Limba română – hartă credincioasă şi mereu vie a sufletului nostru
Pentru tipar
...De fapt, la toate cursurile mele de limba şi literatura română nu scap un prilej să nu pun în lumină locul limbii române între limbile romanice. Şi chiar mai departe: ori de câte ori un cuvânt sau o formă lingvistică îmi permit, evidenţiez tezaurul de înţelepciune, de viaţă şi experienţă, comunitară şi individuală, pe care românii de pretutindeni l-au depus, de secole, în aceşti nobili şi fideli mesageri de spiritualitate românească: CUVINTELE.
[...] În tot ce fac, în tot ce exprim, prin viu grai sau prin scris, ca om, ca profesor, ca lingvist-dialectolog, încerc să ascult vocea strămoşilor şi a părinţilor mei (din Soroca lui Ştefan: satele Niorcani şi Sauca). Şi pentru că aceştia au trecut în cealaltă lume, mă simt dator să-i reprezint aici, atâta timp cât forţele şi gândul lucid nu m-au părăsit încă... Şi uneori, în ceasuri de taină – noaptea, singur cu foaia de hârtie în faţă, clipocitul stelelor sau briza Mistralului (un vânt ce bate în Provence) împrumută parcă accente dulci ale graiului moldovenesc şi desluşesc, atunci, la fereastra mea marseilleză, mesajele lor. Căci aşa cum spunea şi Tache Papahagi, omul de ştiinţă este solitar în creaţia sa, dar solidar prin gestul său cultural, cu poporul din care a pornit în lume.
[...] Limba română nu piere, şi nu va pieri! Nici în Basarabia, nici în Transilvania, nici în Oltenia, nici la românii sud-dunăreni, sau la cei din Caucaz! Şi mai ales la sate! Încă o dată satul românesc „se achită” foarte bine de nobila sa misiune: matrice stilistică a culturii româneşti (Lucian Blaga), tezaur de viaţă comunitară şi izvor de noi imagini şi afirmări etnice. Cu excepţii neînsemnate, pot afirma că acolo, la ţară, am întâlnit, am auzit cea mai frumoasă limbă română. Numai la Sadoveanu, la Creangă, la Eminescu am auzit o astfel de limbă. Parcă aveam în faţă personaje literare! Este foarte important că basarabenii, deşi condiţiile lor de existenţă au fost extrem de dificile, au păstrat totuşi neîntinate limba, sufletul şi tradiţiile. Ce vreţi mai mult, domnilor? Temelia este sănătoasă, nu ne rămâne decât să o consolidăm, lucru care se face prin muncă, cu foarte multă muncă. Şi aici aş vrea să zic un cuvânt aparte despre misiunea profesorului, a intelectualului în general. Am conversat cu mulţi dintre ei. Concluzia? Trebuie să reconstituim prestigiul de altă dată al intelectualului. El trebuie să redevină un simbol, un dascăl, un profet chiar al neamului. Evident, e uşor a afirma acest lucru şi cu mult mai dificil e a crea condiţii profesorului ca să aibă un salariu bun, stabil şi să-l primească la timp, să scape de grija grădinii, a gospodăriei etc. El trebuie să aibă în grijă un singur lucru – sufletul, starea spirituală a sătenilor, nivelul lor de cultură care solicită efort, nervi, sănătate etc. Dar să revenim la starea limbii vorbite în Basarabia. Să fim bine înţeleşi: în întreita calitate de om, român şi de lingvist îmi place să aud toate limbile pământului, şi le admir frumuseţile, înţelese sau abia-nţelese. Însă, când de la Paris urc în avionul pe care scrie „Moldova” şi care mă va duce în mai puţin de trei ore în Moldova strămoşilor mei, limba rusă a stewardeselor – în ciuda frumuseţii lor fizice, aureolată de tot ce e mai rafinat în lumea modernă – mă împinge în colţul cel mai ferit al fotoliului meu. Şi situaţia s-a prelungit la Chişinău, la hotel, la restaurant, în magazine, la piaţă. Chiar moldoveni neaoşi îmi răspundeau mai întâi ruseşte, crezându-mă străin... Şi când le spuneam cine sunt, limbile se dezlegau, precum pâraiele primăvara, îmbiindu-mă în dulcele grai moldovenesc, pe care numai în gura mamei îl mai auzisem în ultima jumătate de secol!
[...] Da, e absolut adevărat şi nu avem de ce să regretăm, cum spunea Blaga, acest destin, căci din el izvorăsc luminile şi umbrele excepţionale care explică miracolul românesc pe acest pământ de cumpănă, la Porţile Occidentului, dar cu faţa spre Orient. Noi uităm prea des, astăzi, că Orientul, în sensul larg al termenului, nu a fost numai locul de unde veneau năvălirile de tot soiul, cu grijile şi necazurile ce ni le aduceau, ci şi o atracţie permanentă pentru omenire, ca tărâm al celor „o mie şi una de nopţi” ... şi încă tot atâtea! Aşa se explică şi faptul că verbul a (se) orienta, care însemna, la început, „a (se) îndrepta, (a) merge spre..., a (se) gândi... la Orient”, s-a „banalizat”, prin frecventa folosire, la toate punctele cardinale (azi spunem şi „mă orientez spre... apus, nord, est”) şi chiar mai departe: „a (se) descurca” etc. Toată istoria noastră nu a fost decât o lecţie permanentă de comportament faţă de noi înşine, dar şi faţă de alţii. Or, limba română actuală este nu numai liantul dintre generaţii, ci şi o hartă credincioasă şi mereu vie a sufletului nostru. Şi e păcat că adesea cei care au convieţuit cu noi nu ne-au cunoscut această fără de preţ comoară – limba română.
Fragment din dialogul Să luăm aminte: am supravieţuit
datorită satului, revista „Limba Română”, 1997, nr. 1-2, p. 41-45
datorită satului, revista „Limba Română”, 1997, nr. 1-2, p. 41-45