Dicţionar toponimic
Pentru tiparToponimia, totalitatea numelor de locuri şi localităţi dintr-un anumit spaţiu geografic (ţară, regiune, raion), reprezintă o bogată şi preţioasă sursă de studiere şi cunoaştere a limbii, culturii şi istoriei poporului. În toponimie şi-au găsit reflectare principalele momente din viaţa materială şi spirituală a oamenilor: ocupaţiile, obiceiurile, datinile, credinţa. Numele topice păstrează amintirea unor evenimente, fapte şi întâmplări de mult petrecute. Multe denumiri pun în evidenţă fenomene, stări şi etape în dezvoltarea unei limbi. În baza cercetării nomenclaturii topice se pot stabili particularităţile fizico-geografice şi naturale ale unui teritoriu, specificul local al reliefului, florei şi faunei.
Articolul de faţă are drept scop iniţierea cititorilor în domeniul toponimiei româneşti ca totalitate de nume de locuri şi localităţi şi ca ramură a disciplinei lingvistice denumită onomastică. Informaţiile şi datele privind vechimea localităţilor şi provenienţa numelor noastre de sate şi oraşe pun în discuţie probleme ce ţin de legităţile şi regulile specifice toponimiei, de procesele formării şi evoluţiei nomenclaturii topice basarabene ca parte integrantă a sistemului toponimic general românesc.
Adăpoi, microtoponim în hotarul unor sate din preajma Nistrului şi Prutului: Adăpoiul (Cremenciug, rn. Soroca; Lopatnic, rn. Edineţ), Adăpoiul la Unguri (Rudi, rn. Soroca), La Adăpoi (Lopatnic, rn. Edineţ). Acestora, în diferite zone, le corespund sinonimele toponimice: Adăpătoarea, Adăpătorile, Iezăturile, Iezuţul, La Uluce, Suhaturile, Suhatul Vitelor, Vadul Vacilor, Vadul Boilor. Dacă apelativul adăpătoare, de la care s-au format numele topice respective, reprezintă un derivat obişnuit în limba noastră (din vb. a adăpa + suf. -ătoare), entopicul adăpoi este o formaţie rară, care poate fi dedusă din acelaşi verb a adăpa, dar cu sufixul -oi.
Aici valoarea suf. -oi nu mai este cea augmentativă, ca în cazurile băltoi, dâmboi, gârloi, ci una formativă, având funcţia de substantivizare a verbelor (cf. chisoi < a chisa, lit. a pisa; piţigoi < a piţiga). Un anumit rol în formalizarea entopicului adăpoi l-a avut, credem, apelativul rusesc водопой, cu acelaşi înţeles, limba rusă exercitând în graiurile locale şi în vorbirea basarabenilor o puternică influenţă. Cu sensul „loc de adăpat vitele la o apă” termenul adăpoi a fost înregistrat în localităţile Bădragii Noi, Bădragii Vechi, Lopatnic (Edineţ), Cremenciug, Holoşniţa, Vasilcău (Soroca) [1, p. 13].
Anafor, locuri în bălţile din lunca Prutului: Anaforul de la Cheleş, Anaforul lui Fidinca, Anaforul din Balta Studenţilor (Slobozia Mare, rn. Cahul), La Anafoare (Văleni, rn. Cahul). Toponime similare se întâlnesc şi pe partea dreaptă a Prutului, precum şi în zona deltei Dunării, aici fiind în circulaţie şi apelativul anafor cu sensul „curent circular de apă” [2, p. 330]. Pe teritoriul din stânga Prutului, termenul entopic a fost înregistrat de noi în mai multe localităţi, cu semnificaţii apropiate: (1) „vârtej de apă într-un râu” (Câşliţa-Prut, Crihana Veche, Slobozia Mare, Văleni, rn. Cahul; Hănăsenii Noi, rn. Leova); (2) „loc adânc într-o apă curgătoare” (Leca, Toceni, rn. Cantemir) [1, p. 15]. Unele dicţionare, considerându-l cuvânt regional, inserează entopicul anafor cu semnificaţia „vârtej format în lungul ţărmurilor unui curs de apă; bulboană, sorb” [3, vol. I, p. 84; 4, p. 28]. Dicţionarul Academiei Române atestă şi un derivat al lui anafor: anaforniţă, „vâltoare” [5, vol. I, p. 161], acesta fiind înregistrat şi de noi în graiurile limbii române din sud-vestul Basarabiei, cu sensurile: „adâncitură într-o apă unde se formează vârtejuri; bulboană”, „vârtej de apă într-un râu” [1, p. 15].
