Proiect
Pentru tiparFiind subsemnatul, Vă aduc în faţă proiectul unei grandioase cărţi, al unei cărţi cum nu s-a mai pomenit, cum nu s-a mai scris, cum nu s-a mai editat! Acest proiect epocal conţine lucruri colosale...
Eu: Stai, stai! Stai. Îngăduie puţin, nu te grăbi... Stai că... mi-am revenit. Acum voi continua eu.
Tu: Foarte bine! Zi-i mai departe.
Eu: Proiectul este gândit şi alcătuit din mai multe subiecte. Ca şi cum ar fi o carte din mai multe nuvele. Nu vreau să afirm că ar fi, aşa cum se obişnuieşte, un roman din nuvele, adică... din nişte subiecte, acţiunile cărora se împletesc între ele – nu!, este o carte alcătuită...
Tu: Dar: nu „este!”, va fi o carte alcătuită din mai multe...
Eu: Da, va fi o carte din mai multe nuvele, care se vor intitula aşa: 1...
Tu: Da, 1.
Eu: Primul titlu: Catacombele metropolei. 2. Asasinarea tranziţiei. 3. Turnurile pentru reciclarea conştiinţei. 4. Cerşetorul enigmatic. 5. Parada personajelor...
Tu: Şi ce... l-ai redactat... proiectul tău? Atât: numai titlurile?
Eu: Nu, la fiecare subiect am expus un scurt rezumat. Aşa se cere.
Tu: Şi mai ai vreo copie la tine, aici?
Eu: Am făcut doar două şi pe ambele le-am expediat: una la Fundaţia SPONSOROS, alta la Editura PRO NOI.
Tu: Bine, dar măcar nişte schiţe ţi-or fi rămas, nişte însemnări? Ai vreun text cât de cât, sumar, note...
Eu: Da, or fi pe undeva, dar odată cu mutatul la noul domiciliu s-au rătăcit acele foi cu note prin unul din mulţimea aceasta de baloturi şi pachete... Acum du-te de le caută în care or fi... Nici eu nu mai ţin minte ce conţine fiecare din ele.
Tu: Ha! Baloturile acestea! Şi câte baloturi ai?
Eu: În spaţiul camerei de trei pe cinci şi patru metri înălţime, după cum am calculat, ar fi cam şaizeci de baloturi...
Tu: Cum: 60?
Eu: Da, şaizeci de cuburi! Unul peste altul, rânduri, unul peste altul din podea până-n tavan...
Tu: Şi ce: nu rămâne nici un... gang de trecere?
Eu: Da, este ceva, o mică deschizătură, de la uşă până la fereastră. Abia să te strecori prin ea – încolo totul ocupat, de jos până sus. Puţin spus: ocupat – ticsit!
Tu: Şaizeci de baloturi – colosal! Aşa ceva n-am mai văzut!
Eu: Şi nu numai în cameră, dar şi în bucătărie. Bucătăria de trei pe trei, poftim calculează. Nouă, nouă baloturi a câte un metru cub şi până sus în tavan patru, nouă la patru fac... 36. Hai că mai ocupă ceva loc plita, chiuveta, un scaun ce mai este acolo...
Tu: Nici măcar de plită nu te poţi apropia?
Eu: Dar ce să fac? Să dau foc să aprind gazul ca să... ia foc hârtiile?
Tu: Colosal! Dar ziceai că şi în baie ai băgat baloturi.
Eu: Sigur că da! Şi-n baie. Numai că aicea au încăput mai puţine. Acolo 60, dincolo 36... sau poate numai 30, iar în baie... doi pe doi face patru, până-n tavan tot patru, aşa că patru la patru fac 16! Ei bine, or fi vreo zece-doisprezece...
Tu: Şi în sumă cât ai? 60 şi 30 şi vreo zece fac 100 de metri cubi de... carte!
Eu: Da, o sută metri cubi de carte.
Tu: Şi nu mai rămâne nimic?
Eu: Pentru ce?
Tu: Pentru o nouă carte.
Eu: Care nouă carte?
Tu: Aceea pe care vrei s-o scrii.
Eu: Domnule, dar mai lasă-mă în pace, că nu mai vreau să scriu nici o carte! M-aaaam săturat! Săriiiiţi, oameni buni! Vrea să mă asasineze! Care: carte? Ce: carte? Doamne, nu vreau nici o carte... Lăsaţi-mă în pace că m-am săturat pân-peste cap! Doamne, nu mai vreau nici o carte... Mă sufoc, mă strivesc cărţile... Lăsaţi-mă în paaace, oameni buuuuni! Lăsaţi-mă în paaace... Nici o carte – nu vreau nici o carte!...
Tu: Iar tremuri. Iar te-a apucat zghihuiala. Hai, linişteşte-te, fii cuminte. Şi nu mai ţipa că nu vrei carte, dacă ai înaintat acest proiect şi, uite, ţi-au şi venit răspunsurile: şi de la Fundaţia SPONSOROS, şi de la Editura PRO-NOI.
Eu: Nu-mi pasă. Nu mă mai interesează. Ducă-se dracului toate! Îmi pare rău... Regret mult că am propus acest proiect.
Tu: Şi acum ce ai de gând să faci?
Eu: Nimic. Să dorm. Să mă odihnesc. Să uit. Să visez.
Tu: Ai, mai ai până la ora cinci încă cinci ore. Hai mai bine în timpul ăsta să recapitulăm... Hai mai bine să-mi povesteşti mai detaliat ce conţinea proiectul tău. Şi apoi ce-i cu aceste titluri năstruşnice: Catacombele metropolei? Asasinarea tranziţiei? Turnurile pentru reciclarea conştiinţei? Cerşetorul enigmatic? Marea paradă a personajelor? Dar ştii că... numai titlurile mă intrigă, dacă se poate spune aşa. Sunt foarte curios să aflu ce stă în spatele lor. Vreau să-ţi mărturisesc sincer că... conţin ceva, ce nu s-a mai văzut! nu s-a mai auzit! Cum adică vine asta? Stai-stai-stai! Acum, după ce te-ai calmat, după ce ţi-ai revenit, respiraţia s-a reglat şi nu te mai zghihuie aşa tare, ia, te rog, poate te iai cu cele bune şi-mi povesteşti pe îndelete... Hai s-o luăm aşa, da capo: Catacombele metropolei. Catacombă ştiu eu ce este, îmi cam dau seama, îmi imaginez, dar uite: Catacombele metropolei, uite, asta-i de acuma ceva aparte, bizar, original. De unde ar reieşi că metropola noastră, această mare urbe în care trăieşti, ca să nu zici: trăim, ar avea şi ea nişte catacombe? Exact ca marile oraşe care se respectă. Şi vezi că nu e un oraş atât de vechi şi... parcă nu e pe malul mării, undeva pe un loc muntos, pietros, unde într-adevăr să fi existat catacombe...
