Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre limba română (II)
Pentru tipar3. Prin efortul aceluiaşi reputat lingvist Nicolae Saramandu, de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, care şi-a făcut o onoare din a publica în română opera monumentală a acestui „al doilea Iorga al românilor” (Matilda Caragiu Marioţeanu), în 2005, a apărut volumul Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005). Chiar dacă se regăsesc în el şi studii sau prelegeri care au mai fost publicate în alte volume sau reviste, aşa cum sunt, de pildă, Limba română – limbă romanică, apărut şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu, apoi Tipologia limbilor romanice, inclus în volumul Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, seria A. Lingvistică, XXXIII, Iaşi, 1992-1993) ş.a.1, toate acestea, alături de textele inedite, se subordonează unei viziuni unitare şi unei succesiuni logice (meritul editorului!), menite să ofere lingviştilor o imagine cuprinzătoare a contribuţiei de excepţie a marelui învăţat român la studiul limbii române.
În scurtul Cuvânt introductiv, mai exact în partea referitoare la „Manuscrisele coşeriene” (p. 6-7), Nicolae Saramandu ne informează că, făcând parte din grupul de cercetători constituit în Germania, la Tübingen, unde Eugeniu Coşeriu a fost profesor în deceniile din urmă, grup care urma să se ocupe de publicarea manuscriselor ilustrului învăţat, a primit sarcina de a edita textele referitoare la limba română. Cercetându-le, Nicolae Saramandu a constatat că, în cazul multor manuscrise, a fost vorba doar de simple însemnări, de menţionarea unor cuvinte, construcţii, forme gramaticale etc., rămase adesea neinterpretate. A trebuit, în consecinţă, să-l contacteze pe Eugeniu Coşeriu şi să-i solicite să comenteze respectivele fapte de limbă. Explicaţiile, date de autor în germană, au fost înregistrate pe bandă de magnetofon (şase ore de text vorbit!), traduse în română şi introduse în volum, între paranteze drepte, alături de însemnările din manuscrise. Aşa se face că prima secţiune a cărţii de faţă, completată cu facsimilele din final, se impune cititorului prin autenticitatea ei totală, excepţională pentru o lucrare ştiinţifică.
4. Dar despre ce este vorba, de fapt, în prima secţiune a volumului intitulată Limba română (texte manuscrise)? Grupate tematic în „Probleme generale” (p. 11-16), „Fonetică” (p. 17-18), „Morfosintaxă” (p. 19-29), „Lexic” (p. 30-44), faptele semnalate şi comentate de Eugeniu Coşeriu evidenţiază specificul limbii române în mişcare (a se înţelege în actualizare), pe nivelele menţionate în subtitluri şi în comparaţie cu celelalte limbi romanice, dar şi cu limbile vecine din arealul balcanic. Interesul său se îndreaptă către fapte de limbă imediate, în special către aspecte noi, care nu sunt observate de lingviştii de azi, preocupaţi, mai degrabă, să aplice la limba română teoriile care au fost sau care sunt la modă din lingvistica mondială, precum structuralismul, generativismul, teoria actelor de limbaj etc., unde – spune Eugeniu Coşeriu – „fie vorba între noi asta, se bate apa în piuă” (p. 11). „Eu nu spun să nu se facă – spune mai departe marele învăţat. Să se facă, dar să se facă şi tot restul. (...) Dacă ar putea întruni şi teoria, şi cunoaşterea istoriei, şi curiozitatea pentru faptul concret, asta ar fi bine, dar asta e mai rar” (loc. cit.). Concluzia amară a lui Eugeniu Coşeriu este că „mulţi lingvişti români nu ştiu româneşte. Ei întrebuinţează limba română ca un fel de instrument, însă nu cunosc limba română. De exemplu, nu poţi să faci lingvistică românească de nici un fel fără să te gândeşti dacă şi în aromână e la fel, dacă şi în istroromână e la fel” (p. 12). Iar dacă un fapt de limbă nu există în dialectele sud-dunărene, atunci trebuie descoperită semnificaţia absenţei respective.
