Limbaj şi semnificaţie: distincţia „semantic vs. real” în lingvistica integrală (II)
Pentru tipar2.0. A doua cale: funcţia semnificativă în lingvistica integrală
2.1. Considerarea, în ansamblu, a problematicii limbajului, atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere descriptiv, are ca punct necesar de plecare faptul că „limbajul are semnificaţie” sau, mai bine zis, „limbajul este semnificaţie” (Coşeriu, 1966, p. 37). Aceasta însă nu în sensul că limbajul ca formă poate avea sau nu (poate fi sau nu) semnificaţie, ci în sensul că limbajul ca atare este „creaţie de semnificaţie”, adică „creaţie de conţinut şi de expresie în acelaşi timp” (Coşeriu, 1968a, p. 26).
De aceea, pe de o parte, nu putem vorbi, în lingvistică, de „forme pure”1, fără substanţă semantică, pe de altă parte, semnificaţia există ca atare numai ca formată în / prin actul instituirii sale, i.e. actul semnificativ propriu-zis.
Elaborarea conceptului de funcţie semnificativă se întemeiază pe faptul că actul lingvistic ca „facultate eminamente spirituală” constă în „stabilirea unei conexiuni funcţionale între un semnificat şi un semnificant”, şi, de aceea, „capacitatea de a semnifica” constituie „trăsătura sine qua non a limbajului uman” (Coşeriu, 1951, p. 55). Ca determinare internă (i.e. finalitate) a logosului semantic, funcţia semnificativă nu înseamnă altceva decât a concepe ceva ca identic cu sine însuşi şi diferit de toate celelalte, fără ca aceasta să implice o definiţie a obiectului ca atare, întrucât conţinutul lingvistic nu este decât „un conţinut al conştiinţei” (Coşeriu, 1968a, p. 27), anterior afirmaţiei sau negaţiei (corespunzătoare logosului apofantic). Astfel conceput, logosul semantic este forma primară a activităţii cognitive, în sensul că numai ceea ce este semnificat în limbaj poate constitui, ulterior, obiectul investigaţiei ştiinţifice (obiect al logosului apofantic).
Raportul între semnificaţia dată în şi prin limbaj şi obiectul desemnat, „lucrul” sau „starea de lucruri reală” constituie o posibilă sursă de confuzii în interpretarea gândirii coşeriene, în primul rând datorită contradicţiei aparente între două interpretări ale relaţiei „limbaj – realitate”.
Pe de o parte, se afirmă, pe baze aristotelice2, anterioritatea logosului semnificativ în raport cu distincţia existent/non-existent, real/imaginar, adevărat/fals, la care se adaugă observaţia că numai ulterior structurării lingvistice se poate formula interogaţia privitoare la statutul ontologic al „lucrului” semnificat, aceasta deoarece semnificaţia delimitează „entităţile” doar ca posibile şi date ca atare numai în limbaj. Pe de altă parte însă, dintr-un alt punct de vedere, se susţine că semnificatul lingvistic este tocmai structurarea dată în limbaj a „experienţei” subiectului uman în „lume”, semnificaţia fiind definită, în acest sens, ca intuiţie a felului-de-a-fi (specific) al „lucrului” ca posibilitate a existenţei. Prin urmare, semnificatul cuvântului arbore nu trimite la un anumit arbore din realitatea perceptibilă, ci este doar un mod de intuire a faptului-de-a-fi-arbore (ser-el arbol), autonom în raport cu acest şi acel arbore concret. Alăturarea, în acest context, a celor două perspective asupra raportului limbaj – realitate a făcut ca în cadrul „metafizicii naive” (prezentă destul de frecvent în lucrări de lingvistică, mai ales în cele cu caracter „general-teoretic”) să se formuleze următoarea nedumerire: cum este posibil ca limbajul care reprezintă structurarea realului să fie, în acelaşi timp, autonom şi anterior faţă de realitatea însăşi? Nu înseamnă aceasta o dizolvare a problematicii fiinţei prin ancorarea ei în limbaj? Sau nu cumva perspectiva limbajului substituie realul prin semnificaţie?
Întâi de toate se cuvine să observăm că aceste „nedumeriri” nu pot fi formulate decât graţie limbajului ca logos semantic. Aceasta nu implică însă şi un răspuns la aparenta contradicţie semnalată.