Eu: Greşeşti, domnule. Greşeşti amarnic. Şi nu aşa, dar foarte amarnic! Este cel mai adevărat lucru: metropola noastră are catacombe, şi nu aşa... cumva, nişte ceva, dar nişte catacombe, nişte catacombe, nişte catacooombeeee...
Tu: Hai, dă-i drumul.
Eu: A fost cu ani în urmă, nu ştiu în ce împrejurări, dar am auzit următoarea frază: „Dar ştii dumneata că... oraşul acesta... cât n-ar părea de straniu, are în subsolul lui o mulţime de galerii, un labirint întreg de galerii, treceri subterane, multe, lungi, dar lungi, nu glumă!”. Am fost atunci foarte surprins, foarte mirat, poate că surpriza venea din partea unui vechi localnic al acestei urbe, un om care a lucrat toată viaţa în industria vinificaţiei şi care avea de-a face într-adevăr cu beciuri lungi şi multe, încă mult înainte de cel de-al doilea război mondial. Lucrând la şcoala de viticultură avea de-a face cu multele beciuri ale şcolii, ale diferiţilor proprietari unde se păstrau mari capacităţi de butoaie cu vin şi... nu era exclus ca aceste galerii să fie într-adevăr foarte lungi... Dar în afară de acelea, mai erau şi alte beciuri, şi alţi proprietari care îşi aveau subteranele lor şi care... ele se puteau uni toate într-un sistem şi forma astfel un oraş subteran, un oraş din galerii... A trecut timp, după care, într-o perioadă mai recentă, s-a procedat la construcţia unor edificii administrative în centrul oraşului, printre care şi clădirea aceasta în formă de pagodă, care stă şi astăzi unde avea să-şi aibă sediul creierul comunist, care edificiu a pornit să fie înălţat într-un mod fastuos, fundamentul plasat chiar la marginea străzii la început, dar după ce au fost turnate mii şi milioane de tone de beton ca bază, marele mahăr de pe atunci a descoperit că prea e aproape construcţia de stradă şi a dat ordin să fie mutată cu vreo sută de metri mai înlăuntrul teritoriului. Toată fundaţia aceea a fost acoperită cu pământ, nivelată şi râmată o altă groapă de fundaţie, în care s-au turnat alte mii şi milioane de tone de beton şi abia pe ea a fost ridicată casa partidului comunist victorios... Da, în formă de locaş de cult chinezesc, căci aşa o arată acoperişul cu streaşina lui... Ei, bine, dar nu despre asta e vorba, ci că... în vremea războiului rece când ţipa sirena ce da alarma unui atac nuclear şi a început construcţia de adăposturi antiatomice, atunci, în timpurile acelea de înfiorătoare amintire, am auzit următoarea frază: „Noi, prostimea, în caz de ceva... nu mai reuşim să ajungem la adăpost, dacă vine peste noi o bombă americănească, dar să vezi şefii ce bine şi-au asigurat refugiul şi salvarea!”. Şi mai departe: „Ştii tu oare că din subsolul clădirii cece-ului o galerie subterană duce pe sub albia Bâcului până la cartierele de piatră din Cricova?”. Am rămas, recunosc, paf! Ia uite ce bine s-au aranjat marii ştabi! Nici vânt rece nu-i ajunge... Sunt sigur că şi-au amenajat şi acolo locuri confortabile la Cricova, pentru ei şi familiile lor, pentru odraslele lor. Pe când cealaltă lume n-are decât... să piară!
Tu: Da, curios. Foarte curios. Şi de ce te-ai gândit să bagi acest subiect în proiectul tău?
Eu: Pentru că am considerat că aceasta e o chestie de mare interes şi de mare importanţă...
Tu: Şi crezi că din cele câteva informaţii bizare auzite poţi să sclipuieşti un subiect de nuvelă? Un text artistic?
Eu: Da. Cred. Şi să vezi: cum? Ascultă atent.
Tu: Sunt numai urechi! Numai urechi. Numai urechi.
Eu: „Onorată Fundaţie! Onorată Editură! Catacombele metropolei va fi un subiect senzaţional care va demara în felul următor: aduc o mostră de o pagină sau nici atât. Ca să nu vă obosesc. Să nu vă răpesc din timp. În acea noapte care va veni – şi ştiu că va veni! – voi proceda la următoarea aventură. Voi porni în căutarea intrărilor secrete, care duc spre hrubele ascunse de sub metropola noastră... Şi cum o fiinţă ca mine nu poate face nimic fără concursul forţelor miraculoase ale lumii, voi apela la ajutorul unui gnom. La un Kobold, cum spun germanii, voi invoca sprijinul lor ca să mă poată introduce şi conduce prin acel labirint al catacombelor. Se va întâmpla aşa că... prin farmece, va veni gnomul, mă va lua de mână... înainte de asta legându-mi ochii... şi mă va duce încet-încet într-o... vom coborî, voi deschide o uşă tainică, vom coborî pe scări tot mai adânc şi vom înainta departe, departe pe sub pământ. Mă puteţi întreba: „Şi unde vrei să ajungi?”. Vreau să verific dacă într-adevăr există acel gang, acea trecere, acel coridor lung ce duce de sub pagoda marilor ştabi până la cuiburile de plăcere din Cricova. Sunt sigur că există! Chiar să nu fi existat, şi l-ar fi spart ca să-l facă, să-l aibă, să se poată salva ei, crema societăţii, iar prostimea n-are decât să piară... Dar nu e numai asta. Vreau să vă spun că... intuiţia mea îmi vorbeşte şi despre alte ganguri. Bunăoară, unul din ele duce într-o cu totul altă direcţie. La carierele de piatră de la Mileştii Mici. Acolo unde se află beciuri pline cu vinuri alese... O a treia direcţie duce spre Orheiul Vechi, acolo unde există vechi cariere, vechi peşteri. O a patra direcţie duce spre Cetatea Sorocii. O a cincea duce spre carierele de la Grigoriopol. Da, da, să nu vă mire faptul! O a şasea direcţie spre Cetatea Tighinei. Iar a şaptea, domnul meu, duce pe sub albia Nistrului direct spre carierele închise, conservate ale Bâciocului. Da, pe sub albia Nistrului. Acolo... de acolo... Aceasta este cea mai curioasă şi enigmatică direcţie. În carierele acelea închise, ca şi în alte locuri, monstrul de la Tiraspol şi-a îngropat armele lui cele mai ucigătoare, mai sofisticate: tot felul de tunuri, tot felul de tancuri, capacităţi conţinând arme chimice, arme biologice pe care le-a ascuns de ochii observatorilor internaţionali... Da, da, domnul meu... Acolo sunt vechile hangare pentru avioane supersonice, în care tainiţe sunt ţinute arme secrete, gata în orice moment a fi puse în funcţiune ca să declanşeze în această parte de lume o catastrofă de mari proporţii. Da, da, domnul meu.