Termenul entopic şi-a găsit întrebuinţare şi în operele literare: Anaforul din balta umblătoare (Mihail Davidoglu. Omul din Ceatal) [după 3, vol. I, p. 84]. O vreme frumoasă şi caldă. Dunărea venea mare, mare, spumegând şi făcând anafoare (N. Dunăreanu. Nuvele şi schiţe) [după 3, vol. I, p. 84]. Apelativul (de origine ngr. anafori)a pătruns în terminologia nautică a limbii române în sec. XVII-XVIII, poate şi prin intermediul limbii turce, în care e cunoscut încă din sec. al XVI-lea. [M. Sala, SCL, 1961, nr. 4, p. 613; vezi şi 2, p. 330].
Aninuş, locuri în hotarul mai multor sate: Buţeni (Hânceşti), Căpriana (Străşeni), Hansca (Ialoveni). Toponimul reprezintă un derivat cu valoare colectiv-locală, format din apelativul regional anină „nisip”, cu suf. -uş, variantă a lui -iş. După acelaşi model au fost create numele topice Cremănuş, Schinuş, Teiuş, Urzicuş, acestea având ca variante derivaţionale microtoponimele: Cărpiniş, Nisipiş, Pietriş, Stejăriş. Anină (pl. anini) este un regionalism răspândit astăzi, mai cu seamă, în zonele de est şi de sud-est ale Basarabiei, cu sensuri apropiate sau ceva mai îndepărtate: „nisip mărunt”, „nisip galben mărunt”, „nisip alb”, „nisip amestecat cu lut” etc. Termenul a circulat pe vremuri şi în alte zone, inclusiv în localităţile din raioanele centrale. Despre aceasta ne vorbesc numele topice: Anina, Anini, La (În) Anini, Aninoasa, precum şi microtoponimul Aninuş. În prezent, apelativul aninuş nu mai este cunoscut în aceste zone. Când au fost întrebaţi de ce locul se numeşte Aninuş, informatorii din Căpriana (Străşeni) ne-au răspuns: „Credem că cineva a aninat acolo carul de vreun copac şi s-a răsturnat”. Dar, la întrebarea „Ce fel de loc e acolo: pietros, nisipos, glodos?”, răspunsul a fost prompt: „Da, nisipos, pentru că e pe vale, şi, fără două perechi de boi, carul încărcat nu-l mai poţi scoate de acolo”. Anini se numeşte astăzi şi o localitate din rn. Hânceşti, situată la est de Lăpuşnă, într-o zonă de asemenea nisipoasă. Anini s-a numit pe vremuri şi actualul orăşel Anenii Noi. La începutul secolului trecut, aici se aflau doar câteva case, locul numindu-se La Anini, pentru că, după cum îşi amintesc locuitorii mai în vârstă, vatra satului vechi se afla pe un teren nisipos de pe valea Bâcului: „Locul era nisipos fiindcă aici se împreunau mai multe văi, care dădeau din dreapta în matca Bâcului, şi pe aceste văi, în timpul ploilor, nisipul era mânat la vale şi era depus pe şesul Bâcului”. Informaţiile de ordin fizico-geografic şi datele geografiei lingvistice sunt, în cazul de faţă, deosebit de preţioase pentru a stabili etimologia numelui topic.