După părerea noastră, problema poate fi soluţionată prin raportarea ei la două paliere diferite. În primul rând, cât priveşte anterioritatea semnificaţiei în raport cu desemnarea, trebuie să arătăm că, în viziunea coşeriană, nu este vorba despre o anterioritate cronologică (istorică), ci de o anterioritate raţională în sensul că, pentru a desemna un „obiect” al lumii reale (sau imaginare), este necesar, logic vorbind, ca acel „lucru” să fie deja conceput ca „identic cu sine însuşi şi diferit de toate celelalte”, adică desemnarea presupune existenţa semnificaţiei. Pe un plan mai general E. Coşeriu revine la a afirma că obiect(ivitatea) presupune subiect(ivitatea), adică subiectul este raţionalmente anterior obiectului. În al doilea rând, şi în relaţie cu primul aspect, vom spune că însăşi formularea interogaţiei asupra statutului ontologic al „entităţilor” desemnate prin limbaj este o operaţie ulterioară actului lingvistic, deoarece logosul semantic „nu distinge între obiecte interne şi externe (obiecte «mentale» şi obiecte «reale»)” (Coşeriu, 1968a, p. 27), între existent şi non-existent sau între adevărat şi fals. Logosul semnificativ, determinat ulterior ca logos apofantic, poate da seamă, până la un punct, de natura „lucrurilor” şi poate „afirma” ceva în legătură cu o anumită „stare de lucruri” reală sau imaginară: „(...) nu am putea vorbi despre o înţelegere a existenţei dată în limbajul însuşi (...). Limbajul ca unitate a raţiunii şi lucrului, nu este reflecţie şi, în formele sale primare, nu implică analiza anumitor lucruri pe care le desemnează: este aprehensio indivizibilium şi de aceea nu este nici adevărat nici fals. (...) nu se poate spera ca limbajul ca atare să enunţe ceva despre esenţă sau existenţă (...). Limbajul reprezintă, însă, ca atare, nu înţelege ceea ce este reprezentat. Limbajul conţine «fiinţa» lucrurilor şi manifestă într-un mod imediat existenţa umană, însă este o activitate non-reflexivă (...)” (Coşeriu, 1966, p. 55). De aceea, metafizica de tip platonic (şi aceasta prezentă în numeroase şi foarte populare lucrări filosofico-lingvistice) rămâne oarecum în afara problemei considerate, prin faptul că interpretează autonomia funcţională a limbajului, aşa cum este ea formulată de către Eugeniu Coşeriu, prin conceptul de funcţie semnificativă, ca fiind o înlocuire a realului prin limbaj. În cadrul lingvisticii integrale însă nu este nici pe departe vorba despre faptul că limbajul instituie realitatea şi / sau că „gândirea asupra realităţii s-ar reduce la o analiză a semnificaţiilor lingvistice”, ci despre cu totul altceva: în această perspectivă, izvorâtă din asumarea consecinţelor filosofice şi epistemologice ale revoluţiei kantiano-humboldtiene3, limbajul instituie realitatea pentru om, în sensul că numai prin intermediul semnificaţiilor create în şi prin energeia semantică a logosului omul are acces la (şi se deschide spre) fiinţa însăşi care, fireşte, nu este semnificaţie lingvistică4.
Prin urmare, atât în ceea ce priveşte investigaţia ştiinţifică, cât şi interogaţia filosofică, limbajul este implicat doar ca temei primar al acestor activităţi creatoare umane: „limbajul este presupus de ştiinţific pentru că numai prin intermediul său se poate face cunoscut ce-ul (el qué) al unui obiect oarecare şi pentru că numai cu privire la ceea ce este lingvistic dat e posibilă întrebarea despre ce-ul lucrurilor (...) sau în cazul filosofiei, nu este vorba nicidecum de analiză a limbajului (...) Nu cuvântul fiinţă, ci fiinţa însăşi este obiectul filosofiei (...)” (Coşeriu, 1968a, p. 29-30)5.
Raportul între semnificaţie şi „obiectele” desemnate devine mai limpede prin considerarea celor trei caracteristici ale semnificaţiei, sugerate deja de cele spuse până acum:
(a) Semnificaţiile lingvistice nu sunt simple colecţii de nume ale lucrurilor, simple liste de „nomenclaturi” pentru lucruri date anterior, ci tocmai structurarea experienţei umane în lume prin „impunerea de limite înlăuntrul a ceea ce a fost experimentat” (Coşeriu, 1966, p. 39).
