Cei doi stâlpi ai înţelepciunii
Pentru tiparAcademicianul Marius Sala, personalitate remarcabilă a lingvisticii româneşti contemporane, este vicepreşedinte al Academiei Române, membru corespondent al Real Academia Española, al Academia Nacional de Letras din Uruguay, al Academia Peruana de la Lengua, al Instituto Mexicano de Cultura şi Director al Biroului din România al Uniunii Latine. Conduce Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din Bucureşti, fiind coordonator al unor proiecte prioritare ale Academiei Române, între care Dicţionarul limbii române(DLR), Micul dicţionar academic (MDA), Dicţionarul etimologic al limbii române şi Tratatul de istorie a limbii române. Este redactor-şef al revistelor Limba română (Bucureşti), Studii şi cercetări lingvistice, Revue roumaine de linguistique, Bulletin de la Société roumaine de linguistique romane.
Sub semnătura sa au apărut (adesea în ediţii succesive şi în traduceri în limbi de circulaţie internaţională) numeroase lucrări ilustrative pentru domenii diverse ale istoriei limbii române, etimologiei şi romanisticii: Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Estudios sobre el judeo-español de Bucarest, Phonétique et phonologie du judéo-espagnol de Bucarest, Le judéo-espagnol, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Limbile Europei, El español de America. I. Léxico, El problema de las lenguas en contacto, Limbi în contact, Introducere în etimologia limbii române, De la latină la română, Aventurile unor cuvinte româneşti.
Preocupat de evidenţierea locului ocupat de limba română între limbile romanice, a scris şi a coordonat volume precum: Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Enciclopedia limbilor romanice, L’unité des langues romanes, Enciclopedia limbii române.
Textele prin care Marius Sala şi-a exersat talentul de narator şi portretist sunt mai puţin cunoscute în afara României. (Volumele publicate recent sub titlurile Marius Sala – contemporanul lor, contemporanii lui şi Portrete, în care au fost adunate unele dintre textele tipărite anterior în volume omagiale sau în reviste, au fost editate exclusiv în limba română.) Omagiind personalitatea unor lingvişti şi oameni de cultură contemporani, a pus în mod firesc în prim-plan contribuţia lor ştiinţifică, dar a evidenţiat totdeauna, cu un umor constant şi bine dozat, şi o serie de atitudini şi trăsături de caracter ale acestora.
Discursul de recepţie la Academia Română ocupă un loc aparte în seria portretelor redactate de Marius Sala. Cititorii revistei Limba Română (Chişinău) vor descoperi în textul alăturat elemente ale biografiei intelectuale ale autorului, îmbinate cu evocări memorabile ale unor întâmplări din viaţa şi activitatea celor „doi stâlpi ai înţelepciunii”, profesorii Iorgu Iordan şi Alexandru Rosetti, cei doi iluştri savanţi care au marcat evoluţia lingvisticii româneşti moderne.
Gheorghe Chivu
Domnule Preşedinte,
Domnilor ambasadori,
Doamnelor şi Domnilor colegi,
Onorată asistenţă,
În tradiţia academică românească a existat practica de a-ţi elogia predecesorul care a ocupat fotoliul tău de academician. L. Blaga, ales fără înaintaş, a avut ca temă a discursului de recepţie elogierea unei „nemuritoare prezenţe care n-a ocupat niciun scaun în această nobilă incintă”. A făcut Elogiul satului românesc. Am devenit şi eu membru titular al Academiei Române fără a avea un predecesor. Am ales, de aceea, să-i evoc pe înaintaşii mei, mai exact pe doi dintre maeştrii mei, care au fost membri ai Academiei Române: Iorgu Iordan şi Al. Rosetti. I-am numit „cei doi stâlpi ai înţelepciunii”.
De ce doi stâlpi ai înţelepciunii? Cine consultă DEX-ul află că înţelepciune este un cuvânt moştenit din latină şi are legătură cu a înţelege. Cuvântul are mai multe sensuri: „capacitate superioară de înţelegere şi de judecare a lucrurilor”, „cumpătare, prudenţă, moderaţie determinată de experienţă; spirit de prevedere”, „ştiinţă”. Stâlp este un împrumut din slavă şi înseamnă „element de susţinere a unei construcţii”, (fig.) „persoană care constituie un sprijin, un reazem”. Deci prin stâlpi ai înţelepciunii înţeleg „persoane care au avut capacitatea superioară de înţelegere a lucrurilor şi care au constituit sprijinul în dezvoltarea mea lingvistică”. În plus, înţelepciune înseamnă şi „ştiinţă”, deci au fost oameni cunoscători de carte, de la care am învăţat multe.
Iorgu Iordan şi Al. Rosetti n-au fost singurii mei profesori de lingvistică; Al. Graur, E. Petrovici şi I. Coteanu sunt nume pe care le evoc cu plăcere (toţi trei au fost membri ai Academiei Române). I-am ales însă pe cei doi fiindcă lumea academică îi consideră creatori de şcoală. Sunt personalităţile care au dominat lingvistica românească după al Doilea Război Mondial. Preşedintele Academiei Române, acad. Eugen Simion, i-a caracterizat sugestiv prin „incoruptibilul stareţ” pe Iorgu Iordan şi „marele grec” pe Al. Rosetti. Unul era moldovean, „ţaran” din părţile Tecuciului, celălalt era muntean, descendent din boierii greci Ruset. Îi consider maeştrii mei incontestabili.
Există diverse feluri de a prezenta două personalităţi. Eu l-am luat ca model pe Plutarh, biograf şi moralist grec, autor al unei colecţii de 46 de biografii, grupate două câte două, una a unui grec comparată cu cea a unui roman (de exemplu, Alexandru cel Mare şi Iuliu Cezar). Lucrarea este cunoscută sub numele de Vieţile paralele sau Vieţile oamenilor iluştri. Ideea de bază a lui Plutarh a fost că grecii nu erau inferiori romanilor chiar şi în arta de a conduce şi a cuceri. Este şi ideea de bază a expunerii mele: amândoi au fost la fel de mari. Evident că fiecare în alt fel. La Plutarh, „incoruptibilului stareţ” îi corespunde Cato cel Bătrân de la romani, iar „marelui grec” îi corespunde Aristide cel Drept. Amândoi au rămas celebri prin integritatea lor.