Tu: Să ştii că e un subiect foarte intrigant. Dar cum ai să ajungi la galeriile acelea? Cine o să-ţi fie gnomul?
Eu: Ori gnomul, ori Koboldul sau unul dintre cele trei călăuze: cârtiţa, orbetele, şobolanul. Eu optez pentru şobolan, pentru că el este cel mai isteţ, cel mai bine se orientează şi răzbate peste tot. Mă voi agăţa de coada şobolanului şi el mă va duce nu numai la Cricova, Mileştii Mici, Orhei, Soroca, Grigoriopol, ci şi la hrubele monstrului de la Tiraspol... Acesta ar fi primul subiect...
Tu: Şi al doilea?
Eu: Al doilea subiect este intitulat: Asasinarea tranziţiei. Şi pe acesta îl voi expune sumar pentru... economie de spaţiu.
Tu: Într-adevăr! N-are lumea timp să citească texte lungi. Lumea de azi preferă digest-uri. Lectură gata rumegată. Pentru ce s-o mai întinzi atâta dacă o poţi spune în trei fraze şi el, cititorul, dacă mai există azi cititor, o acceptă şi aşa, ba chiar este foarte mulţumit.
Eu: Deci, Asasinarea tranziţiei. Mai întâi să-ţi fac o mică confesiune, pardon de cacofonie! O mică mărturisire. La început avui ideea să-i zic: Doamna Tranziţie, dar pe urmă mi-am zis: ce fel de Doamnă poate fi ea, dacă a durat numai zece ani. Or, când şi-a dat duhul nu avea decât zece anişori. După care am avut o altă idee: să-i zic Domnişoară – Domnişoara Tranziţie. Aici m-am gândit: bine, bine, dar este un fapt de cruzime să te comporţi astfel cu un minor, asasinându-l! Cum aşa? Tranziţie asasinată la numai zece ani?
Tu: Dar de ce, mă rog, ai hotărât că trebuie numaidecât să-i spui Doamnă sau Domnişoară şi că asasinarea ar fi venit la vârsta de numai zece ani?
Eu: Pentru că pe sarcofagul ei, mai exact: pe sarcofagele ei sta scris anul naşterii şi anul decesului!
Tu: Ooo! Şi chiar aşa este scris?
Eu: Da!
Tu: Dar de unde ştii că aşa stă scris?
Eu: Aşa este prevăzut de proiect.
Tu: Ha, proiect. Dar ce: proiectul era fixat... dinainte... era clar... ce trebuie scris?
Eu: Sigur că da! Numai că de data asta călătoria mea, adică desfăşurarea acţiunii are a se produce în absolut alt mod! Şi într-o direcţie absolut contrară călătoriei subterane.
Tu: Da? Nu cumva o fi vreuna cosmică?
Eu: Aproape. Sau: subcosmică. Mai exact: un zbor! De-asupra metropolei.
Tu: Zbor la joasă înălţime.
Eu: Aşa. Medie. Dar nu un zbor oarecare, ci zborul cu libelula!
Tu: Ha! Curios! Acolo un Kobold călăuză, aici o Libelulă!
Eu: Da! Imaginează-ţi că: da! Şi nu numai aşa, dar Libelula a fost preferată şi ea din trei modalităţi de zbor...
Tu: Cum trei modalităţi de zbor??
Eu: Da. Pentru că aveam de ales între o lăcustă, o libelulă şi un bondar.
Tu: Şi ai ales libelula – de ce libelula şi nu... bondarul?
Eu: Păi, din copilărie sunt îndrăgostit de libelulă. Există oare o zburătoare mai frumoasă ca libelula? Imaginează-ţi o zi de vară, caldă, cu soare mult. Stai într-o poiană, pe iarbă, te uiţi, asculţi cântarea păsărilor... Vai, ce frumos! Iarbă verde, ce căldură răcoroasă, simţi cum respiră întreaga natură, pomii, arbuştii, se aude susurând un pârâiaş în apropiere şi deodată apare în faţa ochilor tăi ceva care sclipeşte în toate culorile: albastru, verde, auriu, argintiu, ceva joacă, fixându-ţi ochii, furându-ţi privirea... acea minune, acel miracol licăreşte în faţa ta, parcă zboară, parcă se duce, ba parcă stă pe loc... şi tu vrei să înţelegi ce-i asta şi nu poţi să-ţi dai seama... parcă ar fi o fărâmă de soare, o minune a minunilor! Şi atunci, şi atunci îţi aminteşti... de copilărie, de viaţa aceea frumoasă şi-ţi vine să strigi: O! lasă-mă, libelulă, să te prind, vino de te aşază pe dosul palmei mele, ca să te văd de aproape... O! libelulă, opreşte-te, vreau să mă iei pe aripile tale în zbor şi să mă duci într-o altă lume, ca să uit de toate necazurile acestea... O, libelulă, libelulă – minune a copilăriei mele! Minunea adolescenţei mele...
Tu: Da, e o poezie, o poezie... Nişte efluvii de sentimentalism care deloc nu armonizează cu subiectul. Ce să mai fie şi asta: asasinarea tranziţiei şi libelula? Contrast absolut, contrast total!
