A parveni, parvenirea şi parvenitul
Pentru tiparE corectă oare expresia „La redacţie a parvenit o plângere”?, ne-a întrebat în cadrul unei emisiuni radiofonice interactive un ascultător. Şi i-am răspuns prompt că aici verbul a parveni este utilizat corect, însă el are şi alte semnificaţii şi că tocmai aceste „alte semnificaţii” îl determină pe ascultător să pună la îndoială corectitudinea enunţului în cauză.
Acum este locul să dezghiocăm pe îndelete subiectul propus atenţiei noastre de către stimatul radioascultător.
Verbul a parveni este – repetăm – polisemantic şi înseamnă „1. A ajunge, fără merite deosebite, prin mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de împrejurări, la o bună situaţie materială, politică sau socială; a pătrunde într-o pătură socială înaltă; a se ajunge. 2. (Despre ştiri, scrisori etc.) A ajunge la destinaţie, a fi remis destinatarului…”; el are şi alte semnificaţii, nu le transcriem pe toate din dicţionarul explicativ.
Evident, a parveni o plângere este un enunţ corect, în sensul că plângerea respectivă a ajuns la destinaţie.
Dar noi înţelegem de ce radioascultătorul nostru ne-a adresat întrebarea. Domnia sa cunoştea, probabil, numai celălalt sens al verbului în discuţie – faptul de „a ajunge, fără merite deosebite, prin mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de împrejurări, la o bună situaţie materială, politică sau socială”; or, plângerea şi în genere un mesaj scris nu putea, dată fiind numai această semnificaţie a verbului în cauză, să… „parvină”.
Parvenirea e tratată în dicţionarul explicativ ca „acţiunea de a parveni şi rezultatul ei” şi semnifică toate aspectele semantice ale acestui verb. Altceva e substantivul parvenit. Acesta se referă în exclusivitate la „(persoana) care parvine”, verbul fiind întrebuinţat aici numai şi numai cu semnificaţia „1. A ajunge, fără merite deosebite, prin mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de împrejurări, la o bună situaţie materială, politică sau socială…”. Dinu Păturică, de exemplu, protagonistul romanului Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, este, fără îndoială, un parvenit în înţelesul direct şi neîndoielnic al cuvântului.
Există şi substantivul parvenitism, descifrat în sursa lexicografică din care cităm drept „tendinţă, dorinţă de a parveni (cu sensul peiorativ amintit deja! – I.C.) cu orice preţ; situaţie de parvenit, mod de comportare, atitudine de parvenit” (pag. 755).
Drept concluzie mai spunem o dată că enunţul a parvenit o plângere e corect în sensul că petiţia respectivă a ajuns la destinaţie şi că aici verbul în discuţie satisface numai semnificaţia a doua dintre cele enumerate mai înainte, iar cuvintele parvenire, parvenit, parvenitism se întemeiază în exclusivitate pe sensul prim al aceluiaşi verb, a parveni. E nevoie, aşadar, de o înţelegere clară şi temeinică a semnificaţiilor verbului de la care am început eseul de faţă. Într-un atare caz dubiile vor dispărea şi vom fi oricând în măsură să spulberăm impresia că în enunţul comentat aici verbul în discuţie ar fi întrebuinţat în mod greşit.
Învederat şi inveterat
Cităm, pentru început, dintr-o carte foarte bună despre viaţa şi activitatea folcloristului şi etnografului Petre Ştefănucă, apărută – subliniem în mod special! – în 2006: „Lucreţiu Pătrăşcanu, un comunist înveterat, a fost în perioada transformărilor socialiste rapide ministru al justiţiei din 1944 până în 1948 şi a avut un rol marcant în procesul drasticelor epurări efectuate în aparatul puterii” (Petre Ştefănucă. Studiu biobibliografic, Chişinău-Ialoveni, 2006, pag. 29-30). Cităm şi ne întrebăm ce au vrut să spună alcătuitorii, redactorii şi corectorii cărţii, altfel zis – cine a fost personajul cu pricina? Cuvântul folosit de ei – „înveterat” – nu este unul legiferat în lingvistică, ci e o confuzie gravă şi inadmisibilă, mai ales în ştiinţă şi în textele menite să ajute oamenilor să înţeleagă corect adevărul despre trecutul nostru oropsit şi despre destinul martirilor care şi-au jertfit viaţa în numele unor idei şi idealuri nobile. Cuvântul „înveterat” a apărut în urma contaminării nechibzuite – din lipsă de atenţie sau din necunoaştere – a două cuvinte relativ simple şi corecte, despre care ne propunem să vorbim aici.