Îl urmez pe Plutarh şi în maniera de a-i prezenta, pe care el o expune la începutul biografiilor lui Cezar şi Alexandru:
„Îi rog de la început pe cititori să nu cârtească dacă nu voi aminti în amănunt chiar toate faptele acestor oameni. Le voi „decupa” însă pe cele mai interesante: aici nu scriem istorii, ci [descriem] vieţi. Căci nu întotdeauna faptele ilustre aduc mărturia virtuţii sau a viciului, ci adesea un gest neînsemnat, o vorbă de duh sau o „jucărie” spun mai mult despre caracterul cuiva decât bătăliile ce lasă în urmă mii de morţi, măreţele pregătiri de război sau asediile de cetăţi. Aşa cum pictorii obţin asemănarea cu originalul după trăsăturile feţei şi după privirea modelului (care vorbesc despre caracterul acestuia) şi dau mai puţină atenţie celorlalte părţi ale trupului, tot aşa aş vrea să mi se îngăduie şi mie să mă preocup mai degrabă de „semnalmentele” sufletului şi, pornind de la acestea, să reconstitui viaţa fiecăruia, lăsând în seama altora faptele măreţe şi bătăliile”.
Voi proceda deci ca moralistul grec: voi decupa unele fapte interesante în această descriere de vieţi fără să insist asupra valorii operelor scrise de ei (primirea în Academia Română reprezintă o recunoaştere în sine). Autorul acestui decupaj, adică eu, a stat câteva decenii alături şi între ei. Nu este pentru prima dată când vorbesc sau când scriu despre ei. Le datorez prea mult, ca într-o astfel de zi din viaţa mea să nu-i evoc, cu riscul ca unii dintre cei prezenţi să recunoască unele dintre faptele expuse acum. Îi rog pe aceştia să înţeleagă că lauda mea adusă lor este o mărturisire de credinţă făcută sub cupola Academiei Române, în cel mai solemn moment al vieţii mele.
Domnilor colegi,
La venirea în facultate ştiam de existenţa viitorului meu maestru Al. Rosetti ca fiind „un nume adunat pe-o carte”. Profesorul meu de română de la Beiuş îmi arătase Istoria limbii române. Primul meu asistent de lingvistică m-a prezentat, într-o pauză, „marelui grec”. La catedra de limba română am întâlnit un bărbat frumos, de 56 de ani, îmbrăcat într-un costum gri cu jiletcă, în buzunarul căreia avea un ceas pe care îl scotea destul de des. M-a studiat cu privirea pătrunzătoare pe care aveam s-o cunosc foarte bine peste ani. M-a întrebat unde am făcut liceul şi ce vreau să studiez. Ochii i s-au luminat când a aflat că mă interesa folclorul, pentru că în tinereţe se ocupase şi el de folclor. L-am văzut în cursul anului I prin facultate, dar nu l-am „frecventat”. La sfârşitul primului an (iunie 1952), Al. Rosetti şi alţi profesori au fost izgoniţi din facultate. L-am reîntâlnit după câteva luni, în februarie 1953, la institut, unde am ajuns să lucrez, chiar dacă eram student, la secţia de fonetică şi dialectologie condusă de el.
La institut a început marea mea călătorie în lingvistică alături de maestrul meu. La secţia respectivă el crease o atmosferă şi un model de lucru şi de viaţă. Venea zilnic la prânz, la oră fixă, şi colaboratorii erau prezenţi.
Am aflat atunci cum un profesor trebuia să vadă şi să ştie tot ce apărea. Mai mult decât atât. Lua acasă noutăţile şi le parcurgea, în general, repede. Semnala ce găsea el că era interesant, prin bileţele puse în cărţi şi reviste. De obicei, indica şi persoana la care s-a gândit. Adesea, aceasta era chemată pentru a comenta cele citite, în plen sau la „secret” (era o cameră care se elibera când venea Rosetti, unde discuta tot felul de lucruri, de la comentarii referitoare la întâmplări academice la picanterii mondene). Când era ceva deosebit, suna la telefon şi spunea doar: „Excelent articolul din... Vorbim”.
Am învăţat atunci că trebuie zilnic să citeşti. Am învăţat atunci că trebuie să ştii ce şi cum se cercetează în lume. Am mai spus-o şi nu voi înceta să afirm că Rosetti a fost mereu preocupat de nou: dacă până acum am declarat că a fost campionul introducerii structuralismului în lingvistica românească şi a condus celebra luptă de la susţinerea tezei de doctorat a colegului Em. Vasiliu, o adevărată „bătălie pentru Hernani”, acum, la apariţia postumă a versiunii franceze a Istoriei limbii române, aflu din excelenta introducere scrisă de el că noul l-a preocupat încă de când studia la Paris.
Tot la prânz aducea lucrările citite, cu notaţii scurte ca „da”, „bun”, „excelent” sau „nu”. Rareori făcea în scris alte comentarii. Atât la cărţi, cât şi la articolele primite spre lectură, ne amuza când le scotea din celebra geantă şi când simula că le trântea pe birou, spunând „Daţi-mi lucruri interesante”, dacă ce avusese nu-l încântase (afirma asta uneori şi când scria „da” pe o lucrare). Insatisfacţiile majore le discuta la „secret”, unde aducea lucrarea respectivă, îmi citea mie sau altora pasaje şi exclama: „Ce zici, dragă?”. Discuţia se încheia cu aprecieri asupra autorului. Lucrările care îl încântau le dirija spre Revue (roumaine) de linguistique, mai rar spre reviste străine.
Una din cele mai mari satisfacţii personale a fost că, în 1958, la trei ani de la terminarea facultăţii, a trimis două articole ale mele la Revue de linguistique romane. Revista publica numai lucrări ale membrilor Societăţii de Lingvistică Romanică. Când i-am atras atenţia asupra acestui fapt, mi-a zis: „Să te primească în societate!”. Era obsedat de ideea publicării în limbi străine. Aceasta l-a făcut să iniţieze şi să conducă o revistă, Bulletin linguistique (1933-1948), la care erau invitaţi să colaboreze şi lingvişti străini. De aceea a suferit profund când a fost suprimată, mai mult decât la acuzaţiile de cosmopolitism din presa vremii. În anii ’60 spunea, chiar cu glas tare: walachica non leguntur („ce e în româneşte nu se citeşte”).