În plan onomastic, forma oiconimului Anenii Noi poate fi explicată prin conformarea vechiului toponim Anini la modelul structural derivaţional specific numelor de localităţi în -eni, deosebit de productiv în toponimia românească (cf. Copăceni, Dumbrăveni, Ezăreni, Găureni, Heleşteni, Scăieni, Schineni, Vădeni). Ulterior, denumirii preexistente Anini i s-a adăugat determinativul Noi, pentru a se indica vechimea noii localităţi faţă de cea anterioară.
Barc,lacuri şi bălţi în lunca Prutului: Barcul Mare, Barcul Mic (or. Cahul), Barcul Nuferilor, Barcul lui Ciochină, Barcul lui Duia (Crihana Veche, rn. Cahul), Barcul Flăcăilor, Barcul lui Nohit (Ghioltosu, rn. Cantemir), Barcul Mocanului (Constantineşti, rn. Cantemir) etc. Sunt denumiri frecvente în zona Prutului inferior, aici formând o microarie cu trăsături specifice comune ariei hidronimice danubiano-prutene. Denumiri identice sau similare se întâlnesc şi în dreapta Prutului, până în delta Dunării: Barcul Mare, Barcul Mic, Barcul Leahului [2, p. 347; 6, p. 330]. Dicţionarul geografic al Basarabiei înregistrează cu forme eronate hidronimele basarabene: Barca-Fraţilor, Barcoli-Nohit [7, p. 13]. De aici dificultăţile pe care le-au întâlnit cercetătorii în etimologizarea denumirilor.
Dicţionarele explicative actuale nu fixează un cuvânt barc, acesta fiind înregistrat pe teren ca regionalism de către toponimişti şi dialectologi: barc „gârlă, canal natural”, „un loc mai adânc în baltă” [6, p. 330], barc „lac, baltă” [29, p. 30], barc „ochi cu apă curată, împrejurul căruia creşte stuf; balhui, iaz” (DD, vol. I, p. 109, vol. II, p. 115). T. Porucic îl explică prin „luncă plină de bălţi, mlaştini şi ape curgătoare” [8, p. 36-37]. I. Iordan, discutând numele topice Barcul, Barcul Mare, Barcul Urlatul, pune apelativul dat în raport cu sl. bara „baltă, mlaştină” [9, p. 53].
Un etimon slav bar- este de presupus la baza entopicelor bară „heleşteu” şi barc „lac, baltă”, care au devenit pe terenul limbii române nume topice, sursa de împrumut al acestor apelative fiind un idiom sud-slav. Cf.: bg., s-cr. bara „baltă, lac”, slov. bara „baltă, mlaştină”, v. sl. bara „idem” [10, p. 43; 11, dicţionar]. Originea primară însă a cuvintelor în discuţie poate fi indo-europeană – *bher-, la care face trimitere lingvistul M. Gabinschi, comparându-l cu alb. bark, acesta având sensul intermediar „adâncătură, adâncitură”, înrudit ulterior cu semul „apă” [12, p. 106-107].
Bubuieci, comună în componenţa mun. Chişinău, situată într-o vâlcea din partea de est a văii râului Bâc. Este o localitate foarte veche, primele atestări documentare datând din anii 1515 şi 1518. Sursele istorice de mai târziu probează frecvent existenţa acestui sat. Din hrisovul de la 22 aprilie 1518 aflăm şi provenienţa denumirii aşezării din preajma Bâcului şi anume că acest toponim reproduce numele primului proprietar de moşie şi fondator al satului – pârcălabul Toader Bubuiog. Documentul ne informează că Bogdan Voievod, fiul lui Ştefan cel Mare, dăruieşte pârcălabului de Cetatea Nouă câteva locuri de sat: Bubuiogii pe Bâc, cu mori pe apa Bâcului; Boboiogii pe Prut, lângă lacul Beleu; Boboiogii pe Cahul, mai jos de Troian [13, p. 19; 14, vol. II, p. 11].
