Meandrele jurnalului
Pentru tipar;)
Teoretic vorbind, jurnalul, ca specie literară, este cel mai dificil de încadrat... Numit generic „literatură de tranziţie”, identificat după conţinut sau tip de limbaj / adresare, specia jurnalului a fost clasificată în diverse maniere, mai mult sau mai puţin amendabile... Oricum am privi însă, el reprezintă, mai mult decât oricare altă scriere, amprenta unei individualităţi, decelarea unor trăiri, evanescenţa unor clipe, mărturiile unor timpuri istorice etc.
Am parcurs – recunosc, printr-o lectură febrilă – impresionantul jurnal al lui Leo Butnaru, carte intitulată simbolic Perimetrul cuştii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005), care, după cum afirmă şi Vitalie Ciobanu, „este un jurnal (1972-1978) din spaţiul discreţionar, în care cărţile ard înainte de a fi scrise, iar cuvintele tac, ca într-un coşmar, înainte de a fi rostite. Fost student «pe timpul rinocerilor», poetul Leo Butnaru îşi satisface stagiul militar ca ofiţer în Armata Roşie. Într-un mediu ostil, suspicios, hipersensibilitatea poetului se refugiază în lecturi – glosând pe marginea clasicilor şi a contemporanilor săi; adună citate cu valoare aforistică şi subversivă, îşi strigă revolta –, supravieţuieşte livresc dar şi omenesc.”
Natură prolifică, de o robusteţe intelectuală demnă de invidiat, respingând produsele literare gregare sau pe cele aservite, Leo Butnaru a scris liber şi demn cele peste patruzeci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri. Cărţile sale au avut impact în multe alte literaturi, fiind traduse în albaneză, armeană, engleză, bulgară, franceză, georgiană, germană, letonă, rusă, sârbă, slovacă, suedeză, ungară etc.
Noua sa carte Perimetrul cuştii – jurnal şi memorii, după cum o recomandă însuşi autorul, cuprinde „mărturiile” a şase ani grei (Partea I – 1972-1974; p. 17-158 şi Partea a II-a – 1974-1978, cu subtitlul Revenind pe malul drept; p. 159-282).
O luciditate cvasi-camilpetresciană, à la Ştefan Gheorghidiu, răzbate neaoş printre rânduri, respingând ab initio ideea de lectură facilă, atrăgătoare prin picanterii ieftine (cu care, din păcate, se umplu multe librării în ultima vreme...). Nici chiar opinia lui Mircea Eliade (conform căruia jurnalul e un prost psiholog) nu poate fi aplicată volumului pe care vi-l prezentăm! Istorie trăită şi asumată, jurnalul lui Leo Butnaru trădează o hiperconştiinţă, ceea ce reiese clar şi din mărturisirea pe care autorul o face în deschiderea volumului: „Ajuns la acest moment, îmi dau seama de doza de risc care mă pândeşte şi pe care, bineînţeles, mi-o asum, dat fiind că majoritatea numelor ce figurează în jurnal nu numai că sunt cunoscute (mai multe în Basarabia, altele şi în dreapta Prutului), dar purtătorii lor se află printre noi şi eu le urez şi pe această cale un prietenos şi confratern: Mulţi ani înainte!
Îmi asum riscul şi din considerentul că, precum spuneam şi în prefaţa la Student pe timpul rinocerilor, jurnalul nu este nici sui generisun (generos!) ego-test, ci un mesaj polifonic al mai multora – al prietenilor, colegilor dintotdeauna, cunoştinţelor mele de cândva. Chiar şi al... inamicilor. Iar dacă ar fi să dedic cuiva anume jurnalul de faţă, primul gând mă duce la Domnia sa prozatorul Liviu Rebreanu şi la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine română, cătănit într-o repugnată armată imperială.” (cf. op. cit., p. 7).
Cartea cucereşte prin francheţe, prin sensibilitatea sinceră, dezarmantă, prin antinomiile unor lumi, prin libertatea exprimării, sintetizând un peisaj cultural sovietizat în care românul autentic se simte sufocat, ostracizat, limitat la a servi fără de voie unei puteri asimilante, crude, meschine... De altfel, observaţiile lui Vitalie Ciobanu, care însoţesc nota autorului de la începutul cărţii, justifică conţinutul propriu-zis astfel: Butnaru vrea să fie onest cu sine însuşi şi cu publicul cititor (...), nu insistă să-şi compună peste ani o figură de disident (...). Situaţia sa, în aceste pagini, este a unui tânăr ofiţer (locotenent) de 23 de ani... Atmosfera de delabrare şi corupţie din armată, proprie în general epocii Brejnev (...), conferă acestui jurnal pe jumătate „marţial” o notă particulară. (...) Nu e vreme de război în jurnalul lui Leo Butnaru, dar e vreme de ocupaţie, de ocupaţie sovietică a Basarabiei. (...) Jurnalul narează, în principal, despre un alt fel de regim de coerciţie, mult mai insidios şi mai greu de atenuat decât traumele unor represiuni brutale de tip cazon, şi anume: prizonieratul mental al intelectualităţii din R.S.S. Moldovenească, meschinul şi mediocritatea extremă a vieţii literare (cf. op. cit., p. 10-11).