Atmosfera ştiinţifică era dublată de una de perfectă convieţuire socială. Rosetti ştia să tempereze unele ieşiri şi mi-a spus de câteva ori: „Dragă, trebuie să ne punem mănuşi de operă”. (Afirmaţia era însoţită de un gest care indica lungimea acestora, undeva la mijlocul distanţei dintre cot şi umăr. Nu preciza culoarea lor, dar o ghiceam că trebuia sa fie albă.) Ştia să pareze unele lucruri care nu-i făceau plăcere, fie prin simulări (se făcea că nu aude sau că n-a auzit, râdea, dar cu o intonaţie ce spunea multe, sau făcea comentarii scurte „eh!”, „nu cred”), fie prin simpla ignorare a chestiunii. Aceasta nu însemna că la „secret” uita să-şi verse focul.
A fost renumit pentru ajutorul necondiţionat acordat colaboratorilor săi: îi trimitea la doctori celebri (mai ales la profesorul Bruckner), cărora le dădea telefoane sau le scria bileţele, se preocupa de trimiterea în străinătate a tinerilor. Nu ştiu să fi dat cuiva bani. În momentele libere, maestrul ne povestea întâmplări din viaţa lui sau a altora. De multe ori povestirile respective erau încadrate în mici scenete, în care Rosetti imita gesturile şi vocile persoanelor respective.
În această atmosferă, dominată de personalitatea maestrului meu, mi-am început drumul (sau călătoria) în lingvistică. Multe dintre realizările mele din primul deceniu s-au făptuit sub ochii atenţi ai lui Rosetti. Mi-a dat să fac primele două recenzii. Amândouă au fost foarte critice („ale tinereţii valuri”). Cred că i-au plăcut, fiindcă mi le-a publicat şi în Revue de linguistique. A fost întâia recunoaştere a ceea ce produsesem. Cu puţin înainte îi prezentasem (îi dădeam să citească tot ce scriam) primul meu articol, în care analizam fenomenele de fonetică sintactică din lucrarea Texte dialectale a lui Emil Petrovici. Parcă-l văd cum mi l-a returnat, într-o sală obscură. Era în 1954-1955, pe vremea când, chiar dacă murise Stalin, lingviştii (şi nu numai ei) începeau articolele cu un paragraf despre „învăţătura” lui Stalin. Paragraful din articolul meu era marcat cu un deleatur, semn de eliminare. „Dragă, taie introducerea asta”, mi-a zis. Astfel, datorită lui Rosetti am scăpat şi nu l-am citat niciodată pe Stalin în lucrările mele. L-a amuzat când, după puţin timp, la republicarea unei lucrări a lui, i-am semnalat satisfăcut că nu scosese o trimitere la Stalin. „Al dracului”, „bată-te să te bată” sau o simplă privire jucăuşă erau comentariile care însoţeau observaţiile mele; când găseam ceva mai spectaculos, adăuga: „Ai ochi de vultur”.
Ajunsesem să-i citesc corecturile la tot ce scria. Le făceam mai bine decât la lucrările mele. Evident că aveam la îndemână şi originalul, motiv pentru a vedea o serie de detalii referitoare la pregătirea manuscrisului (mai ales când era vorba de republicări, folosea tot felul de culori). Am ajuns ca, după doi ani de lucru în preajma lui, să mă cunoască destul de bine.
La institut am devenit colaboratorul său pe mai multe planuri: secretar de redacţie la Studii şi cercetări lingvistice şi Revue (roumaine) de linguistique (el era redactor responsabil), am organizat schimbul de reviste şi cărţi cu străinătatea, condus tot de el. Am pregătit împreună Omagiul lui Iorgu Iordan la 70 de ani. Mă punea să organizez sau să coordonez diverse acţiuni: monografia graiului de pe Valea Bistriţei, volumele pentru congresele de lingvistică din străinătate. M-a propus lui M. Deanović, de la Zagreb, să mă ocup de Atlasul lingvistic mediteranean. M-a pus să îl ajut, în 1959, pe Valentin Lipatti, secretar al Comisiei Naţionale UNESCO, la organizarea Colocviului Internaţional de Civilizaţii, Literaturi şi Limbi Romanice, prima manifestare internaţională din domeniu organizată în România.
Cea mai mare încredere mi-a arătat-o când m-au numit (el şi Iorgu Iordan) secretar al comitetelor de organizare ale celor două mari congrese de la Bucureşti, cu mii de participanţi (al X-lea Congres Internaţional al Lingviştilor – 1967 şi al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică Romanică – 1978). Am „pierdut” doi ani din viaţă cu organizarea lor, dar am învăţat tot ce trebuie făcut în astfel de cazuri. Congresele îl aveau ca preşedinte pe Iorgu Iordan, dar „creierul” era Al. Rosetti, în calitatea sa de secretar general.
Rosetti era fascinant: îl vedeam cum ştia să ajungă la esenţa problemei, unde să dea telefoane şi, mai ales, cum ştia să „taie nodul gordian”. Pe scurt, am învăţat de la Al. Rosetti arta managementului, pe care o folosesc şi astăzi, în economia de piaţă. Am absolvit cu brio aceste cursuri speciale: certificatul a constat din botezarea mea cu numele de Draculea.
Botezul a fost făcut după un ceremonial amuzant, povestit de mine şi cu alte ocazii. Într-una din zile, ne-a convocat pe toţi colaboratorii la ora 13. Ne-a mirat că dă telefon pentru a ne convoca, fiindcă rar dădea ordine. Trebuia să fie ceva important. A deschis larg uşa de la sala mare în care ne adunam cu toţii şi, fără să se dezbrace (era într-un balonzaid, cu pălăria „împuşcată”, cu geanta nu prea mare, de care nu se despărţea când venea la institut, şi cu o umbrelă lungă), ne-a salutat cu degetul arătător la pălărie. Noi toţi, în picioare. Mi-a făcut semn să mă apropii. M-am uitat în spate, fiindcă nu ştiam dacă semnul era pentru mine. A repetat semnul, în loc de răspuns. Când am ajuns în faţa lui, mi-a făcut alt semn să mă aplec (eu chiar am simulat că îngenunchez). M-a atins pe umăr, la fel ca în ceremoniile medievale, dar cu umbrela, şi mi-a zis: „Te numesc Draculea”. Mirat, l-am întrebat de ce, la care mi-a răspuns: „Toate le faci şi le desfaci, ca dracu’!”.