Prin hrisovul din 1554, emis de Alexandru Lăpuşneanu, se confirmă că Toader Bubuiog donează satul de pe Bâc Mănăstirii Humorului [15, vol. II, p. 294-297]. Apoi satul Bubuiogi ajunge în posesia urmaşilor lui Ion Golăie, fost mare logofăt (1582), a domnitorului Vasile Lupu, care îl face donaţie lui Gane slugerul „pentru slujbele sale în ţară şi peste hotare” (1669), ca mai târziu să devină proprietate a Mănăstirii Golia din Iaşi (1747-1763). Documentele de la începutul sec. al XIX-lea îl consemnează ca proprietar al moşiei satului Bubuiogi pe Dumitru Râşcanu, locuitor al târgului Chişinău, feciorul lui Constantin Râşcanu, întemeietorul satului Râşcani, actualmente sector al oraşului Chişinău.
Sursele documentare de mai târziu atestă frecvent localitatea rurală Bubuiogi, furnizându-ne şi unele informaţii de ordin demografic şi economic: 34 de gospodării, moşia aparţinând banului Dumitru Râşcanu [1817, 16, p. 138], 11 familii de ţărani români [1835, 17, vol. II, p. 350], 56 de gospodării şi 503 locuitori [1859, 17, vol. II, p. 350], 89 de gospodării, 418 locuitori [1875, 18, p. 31], 650 de locuitori [1897, 19, p. 4], 198 de case, 1910 locuitori, biserică ortodoxă [1904, 7, p. 233], 1186 de locuitori, dintre care 1173 români [1930, 20, p. 268].
Pe parcursul vremii, numele localităţii şi-a modificat forma, finala -iogi din pluralul onimic Bubuiogi, specific formaţiilor oiconimice (Bubuiog > Bubuiogi), transformându-se în -ieci datorită unei comodităţi de rostire. Oiconimul istoric Boboiogi din preajma Prutului, astăzi parte a comunei Slobozia Mare (Cahul), şi-a păstrat intactă forma de altă dată.
Buda, sat în rn. Călăraşi, situat pe valea Răcătăului, la nord-vest de comuna Pârjolteni. În această zonă a fost înregistrată şi o vale cu acelaşi nume [7, p. 38], precum şi o moşie Budişoara în hotarul Teleneştilor şi Vălcineţului, atestată în 1811 [21, p. 449-451]. Anterior toponimul a fost explicat de noi prin antroponimul Buda (Budea, Budu), la fel ca şi numele localităţii Budeşti, azi suburbie a municipiului Chişinău [22, p. 79]. Apoi, tot de noi, oiconimul a fost pus în legătură cu entopicul budă „casă sărăcăcioasă”, „casă de lemn în pădure; locuinţa pădurarului”, „construcţie rudimentară în câmp pentru adăpostirea oamenilor”, termenul fiind localizat în câteva sate din fostele judeţe Soroca, Bălţi, Ungheni [1, p. 28].
Lingvistul ieşean M. Ciubotaru respinge explicaţia numelor topice Buda prin entopicul budă „locuinţă”,menţionând că în limba română nu a circulat un apelativ cu sensurile fixate în dicţionare şi în unele studii – „colibă în pădure”, „cocioabă de lemn”, „baracă”, „prăvălioară” [23, p. 113-137]. Recent cercetătorul N. Raevschi a lansat ideea că hidronimul Buda, pârâu în jud. Buzău, şi Budei, afluent al Botnei, ar putea fi de origine traco-dacică [25, p. 101].