Eu: Ba bine că nu. Ba bine că nu. Eu... iată... uite la mine... asta am scris în proiect, pe scurt: voi urca... mă voi agăţa... mic micuţ, aproape invizibil... nici ea, frumoasa libelulă, minunea minunilor, nu va simţi că eu stau pe trupuşorul ei... eu, ca un fir de praf, dar cu ochi foarte curioşi... şi îi voi spune aşa: libelulă, libelulă, du-mă pe deasupra marii urbe, pe deasupra metropolei noastre, poartă-mă o dată de la sud spre nord, o dată de la apus spre răsărit... vreau să văd de sus cum arată oraşul... Şi iată, pe scurt, subiectul acesta al doilea. Voi urca pe libelulă, voi zbura între cer şi pământ, în lumina soarelui de vară şi voi vedea următorul tablou: la partea de est a oraşului, dincolo de viaduct, poate chiar la porţile oraşului, la partea de vest a oraşului, poate chiar dincolo de lacuri, pe Calea Ieşilor, apoi pe partea de nord a oraşului, în zona Politehnicii, în partea de sud a oraşului, în zona Telecentrului, în toate cele patru puncte cardinale voi vedea patru mari sarcofage a câte cinci metri lăţime, douăzeci metri lungime, şase-opt metri înălţime – sarcofage din piatră şi beton, şi pe fiecare capac de sarcofag scris aşa: „Aici odihneşte tranziţia”, sau mai solemn: „Aici odihneşte în pace şi onor tranziţia” şi marcaţi anii: 1991-2001... Aici odihneşte în pace şi onor tranziţia... Vezi? Nu spun: doamna sau domnişoara, ci: simplu: Tranziţia... Aici odihneşte în pace şi onor tranziţia... Aici o-dih-ne-şteeee................................. Anul naşterii: 1991, anul... 2001... Aici odihneşte în pace şi onor tranziţia...
Tu: Şi? Şi ce-i cu această tranziţie? Ce ai în vedere când spui: tranziţie?
Eu: Tranziţie – atât! Nu ştii ce-i aia tranziţie? Tranziţia de la comunism la capitalism. Aceea care a fost proclamată în ’91, care a început şi...
Tu: Şi ce? A murit tranziţia?
Eu: Cum: a murit? Doar titlul subiectului spune clar: Asasinarea tranziţiei – a fost asasinată! Cu bună ştiinţă.
Tu: Cum: asasinată?
Eu: Dar nu scrie pe cele patru sarcofage din cele patru puncte cardinale ale metropolei: 2001?
Tu: Şi de ce în 2001?
Eu: Domnule, într-un subiect literar artistic fiecare detaliu are o semnificaţie a lui. Totul este la modul simbolic. Mata, ca cititor, n-ai decât să descifrezi, să mai pui bila în mişcare, să te mai gândeşti... Bila! Bila în mişcare!
Tu: Ei bine. Şi cum ai reuşit să creezi această imagine cu sarcofagele? Şi de ce sunt patru? Şi de ce sunt plasate pe la capete?
Eu: Patru, pentru că patru sunt punctele cardinale, punctele de orientare. O dată ce tranziţia a decedat, mai exact, a fost asasinată, aceste sarcofage au fost plasate la cele patru ieşiri din metropolă, ca să ştie toată lumea: gata! nu mai există tranziţie! Totul s-a încheiat! Totul s-a terminat! Metropola nu mai evoluează nici într-o direcţie! Ea a căzut în sine. S-a produs o implozie. Aici totul rămâne mort, nu mai tinde nici într-o direcţie. Încotrova, spre lumea mare, spre lumea largă...
Tu: Hai, lasă că nu mai e chiar aşa. Direcţia a rămas – una singură: răsăritul...
Eu: Dom’le, să nu politizăm! Să nu ideologizăm! Eu şi aşa am temeri că proiectele mele la Fundaţia SPONSOROS şi la Editura PRO NOI nu prea au şanse de reuşită. Dar dumneata vii să mă întristezi. Nu tot dumneata m-ai provocat să procedez la expunerea acestor subiecte? Aşa că te rog să nu mă înveninezi...
Tu: Bun, bun, bun, te rog să mă scuzi. Am şi încetat. Dar... ce-i cu cel de-al treilea subiect?
Eu: Da? Al treilea? Există şi un al treilea.
Tu: Sigur că există. Al treilea şi cel mai straniu...
Eu: Da, este cam neobişnuit şi acesta. Aşa mi se pare mie, cel puţin.
Tu: Parcă era vorba acolo... ceva tunuri? Tunuri sau turnuri?
Eu: Turnuri, domnule! Două turnuri! Două turnuri mari...
Tu: Şi de unde le-ai mai scos şi pe aceste două turnuri?
Eu: Ba nu le-am mai scos deloc. Ele au fost instalate în centrul metropolei tot în acel an, mi se pare 2001, şi – de atunci – funcţionează!
Tu: Cum: funcţionează? Ce înseamnă funcţionează? Nu pricep.
Eu: Păi, vreau să-ţi spun, dom’le, că... atunci când am zburat de asupra metropolei, cocoţat pe libelula mea, vreau să-ţi spun că am nimerit, mai bine spus, era cât pe ce să nimeresc într-un nor negru de fum, teribil de negru de fum şi nu numai unul, dar doi nori, încât abia de am reuşit eu şi libelula să ne ferim ca să putem ajunge la cealaltă extremitate a oraşului. În acel fum dacă intram, acolo ne cânta cucul: cădeam pe pământ arşi, plini de funingine...
Tu: Dar de ce de funingine, ce înseamnă asta?
Eu: Da, şi când zburam de la nord spre sud şi când de la vest spre est tot peste noi fumul negru năvălea, pentru că turnurile au fost plasate...
Tu: Dar spune o dată ce-i cu turnurile acelea?
Eu: Apăi să vezi, nişte turnuri colosal de nalte, să aibă vreo sută şi ceva de metri, cu nişte guri de furnal negre, să aibă în diametru vreo douăzeci de metri, dar sus mai înguste, negre, negre ca smoala, puse unul în faţa celuilalt, pe ambele părţi ale bulevardului central Ştefan cel Mare şi Sfânt...
Tu: Da, am mai auzit până la asta de Academia de Poliţie Ştefan cel Mare, acuma de... bulevardul Ştefan cel Mare, ce-i cu metropola asta? Numai Ştefan cel Mare şi Ştefan cel Mare?
Eu: Da, pentru că există şi un monument Ştefan cel Mare. Şi în genere metropola numai pe Ştefan cel Mare se ţine. Pe ce s-ar putea ea ţine, dacă nu pe Ştefan cel Mare?
Tu: Hai, dă-i mai departe. Zi ce-i cu subiectul acesta – cu turnurile?