Cel mai adesea vorbea, într-o vreme, de un lingvist ceh, Zd. Wittoch, cunoscător al limbii române, obsedat de etimologia lui nisetru (de-aici şi porecla Nísetru, cu accentul pe i). Vorbea româneşte cu o intonaţie specială („cânta” ca în cehă) şi cu unele fonetisme specifice lui (excuzaţi, Praha), astfel că imitaţiile începeau totdeauna cu „Ăă, bună ziua, domnule Profesor, mă excuzaţi că vă inoportunez, dar vin acuma de la Praha”, şi când spuneam că „Am venit pentru a vă spune că am mai făcut cercetări la Praha pentru cuvântul nísetru”, Rosetti se prăpădea de râs şi punea întrebări: „Foarte interesant. (Îşi punea mâna la gură şi se uita, gata să pufnească în râs, în altă parte.) Poate ni le expuneţi şi nouă”. Mi-a venit ideea într-o zi să „invent”, cum ar fi spus el, o scrisoare semnată de Wittoch adresată lui. Am făcut rost de un plic străin de felul celor trimise de Wittoch şi am compus o scrisoare pentru el. Era bătută la maşină, dar fără semnele diacritice, adăugate ulterior cu mâna. Îl anunţam că abia aşteaptă să vină la Bucureşti, fiindcă a găsit noi dovezi pentru originea lui nisetru. Tonul era foarte respectuos, cum era şi atunci când i se adresa personal lui Rosetti (n-am putut imita în scrisoare cum îşi lovea călcâiele când se prezenta şi nici pantalonii bufanţi pe care îi avea). Am terminat cu formula „cu cea mai profundă consideraţiune”. Iscălitura o imitam perfect, la fel ca şi pe a altora (inclusiv pe a lui Rosetti; când şi-a văzut-o prima dată, Rosetti s-a amuzat copios şi mi-a adresat deja uzata „bată-te să te bată”). Am pus „scrisorica” într-un plic închis pe masă. Toţi ştiau despre ce e vorba şi erau instruiţi să spună că a venit cu un şofer de la o ambasadă. Rosetti, cum era curios din fire (şi la asta semănam cu el), după ce a întrebat ce e cu scrisoarea, s-a aşezat în fotoliu, nu şi-a scos lucrurile din geantă, a desfăcut plicul, a citit scrisoarea şi m-a strigat: „Draculea, asta e opera ta”. Eu, mirat: „La ce vă referiţi?”. „Asta”, a zis Rosetti. Prefăcut, am cerut voie să văd despre ce e vorba, după ce negasem că am vreo legătură cu scrisoarea. Evident că am subliniat vestea mare că vine Wittoch la Bucureşti, prilej de a citi părţi din scrisoare cu glas tare, imitându-l pe Wittoch. Rosetti a lăsat scrisoarea pe masă, fiindcă eu o făceam pe nevinovatul. La plecare, a schiţat gestul de a lua plicul („Trebuie să-i răspund bietului om”), moment în care am mărturisit că am păcătuit. Îi plăceau aşa de mult imitaţiile, că nu m-a repezit, deşi în parte aş fi meritat.
Rosetti imita foarte bine şi pe unii români. Eu, pe lângă el. Cea mai spectaculoasă imitaţie am făcut-o cu ocazia acordării Premiului de Stat lui Al. Rosetti. Eram toţi colaboratorii lui şi unii invitaţi din afară (printre ei V. Lipatti). Ni s-a oferit şampanie. Rosetti, încântat, se aşezase în fotoliu. A schiţat o imitaţie, motiv pentru ca Lipatti şi cu mine să imităm o presupusă discuţie între Tudor Vianu, directorul Bibliotecii Academiei, şi Iorgu Iordan, vicepreşedintele Academiei. Este inutil să precizez că Lipatti îl „făcea” pe Vianu. Nu este inutil să spun că îl imita perfect (gesturi, ţinută şi mai ales construcţia frazei). Eu eram deja cunoscut între „ai casei” pentru felul cum îl imitam pe maestrul meu Iorgu Iordan. Se pare că a fost ceva deosebit, fiindcă Rosetti se bătea pe burtă şi, la un moment dat, s-a lăsat pe spate râzând. Fotoliul a scos sunete disperate, iar noi ne-am repezit, să nu se prăbuşească Maestrul.
Pe Rosetti l-am vizitat adesea la el acasă, în Dionisie Lupu 56. Era de obicei la celebrul lui birou, de fapt o masă de lemn masiv sculptat. Când intram se ridica de la birou şi mă „poftea” să mă aşez într-un mic fotoliu lângă soba de teracotă. El se aşeza pe celălalt fotoliu. Uneori, în fotoliul meu dormea celebra lui pisică, pe care o scula pentru a-mi da mie locul. Pisica nu se supăra, aşa că după ce se întindea bine, aşa cum fac toate pisicile, pe picioarele dinapoi, revenea, se freca de picioarele mele, îmi sărea în braţe şi începea să toarcă. Motiv pentru Rosetti să comenteze: „Ce-i faci, dragă? La mine nu vine niciodată. Şi asta vine la tine. Moi, eu n-am nimic”.
Discuţia începea de fiecare dată cu: „Draculea, ce mai e nou?”. Maestrul meu, care dorea, iubea noul, mă obliga cu această întrebare să-i aduc noutăţi. În vizitele făcute la el acasă subiectele erau, de obicei, de „actualitate”: diverse lucrări apărute în ţară sau în străinătate. Evita să discute – deşi nu-l răbda sufletul să nu vadă reacţia mea – despre lucrările celuilalt maestru al meu, Iorgu Iordan, când erau teme pentru care el propunea alte soluţii (de exemplu, interpretarea grafiei lui Ion Neculce), fiindcă, în general, mă prefăceam că nu cunosc problema, chiar dacă îmi spunea: „Maestrul dumitale crede, ha, ha, ha, că Neculce pronunţa u final”.