(b) Chiar şi în cazul în care înţelegem „experienţa” doar în sens empiric, de raportare senzorială la lume (nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu), „semnificaţia nu structurează «lucruri» externe, ci numai interne: obiecte deja «cunoscute» (...) ca conţinuturi ale conştiinţei umane” (idem, p. 40); cu alte cuvinte, în limbaj nu trebuie să căutăm structurarea acestui sau acelui lucru, a unei anumite porţiuni din planul referenţial (extralingvistic), ci doar „ceva intuit de om” în legătură cu obiectul experienţei sale la acest nivel.
(c) Semnificaţia are, în consecinţă, caracter obiectiv, în sensul că în conţinutul semantic nu ne sunt date lucrurile ca indivizi particulari, ci numai „fiinţa lucrurilor” (ser de las cosas), adică universalul experienţei individuale. Altfel spus, prin semnificaţie este structurată posibilitatea desemnării, a referirii la lume ca la ceva deja cunoscut.
De aceea, putem spune că „dans le langage tout est sémantique”, iar expresia nu constituie decât un nivel infralingvistic; adică semnificaţia – înţeleasă aici în calitate de conţinut global al limbajului, anterior distincţiei semnificat / designaţie / sens – este primordială în raport cu expresia (aspectul material), însă nu independentă de aceasta: „expresia există pentru semnificaţie, nu invers; sau, altfel spus, semnificaţia este finalitatea sau funcţia limbajului, în timp ce expresia valorează doar ca instrument al acestei funcţii” (Coşeriu, 1966, p. 38).
De o deosebită importanţă în elaborarea teoretică a conceptului de „logos semnificativ” este componenta dialogică a limbajului, i.e. dimensiunea alterităţii, a intersubiectivităţii ca determinare internă a creativităţii lingvistice. Componenta intersubiectivităţii, care conferă istoricitatea subiectului de limbaj, constituie „diferenţa specifică” a limbajului în raport cu celelalte „energii culturale” din sfera umanului. Într-adevăr, distincţia dintre limbaj şi poezie apare prin raportarea la două modalităţi specifice de întemeiere a subiectului creator: în poezie (în sensul larg de poesis), subiectul se defineşte ca „absolut” în afara determinărilor tradiţiei într-o anumită comunitate istorică; subiectul actului de poesis este „un subiect universal [care] şi-a asumat responsabilitatea tuturor subiectelor” (Coşeriu, 1992b, p. 161). În schimb, creatorul de limbaj se defineşte tocmai ca subiect istoric, deschis faţă de alte subiecte, creativitatea lingvistică fiind posibilă numai prin asumarea tradiţiei unei comunităţi idiomatice determinate istoric. Însă dimensiunea dialogică a actului lingvistic dobândeşte, în integralism, o semnificaţie distinctă, prin separarea a două tipuri de „finalitate comunicativă”: comunicarea a ceva (care poate eşua, fiind doar o simplă „transmitere de informaţii”) şi comunicarea cu cineva („propriu-zis esenţială şi originară”) (Coşeriu, 1958, p. 44). Înţeles în această dublă ipostază a sa limbajul reprezintă „deschiderea tuturor posibilităţilor umane” (Coşeriu, 1966, p. 64), fiind, de aceea, „fundamental pentru definirea omului”, tocmai în acest sens; pe de o parte ca „logos, înţelegere a fiinţei”, pe de altă parte ca „logos intersubiectiv, formă şi expresie a istoricităţii omului” (Coşeriu, 1968a, p. 32).
2.2. Enérgeia / ergon
Fundamentală pentru întemeierea pe baze „realiste”6 a ştiinţei lingvistice este, de asemenea, distincţia între limbajul ca activitate creatoare (enérgeia) şi limbajul ca produs (ergon), adică, în plan epistemologic, între limbajul ca „obiect dinamic” şi limbajul ca „obiect static”.