În privinţa dialectelor româneşti, concepţia lui Eugeniu Coşeriu, exprimată aici sub titlul „Probleme generale”, este tranşantă: Ion Coteanu greşeşte când spune că, datorită lipsei de comunitate dintre dialectele limbii române de la nordul şi de la sudul Dunării, acestea ar fi limbi diferite. Dimpotrivă, dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au o bază comună, provin dintr-o limbă comună, spre deosebire de italiană, de exemplu, în care siciliana, toscana, abruzzeza provin direct din latina vulgară, fiind diferite, aşadar, de la origine, dar considerate de toată lumea ca dialecte ale limbii italiene. Or, baza de la care au izvorât dialectele româneşti nu este latina vulgară, ci româna comună, româna istorică, după cum o numeşte Eugeniu Coşeriu într-o altă lucrare2. „Elementele comune sunt necrezut de numeroase, mai ales în semantică, peste tot, în toate dialectele româneşti. Şi mai ales sunt comune inovaţiile, căci tocmai asta înseamnă o unitate. Evident, nu trebuie să se înţeleagă că totul trebuie să fie comun. Nu există nicio limbă în întregime unitară. Realitatea e că există inovaţii comune celor patru dialecte, ceea ce nu se poate constata cu privire la dialectele spaniolei, şi încă mai puţin în ale italienei” (s.n., loc. cit.).
Tot în „Probleme generale”, Eugeniu Coşeriu răspunde la o întrebare care i-a frământat mereu pe istoricii şi lingviştii români: de ce românii nu sunt menţionaţi de scriitorii bizantini până în secolul al X-lea? „Fiindcă, fiind latini, corespundeau, pur şi simplu, Imperiului, care şi el se considera latin. Numai după grecizarea totală a Imperiului de Răsărit începe diferenţierea” (p. 13).
Cu privire la apropierile (analogiile) care se fac între limbile română şi albaneză, autorul atrage atenţia că acestea trebuie examinate cu atenţie, deoarece pot fi coincidenţe universale sau pot fi fapte care se regăsesc în latină sau în cele mai multe limbi romanice, de unde ar fi putut intra în albaneză, şi numai în anumite cazuri, când expresiile respective nu există în celelalte limbi romanice şi nu sunt universale, numai atunci pot fi cu adevărat relevante pentru raporturile lingvistice româno-albaneze şi pentru arealul lingvistic balcanic în care a apărut şi s-a dezvoltat limba română. Aşa poate fi formaţia cu cale, în albaneză me udhë, care circulă în română în expresia mai largă am găsit cu cale, sau cu scaun la cap, cu dare de mână, cu tragere de inimă etc.3 (p. 15).
Mai reţinem, din acest prim subcapitol al secţiunii I, comentariul la celebra afirmaţie a lui Platon că, datorită marii lor subiectivităţi, poeţii ar trebui excluşi din republică, deoarece republica, statul, are o altă bază, şi anume aceea a bunului comun şi a utilului. Platon însă nu a cunoscut şi nici nu avea cum să cunoască situaţia din Republica Moldova, spune Eugeniu Coşeriu. Şi mai departe: „În cazul nostru, în Basarabia, poeţii reprezintă conştiinţa naţiunii, pentru că aici limba însăşi – care este instrumentul lor de exprimare – e primejduită. Subiectivitatea trebuie să se exprime prin limbă, prin limba poetului (s.a.). Dar aceasta este şi limba întregii naţiuni şi, astfel, poetul apare ca reprezentant al întregii naţiuni. (...) Aşa se explică de ce atât de mulţi poeţi, şi tocmai din Basarabia, scriu despre tema limbii, şi scriu poezii despre limba română: scriu pentru că limba este ameninţată4. Pentru că spunem asta, de exemplu, şi în legătură cu Părinteasca dimândare (la aromâni).
Aşadar, acolo unde limba este primejduită, ameninţată, poetul ia, ca urmare, atitudine întru apărarea limbii pentru că ţine de fiinţa sa” (p. 16).