Primul dintre acestea e adjectivul (întrebuinţat şi ca adverb) învederat, având semnificaţia „care se poate vedea sau înţelege bine; vizibil, evident” (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 543).
Cel de-al doilea cuvânt care a fost făcut părtaş la apariţia inepţiei din citatul reprodus mai devreme este inveterat, care atunci când se referă la oameni înseamnă „învechit în rele, în vicii”, iar atunci când se referă la defecte omeneşti – „învechit, înrădăcinat”.
Este adevărat că Dicţionarul explicativ recomandă, în paranteze, că adjectivul acesta ar avea şi „varianta” „înveterat, -ă” (Ibidem, pag. 505). Dar această „variantă” nu este decât o greşeală a acelora care au confundat iniţial cuvintele învederat şi inveterat, apoi a acelora care au preluat şi răspândit greşeala până aceasta a devenit „variantă”.
O confirmare a presupunerii noastre găsim chiar în sursa lexicografică citată, care în dreptul adjectivului nimerit în lista cuvintelor incluse în dicţionar sub forma „înveterat” nu-l explică după cum ar fi normal în cazul oricărui cuvânt, ci ne „trimite” la adjectivul inveterat.
Ne vedem obligaţi să facem şi noi o „trimitere” la articolul „Variantele” unor cuvinte în deserviciul… nostru, publicat de noi în revista Limba Română (2004, nr. 12, pag. 79-81), cazul cuvântului „înveterat” confirmând o dată în plus dreptatea noastră.
Vorba e că personajul la care se referă autorii studiului despre Petre Ştefănucă a putut fi şi un comunist învederat, adică evident, declarat, fără a ascunde calitatea sa de comunist, dar şi unul inveterat, adică un comunist cu obiceiuri şi apucături bolşevice, profund detestabile. Deci ce fel de comunist a fost personajul? Unul învederat ori unul inveterat? Considerându-l „înveterat”, autorii studiului nu ne edifică deplin şi exact asupra adevărului despre personajul în cauză, ei doar ne „zădără” şi ne lasă nedumeriţi.
Tocmai de aceea ne luăm încă o dată dreptul de a afirma şi mai apăsat, ca o concluzie, că există două cuvinte clare şi inconfundabile învederat şi inveterat, care urmează să fie întrebuinţate conform semnificaţiei fiecăruia dintre ele, fără să admitem existenţa unor cuvinte-hibrizi de felul celui nimerit până şi în studiul, altfel bun, despre Petre Ştefănucă, cuvinte care varsă şi un pic de neîncredere în nivelul de corectitudine al unui întreg colectiv de savanţi şi bibliografi. Opţiunea noastră se întemeiază pe o sursă veche – Dicţionar de dificultăţi ale limbii române de Gabriel Angelescu, în care citim: „inveterat, -ă, şi nu înveterat, -ă” (pag. 44) şi pe câteva noi, pe deplin recomandabile, ca Dicţionar de dificultăţi ale limbii române de Andrei Crijanovschi: „inveterat, -ă, nu înveterat, -ă” (pag. 191), Cuvintele limbii române între corect şi incorect de Mioara Avram: „A învedera şi învederat… nu trebuie confundate cu paronimul inveterat, -ă (cu varianta neliterară înveterat, -ă)” (pag. 151).
Vom spune, deci, învederat, -ă sau inveterat, -ă, fiecare adjectiv având semnificaţia sa distinctă, şi vom evita „varianta” „înveterat, -ă” ca fiind, vorba autoarei citate, „neliterară”.
Măruntaiele şi mărunţişurile
Circulă în lumea filologilor, cu titlu de glumă, o expresie care vizează practica traducerii absolut mecanice şi, prin urmare, inadecvate a substantivului rusesc мелочь, мелочи, practică incredibil de perfidă prin puterea ei de influenţă asupra oamenilor neinstruiţi din punct de vedere lingvistic. Chipurile, o cercetătoare din cadrul Academiei de Ştiinţe ar fi declarat (în glumă, în serios?) că „asta-i principalul, restul sunt măruntaie”.
Măruntaiele din enunţul transcris ar fi un antonim al adjectivului principal (uneori substantivat), adică ceva puţin sau chiar deloc important.
Lumea râde cu poftă pe seama enunţului în cauză, dar… cum o fi luat naştere greşeala vizată în el şi în ce rezidă puterea ei de influenţă asupra unei anumite categorii de vorbitori ai limbii române de la est de Prut?
Spre deosebire de ceea ce e principal (într-o discuţie, într-o problemă, într-o operă literară etc.), există (în toate) şi ceva secundar, altfel zis – mărunt ca importanţă. De aici posibilitatea ori chiar inerenţa confuziei principalului cu… mărunţişurile, care – în sens figurat – semnifică „fapte lipsite de importanţă, fleacuri, nimicuri” (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 610).