În general, şedinţele îl plictiseau. Nu era omul care să stea să asculte şi să nu facă nimic altceva. Dacă era vorba despre şedinţe conduse de el, totul se termina repede. În celelalte, plictiseala sau nerăbdarea de a acţiona ori de a sta de vorbă erau evidente şi luau forme dintre cele mai variate. La Academie, în aulă, îşi consulta agenda de câteva ori, de fiecare dată scoţându-şi ochelarii şi lupa, gesturi care erau însoţite şi de scoaterea ceasului din buzunarul jiletcii. Se juca şi cu tocul de ochelari, în care îşi băga discret nasul. Se foia în fotoliu şi expedia mesaje prin gesturi de întrebare pe care le desena în aer, după ce se întorcea în fotoliu, ca să fie văzut de la „galerie” de o anumită persoană (uneori, acea persoană eram chiar eu). Cu alte ocazii, mai ales când vorbea G. Călinescu, mesajul era de admiraţie, adică mai multe mişcări ample ale mâinilor ce se ridicau spre cer. Nu lipsea nici batista, întotdeauna albă şi parfumată cu colonie franţuzească. O scotea doar ca s-o miroase. Trimitea, mai rar la şedinţele din aulă, şi bileţele, de tipul: „La şedinţă bună – somn bun!”. Numărul şi frecvenţa bileţelelor pe care mi le scria erau mai mari în şedinţele de la institut, în jurul unei mese, cum erau cele la care asista Grigore Moisil, care-l adusese şi pe Solomon Marcus. Mai păstrez unele, ca „Ai dat kicks general!”. Cele mai numeroase şi mai savuroase erau bileţelele din timpul şedinţelor lunare de învăţământ politic, pe care le conducea la institut Al. Graur. Îmi pare rău că, din sutele de bilete pe care mi le-a trimis, au rezistat timpului doar câteva (nu ştiam că voi scrie despre el), dintre care reproduc aici câteva: Iubirea ta e definitiv fezandată / şi nu mă voi uita la ea niciodată. / Deci, biet Sefardit, o poţi consuma liniştit, / tot ce mai pot face e să-ţi dau un cuţit!
Sau alta, provocată de o „iubire nefezandată”. Înveşmântat cu gheaţă, / Stai ca şi fără viaţă, / Lângă izvor de foc… / Ah, sunt fără noroc!
La Academie, nu era mai puţin absent la cei din jur, când îmi scria (totdeauna cu creionaşul de argint): „Draculea, îţi mulţumesc pentru parterul din faţă: Sublim! 1887, autentic. De unde l-ai scos?! Casimir Per(r)ier sau – cutare, preşedinte al Curţii de conturi etc.!!!”.
Sunt compuse în acelaşi stil lapidar, dar savuros, şi scrisorile, mai ales cele din concedii. De la mare îmi scria, în august 1960: „Dragă Draculea, rândurile tale din 26 cur. mi-au pricinuit o mare plăcere! Te caut: îmi lipseşti! Aştept întoarcerea ta, ca să punem toate la cale. Nu uita că am un junghi: «Tratatul»! Ce, cum?! Cu drag, al tău Al. Rosetti”.
De la mare, îmi trimitea un catren: Chemare! Ce cauţi prin obscure oraşe transalpine / nedemne de flacăra din tine?! / Ci vii aici, la cifra zece, / să vezi puterea cum se-ntrece! (Mamaia, pe plajă, 20.7.68. R.).
Domnilor colegi,
Nu ştiu cum aş fi continuat în lingvistică dacă, la începutul anului 1960, nu m-ar fi chemat Iorgu Iordan să-mi propună să trec la sectorul de limbi romanice. A fost marea despărţire administrativă de Rosetti, dar am continuat să-l văd. Am încetat însă să mai fac dialectologie română. S-a încheiat epoca roz, cea a tinereţii exuberante, cea mai frumoasă din viaţa mea.
Istoria relaţiilor mele cu Iorgu Iordan, incoruptibilul Cato cel Bătrân, a început într-o după-amiază caldă de septembrie, în 1951. Aveam întâlnire cu o prietenă de la căminul studenţesc din Piaţa Kogălniceanu, când am văzut un domn cu alură englezească, ieşind din vestita cofetărie, cu un „carton” de prăjituri. Era îmbrăcat cu pantaloni dintr-o ţesătură subţire, cu sandale şi o cămaşă galbenă cu mâneci scurte. Nu ştiam că acel domn înalt şi drept avea 63 de ani şi nici că va fi profesorul meu toată viaţa. După câteva zile l-am identificat la facultate, când la apariţia lui se făcea loc în hol şi pe coridoare. Se vedea că era respectat.
Adevărata întâlnire a avut loc în anul al II-lea, când urmam cursul de „Limbă română contemporană”. Era de o punctualitate proverbială: de multe ori, până am învăţat aceasta, ne surprindea pe coridor după terminarea pauzei. După câteva săptămâni nu mai intra nimeni după ce se aşeza el la catedră. Cursul era scris pentru a fi citit numai de el. O dată, când a fost bolnav, o asistentă a încercat să citească cursul (bătut la maşină), dar nu reuşea să termine fraza lungă, pentru că nu ştia când trebuie să tuşească discret, pentru a marca diverse semne de punctuaţie. Avea un mic creion de vreo 5 cm, pus pe ceasul său de aur, cu care se juca în timp ce citea cursul. Niciodată nu s-a corectat în timpul lecturii. Era totul calculat, rareori se întâmpla să zăbovească şi în timpul pauzei.
L-am cunoscut mai bine la orele de consultaţii, care erau totdeauna marţea la ora 4 p.m. Cel mai mult m-a impresionat că în timpul viscolului din februarie ’54, într-o zi de marţi, pe când eu stăteam la biblioteca de lingvistică de la etajul I, vizavi de catedra de limba română, i-am auzit paşii de neconfundat pe coridor. Am ieşit să văd dacă nu mă înşelam: era el, cu paltonul lui cu blană şi cu căciulă asortată, dar plin de zăpadă, chiar dacă, grijuliu, începuse să se scuture. Sprâncenele şi mustaţa aveau zăpadă îngheţată. Văzându-mă, m-a întrebat în graiul său moldovenesc: „Ŝe cauţ, domn’le, aiŝ?”. Cu o mică obrăznicie, am răspuns: „Ca şi dumneavoastră, la datorie!”. Am intrat în cancelaria goală şi, după ce şi-a scuturat cu grijă fularul şi căciula şi le-a pus în cuier, am început să discutăm, ca de obicei, despre lucrările pe care mi le recomandase cu o săptămână înainte. Am aflat ulterior că venise pentru consultaţii tocmai de la Căciulaţi, unde o lăsase pe doamna Iordan. Atunci am învăţat să citesc lingvistică. Era extraordinar de atent; mă lăsa să spun tot şi comenta expunerile mele. Citeam mai ales lucrări de dialectologie.