În subcapitolul „Fonetică” găsim explicaţia vocalismului din apelativul etnic român, care nu este o formă nouă, refăcută după rumân, cum spune lingvistul italian Carlo Tagliavini. Este adevărat că latinescul romanus a dat în română, potrivit evoluţiei fonetice fireşti, rumân şi că există situaţii în care rumân a fost înlocuit de român, dar, atrage atenţia Eugeniu Coşeriu, român există ca formă populară în limba noastră în unele variante teritoriale. După cum s-a păstrat o în dormi şi mormânt (faţă de durńi şi murmint în aromână, unde transformarea o > u este normă), tot aşa, în român, avem a face cu păstrarea lui o din etimonul latinesc. În Moldova, la sud de Iaşi, la fel ca în nordul Basarabiei, forma populară român are sensul de „soţ, bărbat”:românul meu, spune femeia, nevasta despre soţul ei. Apoi, de multe ori, la călătorii străini consultaţi de lingvistul român apar, alături de forme cu u: rumaneşte, rumeni, rumuńi, şi foarte frecvente forme cu o: romineşti (Francesco della Valle, 1545: şti romineşti); romaneşte (Lescalopier, 1574) (p. 17-18).
Din subcapitolul „Morfosintaxă”, reţinem contraargumentele lui Eugeniu Coşeriu la afirmaţia lui Cicerone Poghirc, din Dacoromania. Neue Folge, nr. 1 (München/Köln, 1976) că formele mine, tine din română trebuie raportate la substrat. Nu e deloc aşa: mene, a mene, a tene sunt forme normale în italiana de sud (p. 21-22).
Observând limba română în mişcare, romanistul Eugeniu Coşeriu simte nevoia să înlăture, o dată pentru totdeauna, confuzia care se face frecvent între formele pahar de apă – pahar cu apă. Ceea ce trebuie să fie limpede în mintea vorbitorilor este în ce situaţii de comunicare poate să apară în română numai de şi niciodată cu, şi unde cu, şi nu de. Dacă este vorba de cantitate, de o măsură, de un recipient care indică măsura, atunci trebuie folosită numai prepoziţia de: un pahar de vin, un butoi de vin, o strachină de fructe. Dacă se are în vedere numai recipientul şi conţinutul din el, atunci trebuie să fie folosit cu: un pahar cu câteva picături de apă; nici nu se poate spune în română un pahar de câteva picături de apă. Toma Alimoş îi oferă lui Manea „plosca cu vin roş” ca să bea din ea, şi nu plosca de vin roş, ceea ce ar însemna că i-ar da-o pe toată, tot conţinutul din ea. Argumentele lui Eugeniu Coşeriu se multiplică apoi cu exemple din limba germană şi cu alte situaţii de comunicare în care cu, de, din sunt ocurente în limba română (p. 26-28).
Observaţiile şi interpretările de lexic sunt, de asemenea, de mare interes ştiinţific. Reţinem, de exemplu, „propunerea timidă” a romanistului pentru etimologia hidronimului Dunăre. Ar putea fi vorba, spune Eugeniu Coşeriu, despre o formă refăcută pe baza genitivului neatestat *Dună-lei>Dunărei, cu rotacismul l > r; -lei este articol la genitive de la -lea: Dunălea. Forma originală ar fi deci Duna, „care, în aceste ţinuturi, nu poate proveni decât din substrat” (p. 31).
Un alt cuvânt, a trage, a avut, de asemenea, în limba română o evoluţie semantică foarte interesantă. Mai întâi, autorul observă că sensurile lui nu trebuie raportate numai la latinescul trahĕre, ci şi la o contaminare cu termenul a trăi (< slavul trajati). De aceea în română a trage înseamnă şi „a trăi” sau ceva foarte apropiat de a trăi: „a suferi, a îndura”. Că e aşa o demonstrează şi aromâna, unde trapsiră nă bană are sensul de „duseră o viaţă, au trăit o viaţă”, sau cât tradzi frândza şi-arina „cât trăieşte frunza şi nisipul” (p. 33).