Saussure, în Cours de linguistique générale, susţinea că, privit în ansamblu, limbajul uman „este multiform şi eteroclit; încălecând mai multe domenii (...)”, fapt pentru care „el nu se lasă clasificat în nicio categorie de fapte umane, deoarece nu ştim cum să-i definim unitatea” şi, în consecinţă „obiectul lingvisticii ni se înfăţişează ca o grămadă de lucruri eteroclite fără legătură între ele”7* (Saussure, 1969, p. 25). De aceea, lingvistul genevez considera că singurul punct de plecare posibil în studiul limbajului este langue, acea „instituţie semiotică” transindividuală structurată în baza opoziţiilor date „în sistem” şi care este opusă actelor individuale de vorbire, parole.
Încă din 1951, în încercarea de a redefini binomul clasic saussurean langue / parole, Coşeriu caută, în primul rând, să identifice în tradiţia lingvistică temeiul şi legitimitatea orizonturilor teoretice ale demersului său. Wilhelm von Humboldt, „fondatorul lingvisticii generale”, prin distincţia enérgeia / ergon aplicată limbajului, „a dat o nouă orientare studiilor lingvistice”, cu toate că „nu s-a ţinut cont de ceea ce implica ea [distincţia] (...), iar lingviştii au continuat să vorbească despre limbi ca despre nişte fenomene independente de indivizi” (Coşeriu, 1951, p. 28). Pentru prima dată, în opera lui Humboldt, apare „valorificarea actului lingvistic ca aspect fundamental al limbajului” (ibid, p. 27). Asumând acest fundament teoretic humboldtian, aporia saussuriană va fi depăşită şi integrată într-o altă perspectivă în care nu prin reducerea limbajului la „langue” se asigură coerenţa obiectului de studiu, ci prin considerarea integrală a limbajului ca enérgeia, ca activitate semnificativă primară.
În acelaşi timp, însă, ca activitate creatoare specific umană, logosul semantic „nu trebuie conceput ca o activitate oarecare, ca simplă «acţiune» (Handlung), ci dimpotrivă (...) ca activitate liberă şi finalistă care îşi are în sine propriul scop şi este realizarea scopului însuşi (...)” (Coşeriu, 1958, p. 26). De aceea, conceptul de act lingvistic trebuie net distins de ceea ce pragmatica sau teoria actelor de vorbire vor defini ca „act verbal”. Spre deosebire de aceste abordări, actul lingvistic: a) nu este definit prin raportarea la contextele empirice şi / sau la vreo finalitate extralingvistică şi b) nu vizează direct relaţia emiţător – receptor (în sensul cunoscut al concepţiei jakobsoniene). Ca activitate „liberă şi finalistă”, limbajul se înscrie în ansamblul celorlalte activităţi culturale ale omului (artă, ştiinţă, filosofie), şi tocmai de aceea nu trebuie interpretat ca „instrument pentru alte scopuri care nu sunt lingvistice”, adică „uzul limbajului nu trebuie confundat cu funcţia sa originară, de care însuşi depinde ca fenomen secundar şi condiţionat” (Coşeriu, 1966, p. 46).
În acest context, se poate sesiza diferenţa de principiu între structuralismul saussurean şi doctrina funcţională coşeriană. În primul rând, pentru Saussure „semnul lingvistic” este definit ca solidaritate între două elemente reperabile la (acelaşi) nivel psihic: între o image acoustique şi un empreint psichique şi, în al doilea rând, „sistemul de semne” este conceput ca ceva dat, preexistent activităţii concrete de a vorbi şi imuabil în raport cu intenţia vorbitorului. În schimb, pentru Coşeriu, pe de o parte, „semnul” există doar în vederea funcţiei semnificative, altfel spus, signifié-ul aparţine unei enérgeia specifice care îşi instituie un signifiant, situat însă la nivelul infralingvisticului. De aceea, semnificaţia, în acest înţeles, nu reprezintă ceva dat pur şi simplu, ceva fixat o dată pentru totdeauna undeva într-un teritoriu extraindividual, ci este structurată doar ca un „câmp semnificaţional” în care libertatea subiectului vorbitor face din actul vorbirii un act, în esenţă, creator (i.e. „creaţie de semnificaţie”). Pe de altă parte, „sistemul” este, în această perspectivă, doar un sistem de virtualităţi creat în / prin actul semnificativ şi care nu se impune viitorului, ci de care vorbitorul dispune în mod liber în realizarea intenţiei sale semnificative.