Eu: Turnurile... Am aflat eu umblând prin oraş, ceva mai înainte, că... aceste două turnuri secrete au fost plasate aici... Mai exact, nu plasate, ci ridicate la suprafaţă din adâncuri, unde fuseseră ascunse o dată cu începerea restructurării şi pornirea mişcării de renaştere şi eliberare naţională, ele fuseseră coborâte în adânc, dosite prin hrubele acelea despre care vorbeam în subiectul nr. 1 şi... acolo au zăcut ele întreaga perioadă a tranziţiei noastre nefericite, asasinată până la urmă, şi au fost în 2001 scoase cu scripete, cu macarale şi tot felul de schelării, scoase la suprafaţă... şi acuma ele, turnurile acestea, lucrează zi şi noapte, zi şi noapte... funcţionează zi şi noapte ca nişte furnale!
Tu: Ce fel de furnale?
Eu: Furnale pentru reciclarea conştiinţei naţionale, a conştiinţei publice.
Tu: Cum adică: reciclarea?
Eu: Păi, da! Ce credeai? De ce-a fost asasinată tranziţia? Pentru că această tranziţie nu a făcut decât să altereze conştiinţa populaţiei şi o chema naiba ştie încotro, în nişte direcţii absolut străine, aberante, aşa cum au decis şi le-au calificat diriguitorii de astăzi: conştiinţa populaţiei se cere de urgenţă refăcută, întoarsă înapoi! Şi cum ai s-o întorci tu înapoi decât numai prin reciclare. Dar cea mai bună metodă este să... aceste turnuri, în care sunt aduse conştiinţele din toate părţile, din toate judeţele, pardon, raioanele, că judeţe nu mai avem, au fost abolite... Din toate raioanele sunt aduse coloane întregi de populaţie, de la mic la mare, tânăr şi bătrân – toţi mânaţi şi băgaţi în cuptoarele acestea, ale căror coşuri înalte le vezi, aici reciclate şi pe urmă întoarse înapoi, prin raioanele lor, pe la primăriile lor, pe la casele lor... De aici şi fumul negru – ai văzut ce fum negru? Doamne, cum era cât pe ce să ne pierdem în el amândoi cu minunata mea libelulă! În acest fum... Cum de-am scăpat nereciclat, Doamne, Doamne...
Tu: Da, interesant. Foarte interesant. Buuun, pare interesant subiectul acesta din proiect – cu reciclarea, cu turnurile care fumegă zi şi noapte în centrul metropolei... Da... Şi – al patrulea subiect care este? Pare-se că vorbeai de un cerşetor?
Eu: Da. Al patrulea: Cerşetorul enigmatic.
Tu: Nu cumva, stimabile, ai încercat şi această meserie?... Umilitoare?
Eu: Hm! Crezi că este umilitoare? Din contra, dacă ai să stai să mă asculţi, ai să vezi că este una dintre cele mai nobile!
Tu: Ooo! Dar eşti original!
Eu: Dar mai întâi aş vrea să expun anumite consideraţii / reflecţii de ordin teoretic...
Tu: Le-ai fixat şi pe acestea în proiectul d-tale pe care l-ai propus la... cele două instanţe: la editură şi la Fundaţia SPONSOROS MOLDOVA?
Eu: Ai şi născut un calambur! Sponsoros? Original!
Tu: Credeai că eşti singurul care deţine monopolul asupra originalităţii? Dar dă-i drumul să auzim ce consideraţii/reflecţii ai privitor la...
Eu: Mai întâi aş vrea să-ţi aminteşti ce e aceea genul epic. Nu e aşa că orice naraţiune este proiectată în trecut şi începe cu: a fost o dată, era o dată, s-a întâmplat o dată. Sau în epicul mai recent: la ora cutare în ziua cutare excelenţa sa a ieşit din palat etc. Inovaţia mea în acest domeniu, revoluţia mea este că eu, în acest subiect care se numeşte Cerşetorul enigmatic, dar şi în cel de-al cincilea, ultimul, procedez exact invers. Naraţiunea mea este proiectată nu în trecut, ci în viitor.
Tu: Aoleu! Dar aici miroase a... mioritism!
Eu: Dar ştiu că în anii d-tale de intense preocupări literar filozofice ai făcut descoperirea precum că în singura creaţie epică folclorică a poporului român, în singura asemenea creaţie, lucrurile se derulează nu într-un trecut ce a avut loc, ci într-un viitor ipotetic...
Tu: Şi pe asta o ştii!
Eu: Sigur. Am remarcat-o şi am reţinut-o.
Tu: Şi să vezi că... teoria mea, descoperirea mea, a avut efecte de lungă durată. Anume recent, la vârsta aceasta matură, şi mai mult ca atât, m-am decis să încerc acest experiment.
Eu: Şi anume la subiectele despre care vorbeai?
Tu: Exact. Şi, prin tangenţă, să dezmint acea formulă / acuză adusă spiritului nostru că am fi nişte mioritici.
Eu: Ba unii mai spun: miorlăitici!
Tu: Ba eu aş spune: umo-ri-ti-ci sau: umo-ri-i-ti-ci, ca să mă arăt şi eu scornitor de calambururi. În fine, ai făcut acest preambul, acum dă-i drumul cu subiectul propriu-zis. Ce-ai scris în proiectul d-tale? Şi de la ce ai pornit?
Eu: De la ce să fi pornit? De la un caz concret: fie auzit, fie văzut, fie citit, fie urmărit la PRO TV – nu-mi mai amintesc. Dar a fost un caz real concret.
Tu: Dă-i drumul, că se consumă timpul! Se consumă timpul şi timpul este...