Am vorbit despre Profesor făcând unele referiri la orele de consultaţie, în care am învăţat multe lucruri despre felul în care trebuie să citesc cărţile de lingvistică. L-am considerat de aceea „mentorul meu”, adică „îndrumător înţelept”, aşa cum era şi Mentor, celebrul personaj din Odiseea, prietenul lui Ulise, căruia acesta îi lăsase în „administrare” averea de la Ithaca şi, mai ales, pe Telemac, fiul său.
Dacă aş fi scris aceste relatări în urmă cu un an n-aş fi simţit nevoia să vorbesc despre el ca „mentor”. O vizită de o lună în Perú în august 2004, invitat pentru a ţine un curs de Dialectologie romanică la „Pontificia Universidad Católica de Lima” (cu această ocazie am şi fost primit membru corespondent al Academiei Peruane), am aflat un detaliu pe care nu-l ştiam, deşi m-ar fi interesat în cel mai înalt grad. Preşedintele Academiei, prof. Luis Jaime Cisneros, în prezentarea mea la primirea în această instituţie academică, a relatat o întâlnire de la Bucureşti din 1959, când fostul meu maestru m-a considerat un fel de Telemac al lui, fiindcă i-a declarat, după ce eu mă îndepărtasem: „Tânărul acesta (aveam 27 de ani) va conduce, după dispariţia mea, lingvistica romanică românească”. A fost cea mai tulburătoare informaţie despre raporturile dintre mine şi el, fiindcă nu m-a lăsat să înţeleg acest lucru. (Acum, la recitirea Memoriilor, găsesc în ultimul volum, la p. 181, că mă caracterizase ca „urmaş al meu” atunci când am fost ales consilier al biroului Societăţii de Lingvistică Romanică.)
O serie de întâmplări le înţeleg astăzi mai bine. În întâlnirile zilnice se „lega” de tot felul de atitudini sau „isprăvi” ale mele, pe care astăzi le interpretez ca dorinţa lui de a fi ca el. Îmi făcea observaţii că am haine maro: „Pi vremea mea numai băieţii de prăvălie aveau aşa ceva”. Când am trecut la costume gri sau negre s-a declarat mulţumit: „Ai intrat şi mata în rândul oamenilor serioşi”. Îl nemulţumea faptul că purtam basc (îi spunea în tot felul, în graiul lui moldovenesc), şi nu palarie. În străinătate, unde eu mâncam mai „uşor”, ca să fac economie din diurnă (ca tot românul, aduceam cadouri, fiindcă altfel nu s-ar fi considerat că am fost în străinătate), mă îndemna să mănânc: „Mănâncă, dom’le, fiindcă [urmează exemplul personal] eu, la vârsta matale, mâncam dumineca la masă o gaină rasol cu mujdei de usturoi”. Multele referiri comparative la ce făcea el la vârsta mea mi se prezintă acum în altă perspectivă. Îmi amintesc cum, pe când eram cu el la Montevideo, în ianuarie 1966, aflând din ziare că a apărut legea construirii de locuinţe personale, mi-a spus că „trebuie să intru în rândul oamenilor” (fără niciun determinativ) şi să-mi construiesc un apartament. S-a oferit să-mi împrumute „fără camătă” o parte din suma necesară pentru avans. Eu, aşa cum îl simţeam că-i place, i-am restituit-o la data fixată, „ca să fiu serios”. Am învăţat de la el (de altfel, şi de la Rosetti) că punctualitatea trebuie respectată.
L-am avut în alt fel profesor la institut. După ce a revenit în funcţia de director (1958), a făcut seminarii de lingvistică romanică cu cercetători din institut şi de la facultate. Se făceau interpretări din texte vechi romanice pentru „Crestomaţia romanică”. De data aceasta am putut remarca erudiţia lui şi, mai ales, am învăţat că nu trebuie să facem afirmaţii categorice, până nu avem o informaţie cât mai completă. Îndoielile lui erau tot atâtea piste noi de cercetare.
Începusem între timp să mă ocup de iudeospaniola din Bucureşti, a cărei existenţă mi-o semnalase Emil Petrovici. Am aflat atunci câte lucruri ştia despre istoria limbii spaniole (de altfel, datorită lui s-a reluat şi predarea limbii şi literaturii spaniole la Universitatea din Bucureşti). Era îndrăgostit de tot ce era legat de Spania (i-au plăcut mult şi pepenii de acolo; aşa de mult încât şi-a adus sămânţă, în 1928, dar a fost dezolat că a avut producţie bună doar în primul an!).
După trei ani de la data publicării primei mele lucrări de iudeospaniolă, m-a chemat la direcţie şi mi-a spus: „Locul matale este la romanistică, nu la dialectologie. Ti gândeşti până mâni şi-mi dai răspunsul” (eu lucram la secţia de fonetică şi dialectologie condusă de Rosetti). Aproape n-am dormit toată noaptea, dar a doua zi i-am confirmat că accept propunerea. Deşi data oficială a trecerii mele de la secţia condusă de Rosetti era 1 ianuarie 1960, au urmat luni de zile în care trecerea a fost mai dificilă decât cea la economia de piaţă. Continuam să merg zilnic la Rosetti, cu care colaboram ca secretar ştiinţific de redacţie la publicaţii conduse de el, mai ales că Iordan pleca la prânz la Academie, unde era vicepreşedinte. Binevoitorii îl informau că nu lipseam de la Rosetti. Uneori, pe când se uita în hârtiile de pe birou, deci cu un ton mai blajin, alteori uitându-se la mine, dar nu cu mânie, ci cu un fel de gelozie şi, ca la scenele de gelozie, uneori mai răspicat, alteori mai indulgent, îmi spunea: „Ŝe cauţi, dom’le, la Rosătti? Perzi vremea acolo” sau „N-ai ŝe învăţa acolo”. Frecvenţa acestor reproşuri creştea. Norocul meu a fost că a trebuit să pregătim cele două congrese internaţionale de lingvistică (1967 şi 1968). Pentru un timp, Iordan nu avea de ce să-mi reproşeze că mă văd cu Rosetti, fiindcă îi răspundeam că mă duceam pentru congres. Ajunsesem chiar să vin să-i transmit tot felul de idei din partea lui Rosetti, motiv pentru care uneori remarca: „Foarte bini, Rosătti se priŝepi la organizare”. Era dispus să ceară chiar „parali” pentru congres, mai ales dacă i se spunea unde să dea telefon (mai puţin era de acord când Rosetti mă trimitea la el să cer bani pentru secţia lui).
