostază de „personaj” al lumii vizibile, are în final revelaţia regăsirii originarului. El îşi contemplează noua stare ca pe o treaptă evoluată a celei actuale – stare purificată, devenită abur, esenţă, umbră. Contragerea ca regăsire a adevăratei identităţi nu este întrutotul o finalitate a vieţii telurice. Poemul se numeşte Nenumire. Regăsirea acestei stări dintâi este un refugiu şi nu un punct final îndepărtat al unui drum parcurs îndelung. Fenomenalul nu complineşte originarul, pentru că primul alterează spiritul. Cele două realităţi se succed, marcând naşterile şi renaşterile, astfel realizându-se traiectoria cercului existenţial, având ca particularitate esenţială iterativitatea (citeşte: reînnoirea).
Tendinţa de evadare spre dincolul originar este provocată, pe de o parte, de siguranţa împlinirii spirituale ca finalitate existenţială râvnită de eul poetic, pe de altă parte, de imperativitatea providenţială a acestei integrări cosmice: „la vânătorile duhului / nicăierea fuge gonită / asemenea sălbăticiunii / încolţite fără scăpare / de sunetul cornului” (Piatra juruinţei, Auzelişti, Editura Semn, Bonn, 1996). De aici, „nicăierea” fiind un punct nedefinit din viitor, înclinăm să ghicim o logică evolutivă spre Ceva, adică nu se ignoră traseul iniţiatic al eului (şi aici unul cu totul impersonal, aproape imperceptibil), dar acest itinerar este văzut ca direcţie regresivă, idee asemeni celei din mitul eternei reîntoarceri. După goana eului, marcată „fără scăpare / de sunetul cornului”, urmează „fântâna vrerii prielnice / cu apa neîncepută”, „unde odihnesc legendele / şi-n fiecare sâmbur de noapte / izbucnesc puzderii de crini”. Astfel, finalitatea iniţierii fiind „apa neîncepută” şi, de fapt, a tuturor începuturilor, evadarea în absolut este văzută indirect ca o contragere într-un spaţiu protector al începuturilor.
Dacă în general metafizicul este văzut ca o etapă existenţială concepută dintr-o perspectivă gnostică mai mult sau mai puţin pragmatică, pornind de la fizic (la Eliade, de exemplu, cu specificul de rigoare al prozei), concretul fiind o haină (şi prin aceasta o mărturie) a unei lumi spirituale, la Alexandru Lungu ideea contragerii manifestată pe largi coordonate – ars poetica, ars amandi, ars vivendi etc. – este una care declanşează un proces cognitiv al lumii (şi fizice) prin eterne retrageri şi pendulări într-un vid metafizic detaşat, dar greu, totuşi de ideea existenţei fizicului, care nu este niciodată reprezentat în pura sa materialitate.
Note
1 „(…) dacă e să sugerăm prin analogie tehnica poetică a lui Lungu, o alăturăm tehnicii muzicale simfonice. Şi procedeul este cât se poate mai potrivit pentru o poezie ca a sa de mare debit, revărsată pe pagini întregi, aproape nepunctată, poezie fluentă ca şi masele sonore ale muzicii simfonice, cotropitoare ca apele ieşite din albie, cu caracter deci de inundaţie primejdioasă, dacă reluările, acele simili-refrene sau simili-„paralelisme ale membrelor”, n-ar interveni cu cadenţa lor emoţională (…)” (Vladimir Streinu, 1947, în Ninsoarea Neagră (I), Alexandru Lungu, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, p. 296). Şerban Cioculescu remarca şi dânsul orchestarea primului volum de poeme într-o „unitate simfonică” (Şerban Cioculescu, 1947, în Ninsoarea Neagră (I), Alexandru Lungu, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, p. 297).
2 Încă de la primul volum al lui Al. Lungu, Ion Negoiţescu întrevede această „materialitate translucidă” a poeziei, care până la etapele înaintate ale procesului său literar i-a rămas definitorie: „Subtil pare prinsă, ca o insectă fragilă în acul invizibil, neurastenia vremii, obsesia ştirii, modernitatea halucinantă a informaţiilor; toată senzaţia are, de altfel, o materialitate translucidă de moluscă nestabilă, în imaginea ei. Această fluiditate a imaginilor, care dă un farmec real poemelor lui Alexandru Lungu, duce la senzaţia şi mai insinuantă a dizolvării, a neantizării, încât era firesc să se lase ispitit de umbrele, la fel de lichide, în mulaje senzoriale, pure ale spaimei” (Ion Negoiţescu, 1947, în Ninsoarea Neagră (I), Alexandru Lungu, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, p. 298).
3 Lirica evaziunii la Al. Lungu a fost încă de la început urmărită de Gheorghe Grigurcu, văzută însă altfel: „Timpul Oglinzilor ni se impune ca un titlu cu multiple rezonanţe ce pot fi asumate de orice poet” (…) „Mişcarea lirică cea mai semnificativă (dar şi tipică!) a volumului în discuţie este evaziunea. Poetul încearcă să se salveze de destinul ce-i circumscrie existenţial creaţia, să se scuture de pulberea urbană (…)”. „O direcţie a evadării, cea mai cultivată, o constituie spaţiul geografic, locurile «niciodată văzute», magnetismul unor «ţări şi ţărmuri furate sortirilor noastre». (…) O altă voluptate evazionistă constă în evocarea bucolicului, un bucolic festiv, care presară peste trăsăturile alegorice satisfacţii senzuale” (Gheorghe Grigurcu, 1969, în Ninsoarea Neagră (I), Alexandru Lungu, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, p. 300).