Eu: Timpul este... eu ştiu ce este, numai că timpul este, dar acela nu este! Ascultă deci un dialog: „Şi cum, domnule, îţi iese ceva, dacă stai aşa, la colţ de stradă, cu şapca pusă cu gura în sus jos la picioare şi aşteptând?” – El: „Să ştii că-mi iese!” – Eu: „Şi ce-ţi iese?” – El: „Dacă stau să judec bine, lunar mă aleg cu patru sute, patru sute cincizeci de lei” – Eu: „Ooo, dar eşti formidabil, domnule!” – El: „Ce să-i faci? Pensia mică, facturile mari e musai să le achit! Altfel mă zboară din apartament!” – Eu: „Tocmai asta-i şi situaţia mea: pensia mică, facturile mari, de nu azi-mâine mă zboară din apartament” – El: „Ce vorbeşti, domnule? Vino în branşa noastră!” – Eu: „Chiar că! Asta mi-o mai rămas s-o fac... dar n-aş vrea să cobor atât de jos” – El: „Cum, adică, atât de jos? Să urci, să urci, nu să cobori!” – Eu: „Dar cum: a cerşi nu este o umilire? O umilinţă?” – El: „Ba din contra – este o mare onoare! Este o demnitate cum nu s-a mai pomenit” – Eu: „Vorbeşti serios?” – El: „Sigur! A fura este o ruşine! Este o umilinţă. Este un fapt antiuman. A cerşi este un lucru sfânt. Este ca şi cum ai aminti omului că există Dumnezeu pe lume, că există sărăcie, că există milă, că trebuie să dai dovadă de milă. Este un act de educaţie, este un act de perfecţionare a sufletului, a spiritului, a vieţii individului... Că doar preoţii... preoţii şi ei... nu cer şi ei ofrandă, nu aşteaptă şi ei... şi totul fac aceasta în numele Domnului? Pentru a-l deştepta pe om din amorţire, din mizeria în care se zbate zi de zi, din egoismul lui. Aşa şi noi, cerşetorii, noi desfăşurăm o enormă activitate socială” – Eu: „Ce vorbeşti? Şi chiar câştigi lunar între patru şi cinci sute de lei?!” – El: „Da, domnule. Uneori şi mai mult!” – Eu: „Şi eu? Şi eu care am rămas... am căzut la limitele de jos... nu mai am nimic... nu mai ştiu cum să fac cu apartamentul meu din centru”... Aici trebuie să fac o paranteză: acestea s-au întâmplat pe când încă eram locuitor în zona de centru a oraşului. Aveam un apartament mare, de trei camere... După ce mi s-a destrămat familia, după ce mi-am pierdut fiul, am rămas de unul singur... Au pornit procese de departajare a averii, a spaţiului locativ şi eu... luni de zile...un an de zile nu am putut să achit facturile, s-au adunat mii, peste zeci de mii datorii către SEL... Şi iată, s-a întâmplat să-l întâlnesc pe acest calic. Aşa i-am zis: calic, aceluia care şedea la colţ de stradă, care deodată mi-a deschis ochii. Că el se alege cu o sumă frumoasă... şi eu care eram în aceeaşi situaţie m-am agăţat de această idee...
Tu: Şi nu care cumva ai pus-o în aplicaţie? Nu care cumva ai şi profesat?
Eu: Da! În imaginaţia mea m-am şi făcut cerşetor.
Tu: Cum, adică, în imaginaţie?
Eu: Da! Da! Am practicat lucrul acesta şi, prin subiectul pe care l-am prezentat acelor onorabile instanţe, eu am şi trăit acea stare aparte, euforică de cerşetor...
Tu: Cum? Dar spuneai că este doar o proiecţie, o idee de viitor?
Eu: Da, o idee de viitor, dar... cum crezi... dacă ştii germana, şi nu numai în germană, dar şi în română: sunt două forme de viitor, două forme ale verbului: voi fi şi voi fi fost! Eu în proiecţia mea, în imaginaţia mea mi-am imaginat că: voi fi! Exact ca în Mioriţa: de va fi! Dar acest: de va fi are un............. viitor. Un antiviitor! Adică: voi fi fost! Sau: Până a fi, eu deja voi fi fost! Deci un viitor care s-a produs înainte, în trecutul acestui viitor. Şi acest viitor simplu se bazează pe un viitor compus care a fost înaintea acelui viitor...
Tu: Înţeleg. Cam sofisticată judecată, dar te-am înţeles. Şi? Zi-i mai repede despre subiectul propriu-zis. Ce-mi tot serveşti... din astea... reflecţii teoretico-literare, despre genul epic – spune subiectul!
Eu: Ţi-l spun. Imediat ţi-l expun. Dar mai întâi să-ţi spun că acel cerşetor cu care am discutat s-a dovedit a fi exact în situaţia mea, aşa încât tot atunci când discutam cu el m-am văzut în el ca într-o oglindă.
Tu: Ce vorbeşti: o atare coincidenţă? Este oare posibil aşa ceva?
Eu: Da! Şi el mi-a mai spus aşa la întrebarea mea: „Dar ce faci d-ta, stai toată ziua şi cerşeşti? Când te odihneşti? Ce faci noaptea?”, pentru că el mi-a spus că a fost în aceeaşi situaţie, a avut familie, a avut copii, familia s-a destrămat, copii l-au părăsit... Mi-a spus că stă de unul singur acasă, dar are o casă plină cu cărţi, o bibliotecă enormă, pe care a adunat-o toată viaţa neavând timp s-o citească. Acum la bătrâneţe, fiind infirm, neputând să mai facă vreo treabă la concret, ziua în anumite ore... munceşte, adică cerşeşte, îşi achită facturile, iar în timpul care-i rămâne liber stă şi citeşte. Stă şi citeşte. Eu: „Domnule, dar te invidiez! Cum de-ai făcut această descoperire? Şi eu am încăput în aceeaşi daravelă! Aş vrea ca să pot să-mi plătesc facturile şi să pot să mă întreţin cât de cât, în rest – să stau şi să citesc. Am adunat şi eu o bibliotecă enormă, plină casa, nu mai am unde să mai bag nişte cărţi, nu că să trec printre ele... Aşa, pun o... un taburet ca să mă odihnesc pe el...” . De aici a provenit ideea mea cu cerşetorul... După care am început să-mi pregătesc şi eu... locul meu.
Tu: De ce: locul?
Eu: Din dialogul meu cu domnul cerşetor din stradă am înţeles că nu e un lucru atât de simplu să-ţi găseşti o nişă a ta în această branşă care este foarte bine şi strict organizată, are legile ei de fier şi un sindicat al ei, pentru că... nu ţi-am spus poate că... ei se adună după serviciu într-un... club al lor unde discută toate problemele. Au banca lor unde depun banii acumulaţi, au casa lor de ajutor reciproc, organizează simpozioane pentru schimb de experienţă, convoacă congrese, menţin relaţii cu structuri similare din alte ţări şi de pe alte continente... primesc delegaţii internaţionale, musafiri de onoare... aleg lideri locali şi europeni, dar şi mondiali... Pentru asta, desigur, se percep de la fiecare angajat anumite taxe, că doar o călătorie cu avionul costă, nu?... mai cu seamă cu supersonicul... De ex.: Chişinău – Varşovia, Chişinău – Budapesta, Chişinău – Viena, Chişinău – Paris...
Tu: Aoleu! Nu mai zi! Şi: Paris?