Ultimul manuscris cuprins în această primă secţiune a volumului în discuţie este Romano-slavica (p. 45-65), redactat în limba română la Berlin, în 1962, după un curs ţinut de Eugeniu Coşeriu la Tübingen în 1963. Autorul demontează aici exagerările influenţei slave asupra limbii române pe care le-au făcut unii lingviştii de-a lungul timpului, dar mai ales cei din România, în anii 1950, când, datorită propagandei comuniste (prosovietice) oficiale, se falsificau în mod grosolan datele axiomatice istorice şi lingvistice ale latinităţii noastre ca popor şi limbă. Mai exact, cursul respectiv are ca punct de origine o carte a lui Eugen Seidel (Elemente sintactice slave în limba română, Bucureşti, 1958), în care aproape totul este fals. Faţă de latinismul exagerat din secolul al XIX-lea, în cartea lui Seidel avem de a face cu un slavism exagerat. Românii n-au spus niciodată la mine a stat ceasul, cum afirmă Seidel. Mai grav însă, arată Eugeniu Coşeriu, este că respectivul slavist interpretează greşit chiar slava, pe care nu o cunoştea. Mai mult, confundând ştiinţa cu politica, Seidel ameninţă că dacă cineva e împotriva celor susţinute de el, înseamnă că e naţionalist şi fascist. În consecinţă, cartea sa nu a fost comentată de nimeni în ţară, la data apariţiei sale. Cunoscând bine aproape toate limbile romanice, Eugeniu Coşeriu poate să-l contrazică pe Petar Skok sau pe Al. Graur care considerau construcţiile reflexive din română se zice (Petar Skok), se teme (Al. Graur) drept slavisme, când în realitate acestea erau latinisme care există şi în alte limbi romanice, precum spaniola (me temeo), italiana (si dice), franceza sau portugheza, pe care nici Skok, nici Graur nu le cunoşteau. Citându-l pe lingvistul elveţian Charles Bally, Eugeniu Coşeriu crede la fel: „pentru a fi lingvist, nu-i nevoie să ştii o limbă – pentru a o descrie. Dar pentru a o interpreta: da – sintaxa aparţine interpretării. Trebuie să ştii ca să examinezi problema: româna, latina, limbile romanice, limbile slave, limbile balcanice neslave” (s.n., N.B.) (p. 46). Or, spune mai departe autorul, cercetătorii analizaţi ori nu ştiu bine româna, ori nu ştiu bine limbile romanice, ori nu le ştiu pe cele slave, uneori ignoranţa incluzând două domenii. Comentariile din acest curs arată că Eugeniu Coşeriu avea vaste cunoştinţe din toate limbile menţionate. Poate e cazul să spunem aici că lingvistul român vorbea fluent, în afară de română, italiana, spaniola, franceza, germana; cunoştea, aproape toate limbile romanice şi slave, unele limbi germanice, albaneza, turca; persana a învăţat-o pentru a-l citi în original pe Omar Khayyam5.
Ceea ce demonstrează cu prisosinţă Eugeniu Coşeriu în aceste studii, ca de altfel peste tot în cuprinsul volumului, este o cunoaştere profundă a limbii române, a faptelor de amănunt ale acesteia, pentru care oferă interpretări surprinzătoare şi subtile, plasându-le în context romanic şi balcanic şi combătând interpretările eronate ale colegilor români şi/sau străini, care s-au ocupat de limba română de-a lungul timpului, fără să aibă totdeauna cunoştinţele necesare pentru aceasta.
5. În ceea ce priveşte secţiunea a doua a cărţii, aceasta este constituită din ciclul de prelegeri cuprinse sub titlul Limba română – limbă romanică, publicat şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu. Deoarece am prezentat ideile considerate de noi esenţiale din acest ciclu în nr. 1 (6) pe 2005 din „Ex Ponto” (vezi supra, 2), nu mai facem acum alte consideraţii. Ţinem să subliniem doar, împreună cu editorul Nicolae Saramandu, că dintre limbile romanice numai limba română a beneficiat până în prezent din partea romanistului Eugeniu Coşeriu de o o caracterizare din punct de vedere genealogic, areal şi tipologic. Această caracterizare complexă, care evidenţiază, între altele, că româna este cea mai interesantă dintre limbile Europei (Kiparski) şi cea mai autentică dintre toate limbile romanice (Wilhelm Meyer Lübke), pentru că s-a dezvoltat în mod natural din latina populară, fără să fie influenţată secole de-a rândul de latina clasică, arată din partea autorului o erudiţie excepţională şi o uimitoare capacitate de asociere.
6. Cele cinci studii din secţiunea a treia a volumului, intitulată „Alte contribuţii”, completează, după cum anunţă editorul în „Cuvânt introductiv”, viziunea lui Eugeniu Coşeriu asupra latinităţii orientale, a unităţii limbii române, ca şi concepţia sa asupra tipului lingvistic romanic. Temele respective sunt privite sub raport teoretic, dar şi din perspectiva concretă, de amănunt, a faptelor de limbă, savantul dovedind încă o dată vastele sale cunoştinţe de lingvistică romanică aplicată şi de filosofia limbajului cu care a uimit lumea ştiinţelor umaniste de pretutindeni.