Niciodată n-a fost de acord cu „amorul” dintre mine şi Rosetti. Până la urmă s-a consolat, mai ales că dovedisem ataşament faţă de sectorul de limbi romanice pe care îl crease şi al cărui secretar mă pusese (în 1967 m-a numit chiar şef de sector; după unele zvonuri, în parte à contre coeur). În discuţiile zilnice făcea referiri la Rosetti ori de câte ori avea ocazia, şi, har Domnului! ocaziile nu lipseau; nu totdeauna acestea erau cordiale. Iată de ce am fost şocat şi nu voi uita niciodată că într-o dimineaţă de duminică din septembrie 1986, fiind în vizită la el, m-a întrebat ce mai e nou. Eram după vacanţă şi după cutremurul din august. Am început să povestesc diverse întâmplări. Printre acestea i-am spus ceva care suna cam aşa: „M-a redescoperit profesorul Rosetti”. Mă refeream, cu o anumită intonaţie, amestec de plăcere şi reproş, la faptul că Rosetti se entuziasmase de diverse lucrări, pe care le iniţiasem la sectorul de limbi romanice. Iordan, care era întins în pat, îmbrăcat cu pantaloni şi o vestă, mă asculta cu ochii închişi (era după un puseu de tensiune). Mi-a spus, frecându-se cu grijă la ochi, cu o voce pe care n-am s-o uit niciodată, fiindcă venea din adâncul fiinţei lui: „Mata nu trebuie să uiţi niciodată că nu eşti numai elevul meu, ci eşti şi elevul lui Rosetti”. Am amuţit şi, după câteva secunde în care nu mai aveam nici aer, am crezut că cel mai bun lucru era să vorbesc despre căldura de afară. Nu ştiam că peste cinci zile va muri.
Dacă Rosetti îmi spunea mereu „maestrul dumitale Iordan”, aveam acum şi unica dovadă, de la sursa cea mai de preţ (şi în ce moment al vieţii!), că mă puteam considera şi elevul lui Rosetti.
Tot ce am spus până acum a arătat multe lucruri despre omul alături de care am stat câteva decenii. L-am cunoscut mai bine în călătoriile cu avionul, când eram în doi ore întregi (mesele le terminam repede, câteodată îmi dădea şi de la el câte ceva, fiindcă nu mânca prea mult). Am aflat atunci, înainte de a şti că va scrie Memoriile, multe, foarte multe fapte din viaţa lui. Alături de amintiri, îi făcea plăcere să-mi spună că este sensibil la „fimei” (trebuie să precizez imediat că la el totul era simţit ca la „domnul Ibrăileanu”). A declarat de multe ori, şi în scris (unii chiar s-au amuzat), că pentru el femeia este ca un „bibelou de porţelan”, de care îi este frică să se atingă, ca să nu se spargă.
Prima dată l-am văzut emoţionat în faţa unei femei la Căciulaţi, la Colocviul UNESCO din 1959, când la o masă oferită participanţilor fusese invitată să cânte Maria Tănase. Eram la cafea şi este singura dată când l-am văzut fumând. Era vădit impresionat de cântecul Mariei Tănase. M-a văzut că îl privesc, mirat doar fiindcă îl vedeam fumând. Atunci i-a spus lui Valentin Lipatti, secretar UNESCO, care-l surprinsese cu gândul dus de la treburile UNESCO, o frază pe care n-o pot uita: „Am fost totdeauna sâmţitori la fimei. Hm! Zău că nu ştiu ŝe s-ar întâmpla dacă aş avea câţiva ani mai puţin” (avea 71 de ani). După patru ani eram cu el la Bruxelles, unde ne întorsesem de la Amsterdam (de la Congresul de Onomastică). La plecare, pe scara avionului, l-am văzut congestionat la faţă. S-a oprit, s-a uitat în spate (pe atunci cine te conducea la aeroportul din Bruxelles putea ieşi pe o terasă), a făcut cu mâna, şi-a scos batista albă şi, intrând în avion, mi-a recitat, în germană, primul vers din Don Carlos al lui Schiller. N-am vibrat la cele spuse şi, enervat că nu ştiam textul, mi l-a tradus în română: „S-au dus frumoasele zile din Aranjuez”. Până la Bucureşti nu mi-a vorbit decât despre „frumuseţea” doamnei belgiene faţă de care era „sâmţitori” (chiar şi pistruii erau aleşi) şi despre alte persoane de care se simţea atras.
Am asistat şi la o altă scenă, când într-o conversaţie cu o doamnă era îmbujorat ca focul. La Montevideo, unde am ajuns datorită lui şi preşedintelui Murgulescu, am fost invitaţi acasă de fosta soţie a lui Cezar Petrescu. Era acolo şi mama doamnei care ne-a invitat. Au vorbit despre cunoştinţe şi amintiri comune din Galaţii anului 1911, când Iordan ajunsese acolo ca profesor secundar. Depănatul amintirilor s-a rupt când i-a mărturisit distinsei doamne că ieşea seara pe Corso să o vadă „fiindcă eraţi foarte frumoasă”. Chiar dacă nu i-a spus că se îndrăgostise de ea, doamna a înţeles, s-a îmbujorat şi ea, şi i-a replicat cu o voce tristă şi veselă: „De ce nu mi-aţi spus niciun cuvânt?”. El o ţinea pe-a lui: „Eraţi prea frumoasă”. Toată seara am urmărit idila care se născuse după mai bine de 50 de ani (Iordan avea 78 de ani), motiv pentru care am fost invitaţi şi altă dată. La hotel era înflăcărat şi mulţumit. Cred că mi-ar fi satisfăcut orice dorinţă.
Ultima întâmplare a avut loc la Rio de Janeiro, în 1977, unde am fost invitaţi – Iordan, Rosetti şi cu mine – la Congresul de Romanistică. Am fost duşi şi la o şcoală de samba. Nebunie totală: Iordan se interesa cum funcţiona şcoala, cum se organizează echipele pentru carnavalul anual, cum se fac costumele; Rosetti îşi scotea batista parfumată să se şteargă la ochi şi mă chema lângă el să dăm „note” dansatoarelor. La sfârşit s-a oferit un spectacol de samba pentru invitaţi, prilej pentru Iordan să declare: „Am avut tot timpul în loc de picioare nişte butuci, când a fost vorba de dans”. Rosetti era tulburat la culme de unduirea corpurilor perfecte. Scotea câte un „ah!”, dublat de mai multe „of”-uri. O dată l-am surprins pe Iordan uitându-se la figura „dusă” a lui Rosetti; nu s-a înfuriat, a râs, adăugând pentru mine: „Văd că-i place ce vede”. Cam obraznic, i-am răspuns: „Dv. nu vă place?”.