Eu: Nu ştiai? În Franţa e raiul cerşetorilor din România. Dar asta încă nu e totul. Ei au relaţii de rudenie, organizează nunţi, cumătrii...
Tu: Cine: cerşetorii?
Eu: Da, da, da! asta e un univers întreg! Aici la ei totul e mai perfect organizat ca orice... orice reţea de afaceri transnaţionale sau cum i se zice astăzi: transfrontaliere! Nu mai rău decât hoţii cu crima lor organizată, care-şi au liderii lor, au structurile lor, numai că hoţii sunt nişte criminali ordinari, pe când cerşetorii sunt un factor benefic pentru societate, un ferment educaţional extrem de eficient în condiţiile actuale... Căci am uitat să-ţi spun, ei au statutul lor, chiar dacă nu e scris, care e mai...
Tu: Vrei să zici că e mai strict decât cel al structurilor criminale? Al hoţilor în lege?
Eu: Da. Am înţeles că: da!
Tu: Acuma expune, în sfârşit, subiectul despre care vorbeai.
Eu: Subiectul este scurt. Poate că... o pagină, poate o pagină şi jumătate. Pentru că atunci când faci un proiect nu e cazul să te extinzi prea mult. Nimeni n-o să te citească. Deci, mai întâi şi întâi, voi porni pe jos, desigur, cu aspectul exterior modificat. O să-mi pun un alt chipiu, cu cozorocul pe ochi. Sau poate o pălărie veche. O să-mi iau un baston. O să-mi lipesc nişte mustăţi. O să şchiopătez de piciorul drept sau stâng – n-are importanţă. Poate şi de ambele! Şi aşa voi porni spre zona centrală a oraşului. Să văd unde este cel mai mare flux de trecători. Unde este loc liber. Unde e terenul mai puţin supravegheat de poliţai, de sergentul de stradă. Apriori se ştie că asta este în zona centrală, în preajma Pieţei Centrale alimentare. În preajma Gării auto. Un perimetru de mai multe sute de metri pătraţi, poate kilometri. Aici e musai să-mi aleg un loc. Îl voi prefera pe cel de pe strada Tighinei colţ cu Ştefan cel Mare şi Sfânt, fie mai la vale de Piaţa Centrală, fie mai la deal, fie chiar în segmentul Pieţei Centrale. Aici e locul cu vad, cel mai profitabil loc. Însă, aşa cum reiese din dialogul meu cu respectivul personaj, voi fi agresat de anumiţi indivizi care deţin controlul asupra acestei zone şi care vor pretinde de la mine taxă. Eu însă mă voi zburli şi le voi răspunde categoric: „Nu achit nici o taxă! Este dreptul meu – este munca mea!”. Atunci voi fi bruscat, izbit, bătut... Mă voi retrage în bârlogul meu, voi sta câteva zile, îmi voi linge rănile şi voi ieşi iar. Dar de acuma în altă parte, în altă zonă. De data aceasta voi acţiona cu mai multă precauţie. Voi avea grijă să am şi eu un fel de ordonanţă, care îndată ce simte că se apropie pericolul, să-mi semnalizeze prompt, pentru ca eu să-mi strâng catrafusele şi – să mă mut. Sau să mă pregătesc de ripostă, dacă e un tip mai slăbănog, mai pirpiriu, ca să-l fugăresc eu pe el. Pentru că trebuie să ştii că şi în cerşetorie ca şi în orice meserie curaj se cere în primul rând.
Tu: Cum adică, curaj? Dacă aici trebuie cerşind să stârneşti în om mila?
Eu: Da, să provoci mila – prin aspectul exterior, dar şi prin voce. Dar în special prin întinsul mâinilor, prin tremuratul picioarelor sau al capului...
Tu: O, dar eşti artist! Ai însuşit meseria bine!
Eu: Sigur că da! Nu sunt eu lipsit de imaginaţie. Am... am... intuiţie... am... am... toate cele!
Tu: Şi mai departe? Mai departe ce spune subiectul d-tale?
Eu: Nimic deosebit. Cerşitul ca cerşitul, dar vezi care-i chestiunea. Finalul acestui subiect este colosal! Absolut uluitor!
Tu: Uluitor în ce sens?
Eu: În sensul că... de la o vreme, cerşind eu aşa o zi, două, trei, o lună, de acuma când să fac primele totaluri ca să văd cât am câştigat, iată că... apare şi se aşază lângă mine, fără să-l fi observat de la început, se aşază lângă mine un alt personaj, care, fără a rosti o vorbă, în deplină tăcere, face exact ceea ce fac eu. Ori poate spune exact ceea ce spun eu, numai că eu nu-l aud, mă aud numai pe mine. Poate din cauza că are exact aceeaşi voce pe care o am eu. Ia aceeaşi poză pe care o iau eu. Şi să vezi tu că oamenii, trecătorii, din marea lor milă şi îndurare, când trec pe lângă mine, îmi aruncă mie câte un bănuţ, iar uneori şi câte un leu... şi-i pun şi lui câte un bănuţ, ba şi câte o hârtie de un leu! Atunci am început să mă gândesc: dar ce-i cu asta? Eu vorbesc, eu cerşesc, iar el se înfruptă din munca mea! Dar nu vroiam să mă uit la el. O dată când am tras cu coada ochiului spre dânsul, cum m-am uitat, m-am înspăimântat, m-am îngrozit: el semăna exact cu mine! Aceeaşi şapcă cu cozoroc, aceleaşi mustăţi, aceleaşi mâini tremurate, aceleaşi picioare răsucite, aceeaşi şapcă bineînţeles pusă jos cu gura în sus (că noi aveam două şepci: una pe cap şi una jos, nu ştiai, da, noi aveam patru şepci)... Da, şi el, neobrăzatul, se aşeza lângă mine şi... cerşea şi el! Aduna şi el părăluţe! Ia uite: în loc să am eu de două ori pe atâta, el îşi ia lui din banii mei. O dată m-am stropşit la el: „Mă! Da tu cine eşti? Şi ce cauţi aicea? Nu poţi să-ţi găseşti colţul tău? Du-te acolo şi cerşeşte, ce-ai venit lângă mine?”. Da el ştii ce-mi spune? Zice: „Mă! Dar tu cine eşti? Da tu ce cauţi?... Da tu cine eşti? Tu ce cerşeşti lângă mine? Nu poţi să te duci la alt colţ?”. – Eu zic: „Mă! Tu! Tu! Tu! Tu ştii cine-s eu, mă?”. Da el: „Da tu ştii cine-s eu, mă?”. Exact cum spuneam eu, aşa spunea şi el! Exact ce ziceam eu, exact aceea zicea şi el! „Măi! zic, când te-oi otânji o dată!” Nu reuşesc să termin vorba, da el şi el: „Măi, când te-oi otânji o dată!”Eu mă îndârjesc, ridic bastonul în sus, şi el ridică bastonul în sus! Şi atunci am... înlemnit! Stai, măi, că aista, aista nu-i decât... dublura mea! Aista-i nu-i decât sosia mea!