Originea antroponimică a oiconimului Budeşti poate fi confirmată documentar. Prin actul domnesc din 2 iulie 1455, Petru Voievod întăreşte lui Mihail logofăt mai multe sate, între care şi Izbiştea, „unde sunt Dănilă şi Budul, şi prisaca lui pe Nistru” [26, sec. XIV-XV, vol. I, p. 277]. Semnificaţiile entopicului buda nu pot fi neglijate, dacă admitem o influenţă a limbii ucrainene asupra graiurilor româneşti din Basarabia, idiom care a împrumutat cuvântul respectiv din polonă, aici fiind considerat ca împrumut din germană, unde Bude înseamnă „colibă”, „cocioabă”, „cort”, „şopron”, „baracă”, „prăvălie”. Tot aşa, după cum nu pot fi neglijate sensurile apelativului budă „cuşcă pentru câine” din graiurile ucrainene din Bucovina şi „latrină” din graiul populaţiei româneşti din Transilvania, în primul caz cuvântul având ca intermediar tot limba polonă, iar în cel de-al doilea caz – maghiara. De altfel, toponimul Buda, al cărui etimon e entopicul budă, cu sensurile acceptate de noi, se întâlneşte şi în Bucovina, denumind sate, păduri, poiene, fâneţe [30, p. 117, 187, 460, 527 ş.a.].
Cât priveşte originea traco-dacidă a hidronimului Buda, ea nu poate fi acceptată din mai multe motive: (1) hidronimele Buda, inclusiv cel din jud. Buzău, nu dispun de atestări documentare foarte vechi, (2) etimonul lor adevărat germ. Bude, după cum vom arăta în continuare, nu datează în limba română mai devreme de sec. al XVII-lea, (3) toate unităţile onimice respective reprezintă formaţii de rang secund, motivate fiind de alte nume topice preexistente. Despre originea traco-dacică a hidronimului Budei nici vorbă nu poate fi, pentru că această denumire prezintă o formă denaturată, în sursele cartografice ruse [27, p. 30], a numelui topic autentic Budăi (rom. budăi „izvor”, „fântâniţă”).
O situaţie care ar impune revizuirea etimologiei unor toponime Buda ar fi reinterpretarea semantică a entopicului budă care, pe teritoriul Moldovei, a avut o altă semnificaţie decât cea din limba de origine. În opinia lui M. Ciubotaru, pe teritoriul din estul şi din sudul Carpaţilor, în legătură cu utilizarea lui într-un domeniu de muncă specializată, termenul a obţinut o nouă semnificaţie – „aşezare în locurile de exploatare a potasei şi silitrei”. Deci noul sens al entopicului ar fi nu locuinţă (băracă, colibă etc.), ci localitate, aşezare a unor lucrători specializaţi în exploatarea potasei şi silitrei. Iată concluzia cercetătorului: „Este momentul să stabilim că apelativul budă nu a fost niciodată, în limba română, numele unor case sau cocioabe de prin păduri sau al dughenilor şi prăvăliilor, desigur de prin târguri, ci al unor aşezări din secolele al XII-lea şi al XVIII-lea, exploatări de potasiu şi silitră. Toponimele Buda din Moldova, Muntenia şi Oltenia trebuie explicate doar prin acest sens...” [23, p. 117]. Şi în continuare: „Cuvântul a apărut în provinciile româneşti de la est şi sud de Carpaţi, mai întâi în Moldova, în perioada începutului exploatărilor de potasă, la mijlocul veacului al XVII-lea, a ieşit din uz după desfiinţarea lor, în prima jumătate a secolului trecut (sec. al XIX-lea – n.n.) şi s-a conservat prin toponimizare” [23, p. 118].