Mărunţişuri – subliniem –, ci nu „măruntaie”!
Substantivul luat aici între ghilimele înseamnă „totalitatea organelor interne la animale şi la om; viscere, vintre” (Ibidem).
Or, vorbitorii luaţi în derâdere în enunţul hazliu confundau principalul nu cu aceste măruntaie, ci – credem – cu alte sensuri ale măruntaielor, de vreme ce expresia „a şti toate măruntaiele (din cineva)” echivalează semantic cu „a cunoaşte gândurile cele mai ascunse (ale cuiva)”, iar în mod figurat măruntaiele denumesc „partea cea mai adâncă a unui lucru; fund, adâncime, mijloc” (Ibidem).
Prin urmare, substantivul măruntaie nu înseamnă numai „totalitatea organelor interne…” şi de aceea în enunţul de la care am pornit el semnifică altceva decât banalele „organe interne” şi toţi cei ce-şi râd până în prezent de proverbialele măruntaie citate din capul locului în eseul de faţă au o bună şi chiar foarte sănătoasă intenţie de a ne determina să cugetăm adânc la sensurile cuvintelor de care facem uz, să le alegem pe cele potrivite în contextele respective şi, făcând haz pe socoteala ingenioasei (totuşi) expresii lansate odinioară de cercetătoarea avută în vedere, să corectăm enunţul ridicol după cum urmează: „Ceea ce v-am spus e principalul, restul sunt mărunţişuri (= fapte lipsite de importanţă; fleacuri, nimicuri)”.
Mâncărimea, mâncătura şi mâncătoria
Revenim la subiect, deoarece la radio şi în presa scrisă continuă suprasolicitarea primului dintre aceste substantive în detrimentul celui de-al doilea şi – mai cu seamă – în detrimentul celui de-al treilea. Ca sfătuiţi între ei, confraţii jurnalişti blamează „mâncărimea” dintre partidele politice şi chiar dintre persoane fizice care… nu se împacă între ele, nu luptă de uneală pentru idealurile noastre naţionale etc. Or, mâncărimea – ne vedem obligaţi să mai deschidem o dată Dicţionarul explicativ – este „senzaţia (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritaţie trecătoare, de înţepătura unor insecte etc. şi însoţită de nevoia de a se scărpina; mâncărici”, iar expresia a avea mâncărime de (sau la) limbă înseamnă „a simţi mereu nevoia de a vorbi; a fi foarte vorbăreţ, palavragiu, limbut; a nu putea păstra un secret” (pag. 613).
În ceea ce priveşte mâncătura, lucrurile sunt mai simple, de vreme ce aceasta semnifică „eroziunea solului (mai ales sub acţiunea apei)” şi „urmă lăsată de anumite boli care degradează ţesuturile organismului” (Ibidem); se văd pe feţele ori pe mâinile multor oameni urme ale vărsatului de vânt, zis ştiinţific variolă, ale vărsatului mare (= scarlatină) sau mic (= pojar)…
Dar o anumită neînţelegere între partide sau între oameni aparte nu este „mâncărime” şi nici „mâncătură”, ci – mai deschidem o dată aceeaşi ori altă sursă lexicografică serioasă – mâncătorie, care semnifică „hoţie, fraudă, delapidare” şi – atenţie! – „intrigă, bârfeală” (Ibidem), deci tocmai ceea ce se întâmplă în realitatea noastră, când partidele politice şi chiar societatea în întregime nu se unesc în jurul ideii naţionale, nu votează pentru promotorii acesteia, ci – încă nu v-aţi convins? – împotriva ei, recurgând la „intrigi, bârfeli” unul împotriva altuia şi derutând electoratul în ansamblu, care şi fără această dezbinare este unul derutat ori cel puţin insuficient de bine informat.
Prin urmare, e cazul să ne irite şi, totodată, să ne pună pe gânduri mâncătoria dintre partide, dintre diferitele segmente ale populaţiei sau dintre diferiţii lideri de opinie.
Confuzia pe care o fac unii concetăţeni ai noştri suprasolicitând mâncărimea în detrimentul mâncătoriei este – şi ea! – o boală care lasă urme, cel puţin în forul intim şi cam firav al cititorilor / ascultătorilor obişnuiţi să dea crezare mijloacelor de informare („S-a spus la radio!”, „Am citit în ziar!”), fără să apeleze la măria sa Dicţionarul sau – de ce nu? – la cărţile de cultivare a limbii.