Din primul studiu, numit chiar aşa, Latinitatea orientală (p. 114-129), reţinem că limbile romanice alcătuiesc mai întâi o unitate genealogică, o familie de limbi(s.a.), în interiorul căreia se deosebesc o „subfamilie” occidentală şi una orientală: italiana, dalmata, româna (s.n.), limba sardărămânând între aceste două subfamilii. În al doilea rând, toate limbile romanice, în afară de franceza modernă, ţin de acelaşi tip lingvistic, care nu este nici „analitic”, nici „sintetic”, adică de aceleaşi principii de structurare funcţională, de aceleaşi categorii de opoziţii funcţionale şi anume: „determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe (sintagmatice: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale) (p. 115)”. În al treilea rând, spune mai departe Eugeniu Coşeriu, „toate limbile romanice occidentale, împreună cu franceza şi de data aceasta şi cu italiana şi cu dalmata, reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune ori reciproce, şi, mai ales, datorită contribuţiei constante a latinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi” (p. 115). Aşa se explică extraordinara unitate a limbilor romanice care este deopotrivă genealogică, tipologică (cu excepţia francezei) şi areală.
Din perspectiva acestor criterii, care este poziţia românei între limbile romanice? La această întrebare, marele învăţat răspunde: Din punct de vedere genealogic, limba română este pur şi simplu latinăsau neolatină şi ţine de „Romania orientală”, apropiindu-se, din punctul de vedere al coincidenţelor „originare”, de italiana centrală şi meridională. Autorul citează în acest sens pe italianul G. Bonfante care afirmă: „dacă toate limbile romanice sunt «surori», italiana şi româna sunt surori gemene”. Apoi, prin elementele latine care-i sunt specifice, elemente păstrate numai în limba română, mai ales în dialectul dacoromân, şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda, rămasă într-o zonă „izolată”, şi cu „lateralele” spaniola şi portugheza), ca şi prin elementele de substrat intrate în latina dunăreană, în care au pătruns în mod direct elemente vechi greceşti, prin influenţa slavă şi greacă bizantină, „limba română reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi în cadrul Romaniei orientale. Şi, anume, o unitate foarte omogenă. În sprijinul afirmaţiei sale, Coşeriu îl citează pe Sextil Puşcariu care observase: „Tot ceea ce deosebeşte limba română, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (s.n.) (p. 116). Aceasta face ca limba română, ca limbă istorică, să fie mai unitară decât limba istorică italiană, mai unitară decât franceza şi tot atât de unitară ca spaniola istorică (cu dialectele ei astur-leonez, castilian şi navaro-aragonez).
În ceea ce priveşte specificitatea areală a limbii române, aceasta izvorăşte din evoluţia ei în afara influenţei latinei clasice (vezi supra), din substratul ei specific (traco-dac), din influenţa slavă şi din contactele cu alte limbi neromanice.