Meritul incontestabil al lingvistului ieşean constă în studiul documentar al problemei şi, în legătură cu aceasta, în evidenţierea unui sens necunoscut sau poate neglijat până acum de cercetătorii toponimiei româneşti. Într-adevăr, aşa cum ne informează documentele istorice, lucrările de exploatare a potasei şi silitrei, în secolele XVII-XVIII, luase amploare în Moldova. Cenuşa de potasiu era obţinută prin arderea lemnului de pădure (salcie, frasin, fag, stejar), iar potasa (potaşa) – prin calcinarea cenuşii în cuptoare. Din cenuşa lemnului ars se obţinea şi silitra. Aceste produse naturale deveniseră materii prime de mare preţ, sarea de potasiu şi silitra fiind folosite ca îngrăşământ agricol, iar potasa – în industria sticlei şi textilă. Mai mult, aceste produse deveniseră mărfuri deficitare în toată Europa. Din provinciile româneşti potasiul şi silitra se exportau ca mărfuri de comerţ în ţările occidentale. Prin exploatarea potasiului şi a silitrei au fost nimicite masive mari de pădure din spaţiul pruto-nistrean. Au existat astfel de bude în codrii de pe văile râurilor Nistru, Prut, Bâc, Răut, Botna, Cogâlnic, Tigheci, pentru obţinerea produselor respective fiind necesare nu numai lemnele de pădure, ci şi apa pentru fierberea cenuşii. Documentele vremii atestă bude în ţinuturile Orhei, Lăpuşna, Soroca, iar de dreapta Prutului, în ţinuturile Iaşi, Vaslui, Suceava, Covurlui. În sec. XVII-XVIII, bude au funcţionat lângă Călăraşi, pe locul actualului sat Buda de lângă Corneşti, apoi pe valea Pojarna, pe Nistru, în dreptul Movilăului, la Teliţa, aşezare ce urmează a fi localizată [24, p. 215-217].
Actualul sat Buda (rn. Călăraşi) este situat pe valea Răcătăului, afluent al râului Bucovăţ, într-o zonă cu păduri seculare. Prima menţiune documentară a oiconimului datează din anul 1661 [17, vol. 2, p. 383]. Deşi avea o populaţie mult redusă, aşezarea şi-a păstrat în permanenţă existenţa timp de aproape trei secole şi jumătate: 15 locuitori [1772, 15, vol. VII, partea I, p. 93], 31 locuitori, moşia aparţinând Mănăstirii Capriana [1817, 16, p. 156], 65 de case şi 481 locuitori [1875, 18, p. 35], 73 de case [1904, 7, p. 38], 713 locuitori, dintre care 697 români [1930, 26, p. 268], 815 locuitori, dintre care 610 români [1994, vol. I, p. 273].
O veche aşezare reprezintă satul Pojarna de pe valea cu acelaşi nume, menţionată în 1772 cu numai 8 locuitori [15, vol. XVII, partea I, p. 196], precum şi în unele hărţi topografice din sec. XIX-XX [1820, 1985]. Pe o hartă de la începutul sec. al XIX-lea (1817), la est de Călăraşi, este notată o vâlcea cu pârâu Teliţa, care se deschide în valea râului Bâc, aici zona fiind de asemenea păduroasă. Poate că tocmai aceasta e Teliţa, despre care s-a vorbit mai sus, şi nu satul Teliţa din rn. Anenii Noi, unde pădurile lipsesc cu desăvârşire şi, prin urmare, în trecut nu au putut exista budele ce ne interesează.
Urmele vechilor bude trebuie căutate pe locurile denumite astăzi în microtoponimia basarabeană: Buda (Hogineşti, Răciula, Temeleuţi, rn. Călăraşi; Oneşti, rn. Străşeni), Valea Budei (Boldureşti, rn. Nisporeni; Coşcodeni, rn. Sângerei; Nimoreni, rn. Ialoveni; Trinca, rn. Edineţ). Menţionăm aici şi următoarele nume topice minore, care ar putea să servească şi ele un indiciu în problema noastră: Arsura (Ocolina, rn. Soroca; Puhoi, rn. Ialoveni), Cenuşa (sat, rn. Floreşti; Cărbuna, rn. Ialoveni), Silitra (Furceni, Jeloboc, Trebujeni, rn. Orhei), precum şi denumirile Borţile cu Cenuşă, Cenuşar(i)ul, Cenuşăria, Movila Cenuşei, Movilele de Cenuşă ş.a. Specialiştilor istorici (arheologi, etnografi) şi lingvişti (lexicologi, toponimişti) le revine sarcina să stabilească ce fel de locuri sau localităţi au fost acestea şi care a fost menirea lor în istoria şi în economia ţării.