Întrucât numai la nivel idiomatic putem vorbi propriu-zis de „semne”, de „elemente” ale competenţei lingvistice8, ansamblul tehnicilor tradiţionale ale vorbirii (= „sistemul limbii”) trebuie, de asemenea, interpretat în sens dinamic şi funcţional (nu static şi / sau formal). Astfel, nici „limba” (unei comunităţi istoric determinate) „nu aparţine ordinii cauzale, ci ordinii finaliste, faptelor care sunt determinate prin funcţia lor”, ceea ce implică o înţelegere a „limbii” „în primul rând ca funcţie şi apoi ca sistem (...), căci limba nu funcţionează pentru că este sistem, ci, din contra, este sistem pentru a îndeplini o funcţie, pentru a corespunde unei finalităţi” (Coşeriu, 1958, p. 17). Prin urmare, este mult mai adecvat, în această perspectivă, să considerăm „limba” ca „permanentă «sistematizare» [decât ca] sistem închis” (Coşeriu, 1968a, p. 23).
Bibliografie
1. Codoban, 1988 – Aurel Codoban, Eugenio Coseriu, un filosof al limbii pentru secolul XXI, în Echinox, nr. 5, 1988, p. 3.
2. Copceag, 1996 – Dumitru Copceag, „Realismul lingvistic” sau doctrina ştiinţifică a lui Eugenio Coseriu, Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Chişinău, nr. 1, p. 78-87.
3. Coşeriu, 1951 – Eugenio Coseriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, 1995.
4. Coşeriu, 1954 – Eugenio Coseriu, Raíces humboldtianas de la lingüística moderna, în Revista Azul, Montevideo.
5. Coşeriu, 1958 – Eugenio Coseriu, Sincronía, discronía e historia, Montevideo.
6. Coşeriu, 1966 – Eugenio Coseriu, El lenguaje y la comprensión de la existencia del hombre actual, în El hombre y su lenguaje, p.34-65.
7. Coşeriu, 1968a – Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje, în El hombre y su lenguaje, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p.13-33.
8. Coşeriu, 1982 – Eugenio Coseriu, Pour et contre l’analyse sémique, Tokio.
9. Coşeriu, 1992b – Eugenio Coseriu, Prelegeri şi conferinţe, Anuarul de lingvistică şi istorie literara, Seria A, Lingvistică, T. XXXIII, Iaşi.
10. Munteanu, 1991 – Eugen Munteanu, Componenta aristotelică a gândirii coseriene, în Omul şi limbajul său, Studia in honorem Eugenio Coseriu, AUI, Lingvistică, 1991-1992.
11. Saussure, 1969 – Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, Payot, Paris.
Note
1 Cf. Lucian Lazăr, Limbaj şi semnificaţie: distincţia „semantic vs. real” în lingvistica integrală (I) în Limba Română, Chişinău, nr. 4-6, 2007, p. 31.
2 Pentru modul în care E. Coşeriu valorifică filosofia aristotelică v. Munteanu, 1991.
3 În acest sens, „se admite într-adevăr că cuvântul devine... intermediarul între om şi univers, că cuvântul este cel care îl creează, de fapt, sub ochii săi” (Humboldt, apud, Coşeriu, 1954, p. 140).
4 Aspect relevat şi de filosoful clujean A. Codoban: „Filosofia limbii lui Eugenio Coşeriu se împărtăşeşte din spiritul timpului şi este una din ocurenţele atitudinii moderne faţă de limbă. Dar ea rămâne totuşi o filosofie destul de singulară a limbii pentru că este scena unei duble mişcări a gândirii: pe de o parte susţine cu argumente subtile şi inflexibile autonomia limbii, pe de altă parte refuză să reducă Fiinţa sau cunoaşterea la Limbă, aşa cum în linia primei mişcări face automat mai toată gândirea secolului nostru” (Codoban, 1988, p. 3).
5 V. şi Coşeriu, 1966, p. 42-45.
6 Cf. Copceag, 1996, mai ales p. 79-81.
7 *„est multiforme et hétéroclite; à cheval sur plusieurs domaines (...)”, „il ne se laisse classer dans aucune catégorie des faites humaines, parce qu’on ne sait comment dégajer son unité”, „l’object de la linguistique nous apparaît comme un amas confus de choses hétéroclite sans lien entre elles”.
8 Cf. Coşeriu, 1982, p. 269-270, p. 273-284.