Tot în Latinitatea orientală, Eugeniu Coşeriu se ocupă de „Aşa-zisa limbă moldovenească” (p. 120-129). Românul basarabean, originar din satul Mihăileni, cu studiile liceale urmate în oraşul Bălţi, cu studii universitare la Iaşi, Roma, Padova şi Milano, ajuns un „gigant” al lingvisticii mondiale6, s-a simţit obligat, de la înălţimea geniului său creator, să ia atitudine împotriva aberantei afirmaţii că limba vorbită de moldovenii din Basarabia (devenită Republica Moldova) ar fi altceva decât limba română: „e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”, spune lingvistul (p. 120). Susţinătorii tezei „limbii moldoveneşti”, afirmă apoi Eugeniu Coşeriu, „confundă criteriul genealogic cu criteriul areal şi istoria lingvistică cu istoria politică” (p. 121). În realitate, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată de limba vorbită în dreapta Prutului. „Tot ce e caracteristic pentru dacoromână şi separă acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria” (p. 120). El ţine din punct de vedere tipologic „de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia” (p. 121), iar din punct de vedere areal „e cuprins în aria dacoromână, prezentând aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (...), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie sau subarie lingvistică” (p. 120-121). După aceste puneri la punct introductive, urmează argumentele teoretice, de geografie lingvistică, istorice, literare, culturale şi de natură practică, foarte bogate şi foarte solide, care demonstrează în mod peremptoriu românitatea limbii de pe malul stâng al Prutului şi care desfid orice amatorism şi politicianism în materie. Împotriva aiurelilor şi stupidităţilor lingvistice, ajunse prea departe, ale sovieto-moldovenilor, venite din adâncul unei ideologii vulgare, marele învăţat este necruţător: „a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (p. 128). De aceea, românul patriot (în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt) Eugeniu Coşeriu crede că are nu dreptul, ci datoria să ceară Parlamentului din Republica Moldova să dea numele care trebuie limbii acestui stat, în conformitate cu adevărul ştiinţific, „ca nu cumva să se facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decât cine comite greşeala din neştiinţă”. Este de datoria sa, crede Eugeniu Coşeriu, să ferească acest Parlament, care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare, „să se acopere de ridicol şi de ocară în faţa istoriei” (s.n., p. 129) prin lipsa de respect manifestată faţă de identitatea etnică şi culturală a propriului popor băştinaş.
Următorul studiu al secţiunii a treia, Unitatea limbii române. Planuri şi criterii (p. 130-136), reia unele idei din studiile la care ne-am referit deja supra sau completează caracterizarea limbii române ca limbă romanică, din perspectiva varietăţilor sale: varietatea în spaţiu: diatopică,varietatea socioculturală: diastratică, varietatea stilistică: diafazică, toate coexistând alături de limba comună dezvoltată de dialectul dacoromân, care există pentru „toţi românii de peste tot” (p. 134) şi care este foarte aproape de limba română exemplară (limba standard) (s.n.).
Ideea unităţii exemplare a limbii române este reluată din perspective teoretice şi filosofice mereu surprinzătoare în Unitate lingvistică – unitate naţională (p. 137-144). Există trei tipuri de unităţi, spune Eugeniu Coşeriu: o unitate de limbă, o unitate naţională, care implică o unitate de tradiţii culturale, de obiceiuri, de datini, de istorie comună, şi o unitate politică (s.n.), de stat. Unitatea lingvistică este baza unităţii naţionale, iar unitatea naţională devine baza şi expresia unităţii politice. Sunt reluate astfel, în logica strânsă a discursului coşerian, ideile de la începutul Politicii lui Aristotel în care omul este definit prin limbaj, prin logos, ceea ce îi permite să-şi manifeste conştiinţa morală, să deosebească binele de rău, adică să se manifeste ca zoon politikón. Politikón, tradus de Sf. Toma, înseamnă politicum et sociale. Prin limbă, printr-o anumită limbă, aşadar, oamenii ajung să convieţuiască, adică să devină fiinţe sociale, căci limba înseamnă alteritate. Dar ea înseamnă şi creativitate. Creaţia lingvistică a unui vorbitor trece la alţii, mai întâi din propria sa familie, apoi în sfere tot mai largi, ajungându-se astfel la crearea limbii istorice (s.n.), aşa cum este limba română istorică, cu toate varietăţile ei, şi cu toate dialectele ei din afara României. Prin alteritate superioară, care învinge alterităţile minore (locale), se creează în timp limba comună (s.n.), de exemplu limba română care se vorbeşte, în pofida unor diferenţe teritoriale, din Transnistria şi până în Banat, iar apoi, „o limbă comună a limbii comune” (p. 141), cât mai unitară, care nu este alta decât limba exemplară, limba standard, limba literară, având o normă ideală pentru toată comunitatea de vorbitori, aşa cum este limba română în care creează azi scriitorii din România şi din Republica Moldova. Iată cum, pornind de la filozofia universaliilor limbii, în modul cel mai logic cu putinţă şi cu o argumentaţie de nezdruncinat, Eugeniu Coşeriu evidenţiază ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, şi a celor din Basarabia, în jurul limbii române, reperul absolut al acestei unităţi, primejduită azi de politicaştri (sic!) iresponsabili dintre Prut şi Nistru.