În concluzie: (1) entopicul budă cu înţelesul „aşezare în locul de exploatare a potasei şi silitrei” a avut ca bază de formare apelativul budă cu semnificaţia primară „locuinţă” (casă, cocioabă, baracă, bordei, colibă, adăpost); (2) toponimele Buda au putut denumi în trecut atât aşezări ale exploatatorilor de potasiu şi silitră, cât şi locuinţe ale lucrătorilor la pădure (tăietori de lemne, cărbunari etc.), precum şi case şi gospodării ale pădurarilor; (3) toponimele Buda ce dispun de atestări documentare anterioare sec. al XVII-lea ar trebui explicate printr-un antroponim Buda (Budea, Budu); (4) hidronimele minore, numele de râuleţe şi pâraie (văi cu pâraie), fără atestări documentare vechi, sunt, de regulă, creaţii apărute prin polarizare toponimică, onimice motivate de alte nume topice preexistente.
Referinţe bibliografice
1. Eremia Anatol, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, Chişinău, 2006.
2. Paul Păltănea, Valentin Ţurlan, Din toponimia bălţii Brateşului // Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXXI, A, Galaţi, 1986-1987.
3. Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, vol. I-IV, 1955-1957.
4. Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958.
5. Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, vol. I, 1906 şi urm.
6. Valentin Ţurlan, Din terminologia entopică legată de pescuit (II) // Lucrări ştiinţifice. Institutul Pedagogic, Galaţi, vol. IV, 1970.
7. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Chişinău, 2001 (după ed. I, Bucureşti, 1904).
8. Teodor Porucic, Lexicul termenilor entopici din limba română (extras), Chişinău, 1931.
9. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
10. E. Berneker, Slavisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1908-1913.
11. F. Miklosich, Die slavischen Ortsnamen aus Appellativen, Wien, vol. I-II, 1872-1874.
12. Marcu Gabinschi, Etimologii: barc ş.a. // RLŞL, 2006, nr. 1-2.
13. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937.
14. L. Boga, Documente basarabene, Chişinău, vol. I-XVIII, 1928-1934.
15. Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. I-VIII, 1961-1998.
16. Rospisi zemlevladenia i soslovnogo stroia naselenia Bessarabii po dannâm perepisi 1817 goda // Trudî Bessarabskoi gubernskoi ucionoi arhivnoi komissii, Chişinău, vol. III, 1907.
17. Localităţile Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-VI, 1999-2007.
18. Pereceni naselionnâh mest. Bessarabskaia gubernia (1870-1875). Sostaviteli A.N. Egunov, Chişinău, 1878.
19. Pervaia vseobşeaia perepisi naselenia Rossiiskoi Imperii. Bessarabskaia oblasti (1897), Sankt-Petersburg, 1905.
20. Enciclopedia României, Bucureşti, vol. II, partea I, 1935.
21. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944.
22. Anatol Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău, 1970.
23. Mircea Ciubotaru, Toponimele Buda. Implicaţii etimologice şi metodologice // Studii şi cercetări de Onomastică (SCO), Craiova, anul I, nr. 1, 1995.
24. Mircea Ciubotaru, Arheologie şi toponimie. Despre numele de locuri Buda şi Cenuşa / Cenuşăria // Arheologia Moldovei, Iaşi, vol. XX (extras).
25. Nicolae Raevschi, Hidronime traco-dacice având conexiuni etimologice baltice // Limba Română (Chişinău), nr. 7-9, 2006.
26. Documente privind istoria României. A. Moldova, Bucureşti, vol. I, 1954.
27. P.L. Maştakov, Spisok rek baseinov Dnestra i Buga (Iujnogo), Petrograd, 1917.
28. Dicţionarul statistic al Moldovei, Chişinău, vol. I-IV, 1994.
29. Anatol Eremia, Tainele numelor geografice, Chişinău, 1986.
30. Nicolae Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, Iaşi, vol. I-II, 1996.