Recunosc că am savurat umorul fin şi ironiile acerbe care răzbat ca o izbândă intelectuală la orice pas în paginile dlui Butnaru... Este şi aici, ca şi la cronicarii noştri moldoveni sau ca la Creangă – dacă vreţi –, harul moldoveanului de a-şi spune păsul persiflând neajunsurile... Oricum, lăudabilă este limba literară curată, adevărat exemplu pentru unii dintre scriitorii de azi (care se străduiesc s-o strice prin alchimii nefolositoare).
Lupta cu inerţiile unui sistem defectuos (intenţionat) nu-l împiedică pe autor să-şi reprime cumva formarea culturală; „Poezia îmi lasă tot mai puţin din timpul nopţilor pentru odihnă” (op. cit., p. 66); „printre bucăţile muzicale pe care le ascult cel mai des e şi partea a doua din Eroica lui Beethoven (Marcia funebre) (op. cit., p. 70); „Citesc o selecţie din lirica lui Juliusz Slowacki” (op. cit., p. 71), ş.a.m.d.
Mediocritatea şi compromisurile stagiului militar rus sunt reflectate în observaţiile zilnice cu o neobosită acuitate: „Zilele pe poligon, nopţile – în cortul cânepiu. (...) În timp ce vorbim despre onestitate, onoare, înaltă condiţie morală, de încredere reciprocă, lumea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, inventează în continuare noi modele de lacăte, produce sârmă ghimpată şi uniforme kaki... În biblioteci există cărţi citite doar de patru inşi: autorul, redactorul, cenzorul şi corectorul de editură...” (op. cit., p. 155-156).
Observaţiile legate de mediul cazon sunt urmate imediat de trimiteri culturale, adevărate refugii: „Uneori, pe data de 13 nu-mi merge bine cu adevărat. Ermakov, ştabistul, alaltăieri mă ameninţă să mă cheme la consiliul de onoare al corpului ofiţeresc. Ar putea să-mi zboare o stea?... Chiar de-o să fie, suport eu jumătate de an, că nu le-am botezat plozii. (...) Mâine se deschide stagiunea teatrală (a V-a doar)” (p. 98-99). Sau: „Aproape o jumătate de lună, notele jurnaliere le-am împrăştiat prin vreo 4-5 blocnotesuri pe care le-am tot „descoperit” prin multele buzunare ale hainelor militare, prin porthartă. (...) Drumul de la poligonul de lângă Nikolaev până la Tiraspol l-am făcut în 12 ore! (...) Seara la spectacol (experiment) după Neruda, Vânătoarea de oameni. (...) Reîntors, cicălit de superiori...” (op. cit., p. 107-109).
Partea a doua a jurnalului respiră, parcă, mult mai poetic, pare-se că timpul „are răbdare” de această dată, iar existenţa nu mai e atât de convenţional precipitată între faptele derulate cazon şi evenimentele culturale savurate pe furiş sau pe furate... Autorul îşi permite acum să mediteze asupra unor probleme filozofice, istorice, culturale într-o cu totul altă manieră... Observaţiile ironice se ghicesc din imagini poetizate, estompate elegant în hainele unor cuvinte mai bine alese, nu pentru a fi servite altora, ci pentru bucuria intimă pe care acestea par să o ofere emiţătorului însuşi: „Cetatea Sorocii, unde am venit să mă informez despre cum decurg lucrările de restaurare. Înaintez pe o schelă piezişă care duce spre o uşă masivă de fier – cea de la intrarea în fortăreaţă. Trag de mâner – uşa nu se clinteşte. Lovesc în fier cu lacătul prins într-un belciug...” (p. 187) sau: „Îmi amintesc cum, copil fiind, băgam mâna până la cot în patefon, încercând să dau de artiştii-pitici. (...) Discul îmi apărea ca o scenă de vinilin pe care, dintr-o clipă în alta, ar trebui să apară dansatorii băieţei-degeţei” (p. 199); „Universitatea – triumfător lăcaş arhitectural, dar şi azil al tragediei spiritualităţii noastre. Ghidul ni-i însăşi tristeţea. Acolo, ca şi la Chişinău, confuzii de tip istoric. Noduri sugrumătoare. Acolo, ca şi aici, creatorul e mereu suspectat, pentru că metafora nu e un tratat de istorie sau filozofie care să vorbească deschis, concret despre anumite hotare şi adevăruri” (op. cit., p. 200).
Regimul subcultural impus moldovenilor ca stare de sufocare de către sovietici, „cuşca” şi „perimetrul” ei ne amintesc şi nouă de „pătrăţica” de tip comunist, de botniţa atâtor ani pe parcursul cărora cele mai luminate minţi ale neamului mureau prin puşcării...