Tu: Cum adică, dublura? Dublura şi sosia. Dublura este ceva care ţine de domeniul psihic, de domeniul spiritului, pe când sosia este cu totul altceva. Nu poţi să descifrezi asemenea lucruri, doar eşti un om citit? Sosia este un om real, un tip în carne şi oase.
Eu: Să ştii că şi mie aşa mi s-a părut la început. Nu puteam să pricep: ori îi dublura mea, dublul meu ori îi sosia mea? Şi când am dat eu... când am făcut eu trosc! cu bastonul în capul lui, el unde face: trosc! cu bastonul în capul meu! Atunci mi-am dat seama de acuma că nu-i o dublură! nu-i dublul meu, ci este sosia mea! Îl apuc de gât, zic: „Mă! Tu cine eşti?”. Da el zice: „Ce, nu mă cunoşti?”. – „Cum, bre, să te cunosc? De unde te-ai iscat şi tu?... pe lumea asta?” El zice: „Eu demult îs iscat. Şi demult te caut! De unde ai apărut tu?”. Zice el: „Eu sunt văru-tău din sat. Ce, m-ai uitat?”, zice. – „Cum, văru-meu, bre? Parcă erai plecat nu ştiu unde, pe urlaţi, în lume?” – „Păi, da, zice el, am fost plecat, dar m-am întors... Acolo am încercat eu să câştig nişte bani şi... n-am mai putut agonisi nimic şi m-am întors înapoi, în sat... Dar am aflat că tu aicea te ocupi cu... eşti mare barosan... te-am urmărit ultimul timp şi am văzut că ţi-ai găsit o meserie bună şi... am hotărât să fac şi eu ca tine!” – „Hă-hă-hăăăă! Tu eşti, mă, tu eşti, mă Costică? Măăă, ce dracu, breee, n-ai putut să rămâi acolo, ce-ai venit aici să mă încurci?!” El zice: „Cum, adică, să te încurc? Poate că eu am venit să te ajut?”. Eu: „Ce să mă ajuţi, mă? Ce să mă ajuţi – tu nu vezi că... ce mizerie în oraşul ăsta? Crezi tu că nu-s destui cerşetori în metropola asta? Ai mai venit şi tu să completezi rândurile. Mai bine te-ai duce undeva”. El: „Unde să mă duc? N-am unde. Că am fost şi prin Portugalia, şi prin Polonia, şi prin Rusia, peste tot, am mâncat bătaie şi, iaca, m-o cotonogit şi pe mine ca şi pe tine...”. Eu: „Dar ce, eu îs cotonogit, bă? Eu îs om respectabil, bă... Eu... numai... tu vezi... eu... numai aşa tremur... îmi tremură mâinile... ceva... că altfel nu-ţi dă nimeni nimic, bă!”. El zice: „Da şi eu... euu... nu-s detot cotonogit, numai oleacă cotonogit, dar mă mai prefac... şi aşa noi amândoi, zice, dacă am pune fiecare cotonogeala lui mână de la mână, câte oleacă, ar ieşi o cotonogeală maaare! Atunci să vezi câştig...”. Eu unde strig: „Tot amu să te cari de aici, bă, cu sfaturile tale!”. El: „Unde să mă car? Cum să mă car? Eu nu pot să mă car – nu-i chip!” – „Dar de ce, mă?” – „Pentru că eu îs... ca şi tine, bre! Eu îs aşa... iaca şi numele meu îi tot aşa, şi numele de botez şi numele de familie. Şi... eu... nu mai pot trăi aşa când ştiu că şi tu trăieşti!”. Eu: „Cum adică nu poţi tu trăi?” – „Apoi, iaca, cum ceva, undeva, cineva scrie sau... spune şi zice pe nume, nu se ştie care din noi doi anume, despre care spune ori scrie, că noi suntem doi, vezi? Tu eşti exact ca şi mine şi eu exact ca şi tine, vezi? Şi, zice: Mă! Unul din noi trebuie să piară!”. Eu: „Cum adică: să piară? Nu cumva vrei să zici că eu... trebuie să mor?”. El zice: „Dapo-i ce-ţi mai rămâne de făcut? Destul ai trăit şi mi-ai încurcat zilele şi viaţa de n-a fost chip să-mi croiesc şi eu un loc pe lumea asta. Numai din cauza ta!”. Eu: „Cum, adică, din cauza mea, bre?”. – „Da! Din cauza ta, zice el. Din cauza ta eu n-am linişte şi pace aici – dintotdeauna când se aude ceva în lume, se spune, zice: iaca. Mă, Costică aista, Costică Mărari ori Morari, nu ştiu cum, zice Costică acela Morari aista... măcar dacă ar fi clar: Mărari ori Morari, dar aşa?.. ai auzit, zice, ce-o păţit de l-o cotonogit rău de tot... Şi iaca aşa eu nu-mi găsesc loc pe lumea asta – eu n-am linişte! Ori pe unde am umblat, peste tot am ştiut că tu eşti şi eşti exact cum îs eu şi tu... Tu îţi atragi tot norocul asupra ta, dar mie îmi rămân belelele, eu îs cel mai afurisit, mai blestemat. Aşa că... trebuie să mori!” – „Cum, bre, să mor, bre? De ce să mor?” – „Da, să mori! Dacă nu mori singur, de bună voie, te omor eu!” – „Uite-al dracului, bre! Tu să mă omori? Noi, verişori, amândoi, şi chiar de purtăm acelaşi nume şi semănăm leit unul cu altul ca-n oglindă?... Tu să mă omori pe mine, bă?” O dată ridic bastonul şi fac – poc! în capul lui! Dar înainte de a face eu trosc! cu cârja în capul lui, el ridică bastonul şi face cu cârja: pleosc! în capul meu! Iac-aşa, iac-aşa verişori! Iac-aşa dublură! Iac-aşa sosie!