În penultimul studiu al secţiunii a treia, intitulat Tipologia limbilor romanice (p. 145-169), savantul priveşte limba română din perspectiva tipologiei lingvistice romanice la care s-a referit adesea şi în celelalte texte cuprinse în volumul pe care îl discutăm. Bun cunoscător al latinei şi al aproape tuturor limbilor romanice, Eugeniu Coşeriu aplică acestora principiile şi conceptele care l-au făcut celebru în toată lumea, precum tipul, sistemul, norma, vorbirea7, ca şi alte noţiuni de teoria limbii (paradigmatic-sintagmatic, analitic-sintetic, funcţii relaţionale şi nerelaţionale etc.), subliniind specificul tipului lingvistic romanic şi modul în care limba română se încadrează în acest tip.
Ultimul text al secţiunii şi al volumului, Balcanisme sau romanisme?, se integrează firesc în structura concepută de editor, limba română fiind privită aici din perspectiva arealului balcanic din care face parte alături de alte limbi nelatine precum greaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană. Eugeniu Coşeriu ridică aici o problemă de ordin metodologic: nu toate paralelismele existente în limbile balcanice sunt specifice aşa-zisei „uniuni lingvistice balcanice”. Numeroasele „balcanisme”, luate în considerare de balcanişti, sunt de fapt „latinisme” sau, mai bine zis, „romanisme”, adică inovaţii nu ale romanicei balcanice, ci ale latinei vulgare. La rândul lor, uneori, aceste romanisme ar putea fi „grecisme” pătrunse în latina vulgară. Aşadar, „dacă e vorba de un «balcanism» din română, înseamnă că, înainte de a urma alte căi, faptele respective trebuie să le căutăm mai întâi în latină şi în limbile romanice. Sub raport istoric, româna este, în primul rând, o limbă romanică şi abia apoi o «limbă balcanică»” (p. 176).
Sperăm că în rândurile de mai sus, prilejuite de cele două volume postume ale lui Eugeniu Coşeriu, am reuşit să prezentăm măcar o parte din concepţia sa referitoare la limba română, concepţie pe care ilustrul învăţat român o integrează, cu o logică perfectă, într-o largă viziune teoretică şi filozofică despre limbaj, şi în care se adună mai multe din ideile sale care l-au făcut celebru în lingvistica mondială postsaussuriană. Pe de altă parte, cunoaşterea profundă a limbilor romanice, dar şi a acelora din arealul balcanic, uriaşa putere de cuprindere a ideilor generale şi a faptelor de amănunt, simţul ascuţit al limbii şi neobişnuitul spirit analitic şi de sinteză i-au permis să ofere soluţii şi interpretări neaşteptate şi de mare subtilitate ale faptelor concrete de limbă, pe care romaniştii din România şi din toată lumea le vor cerceta, fără îndoială, cu interes. Dacă la toate acestea adăugăm că aproape toate studiile cuprinse în volum, „scrise” într-o limbă română exemplară (cum numeşte autorul limba literară; vezi supra) şi foarte accesibilă, sunt de fapt prelegeri sau conferinţe ţinute liber, fără text scris în faţă (s.n.), metodă care îi scotea la iveală memoria fenomenală şi un control foarte exact al logicii discursului, avem imaginea copleşitoare a genialităţii lui Eugeniu Coşeriu.
De aceea, considerăm că este datoria noastră de conştiinţă de a face cunoscută şi pe această cale, unui public cât mai larg, opera acestui „gigant” al lingvisticii mondiale.
Note
1 În note de subsol, editorul precizează de fiecare dată dacă, unde şi când a mai fost publicat unul sau altul din textele cuprinse în volumul în discuţie.
2 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 112-114.
3 Problema balcanismelor este tratată şi în studiul Balcanisme sau romanisme, din finalul volumului (vezi infra).
4 Ideea este reluată în studiul Unitate lingvistică, unitate naţională, p. 137, din volumul comentat.
5 Vezi, în acest sens, volumul citat în text In memoriam Eugeniu Coşeriu, p. 8.
6 Acest superlativ îi aparţine lui Hans Helmuth Christmann, cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, p. 8. Vezi şi articolul nostru din Ex Ponto, III, nr. 1 (6), p. 161.
7 Vezi volumul Eugenio Coseriu, Sistema norma y habla, Montevideo, 1952.
Continuare. Începutul în Limba Română, 2007, nr. 1-3.