Pentru Iorgu Iordan romanistica însemna, în primul rând, studiul comparat al limbilor romanice, dar la fel de important era şi studiul limbii române din perspectivă romanică. Fără să-mi ceară în mod special, am înţeles că ar fi bine să abordez studiul istoric al limbii române din perspectivă romanică. Ocazia mi-a fost oferită de tratatul de istorie a limbii române, iniţiat şi condus de maestrul Al. Rosetti încă de pe vremea când lucram cu el la dialectologie (m-a numit secretar al proiectului). La acest tratat mă ocupam de fonetica istorică a limbii române din epoca numită „româna comună” (secolele VIII-XII). Cum principiul de bază al tratatului era compararea diferitelor structuri din epoci succesive (ideea a fost la origine a lui I. Coteanu), a trebuit să abordez româna comună şi din punct de vedere fonologic. Deci trebuia să facem ceva nou (obsesia lui Rosetti). Am început o nouă epocă în viaţa mea ştiinţifică, în care am părăsit „tinereţea” dominată de dialectologie, pentru o „maturitate juvenilă”, dominată de tendinţa de a găsi, cu ajutorul metodelor structurale, noi explicaţii pentru fapte din istoria limbii (încercările de acest fel erau la începuturile lor în lingvistica românească). Aş numi această etapă, în opoziţie cu cea roz, cea precedentă, epoca roşu intens, dacă roşu n-ar avea o conotaţie negativă. Am publicat în deceniul al şaselea o serie de articole de fonetică istorică, pe care le-am adunat în prima carte (Contribuţii la fonetica istorică a limbii române), care a primit Premiul Academiei Române în 1971. Unul dintre aceste articole avea, nu întâmplător, titlul „Romania occidentală şi Romania orientală. În legătură cu tratamentul sonantelor”. Este cel mai bun articol al meu din domeniul foneticii istorice, în care dădeam o explicaţie nouă rotacismului lui -n- din cuvintele latineşti. Numele etapei de „roşu intens” îşi are originea în intensitatea cu care am lucrat la acest articol, trei zile şi trei nopţi; am reuşit să văd cum erau lucrurile în celelalte limbi romanice. La sfârşit, am dat soluţia acceptată azi de toată suflarea lingvistică.
Primul care a citit articolul a fost Al. Rosetti (nu mai eram la secţia lui de 4 ani!). Păstrez până astăzi ce mi-a scris, cu creionaşul lui de argint, pe text: „F. bun articol! Autorul, inteligent şi talentat, a ştiut să scoată formulări noi, din materialul existent! Ştie să citească, să folosească izvoarele şi lucrările ştiinţifice. Este un savant matur, stăpân pe metodă. Felicitări! R.” Mai trebuie să explic ce am simţit când am văzut textul „marelui grec”? Mai ales că a dat şi un spectacol, când m-a pus să citesc cu voce tare, şi pentru alţii, ce scrisese. În plus, mi-a cerut o versiune franceză, pentru a o trimite la revista suedeză „Studia linguistica” editată de Bertil Malmberg, ale cărui lucrări le folosisem, alături de cele ale lui A. Martinet, creatorul fonologiei diacronice. Versiunea franceză mi-a publicat-o şi în „Revue roumaine de linguistique”. Rosetti a fost impresionat de abordarea structuralistă din articol, chiar dacă explicaţia mea era diferită de a lui (am avut grijă să o spun având … mănuşi de operă).
Celălalt maestru al meu, Iorgu Iordan, a ascultat textul prezentat ca o comunicare la Societatea de Lingvistică Romanică. I-a plăcut, dar, cu o suavă delicateţe, a comentat: „Să vedem ce o să spună profesorul Rosetti”. L-am asigurat că a fost încântat. I-am reprodus cele scrise de Rosetti. Marea surpriză a fost a doua zi, când Rosetti a telefonat să întrebe: „Ce comunicare a ţinut aseară Draculea împotriva mea?”. La prânz i-am arătat că prezentasem textul elogiat de el. A rostit un nume, precizând că persoana n-a înţeles nimic! Aflasem cine îl informase de comentariul lui Iordan. Este adevărat că Rosetti m-a chemat, după câteva luni de la apariţia articolului în „Studii şi cercetări lingvistice”, să discute „la secret” articolul cu mine şi Andrei Avram. Îl întreba mereu pe colegul meu: „Avram, tu ce zici?”. La răspunsurile acestuia („E posibil”, „Se poate susţine aşa ceva”) Rosetti a rămas puţin descumpănit de reacţia amicului meu. Când a terminat, s-a întors spre mine (până atunci parcă nu existasem) şi mi-a spus: „Draculea, am să scriu un articol împotriva ta”. Nu l-a scris niciodată şi nu cred că numai fiindcă eu i-am replicat, râzând, că abia aştept să-i răspund. Este adevărat că nu îmi pomeneşte explicaţia în ediţiile următoare ale Istoriei limbii române.
Sub privirea atentă a romanistului Iorgu Iordan mi-am pregătit şi susţinut teza de doctorat, în 1967, despre „Fonetica şi fonologia iudeospaniolei din Bucureşti”. Anchetele la evreii spanioli din Bucureşti le-am început pe vremea când făceam dialectologie română sub privirea nu mai puţin atentă a românistului Rosetti. Când am prezentat teza, Iorgu Iordan a declarat că el „n-a făcut mare lucru” pentru îndrumarea mea, fără să ştie cu ce emoţie aşteptam să mi-o restituie. Înainte de susţinere, în 1965, Cato cel Bătrân a obţinut de la preşedintele Murgulescu acordul să particip împreună cu el la Congresul de Hispanistică de la Nijmegen (Olanda). Fusesem invitat pentru că, din 1959, publicasem o serie de articole despre iudeospaniola din Bucureşti. Vestea m-a bucurat peste măsură. Bucuria mea, pe care nu m-am străduit s-o ascund, mi-a fost secerată de Cato cel Bătrân, când mi-a spus că va trebui să prezint comunicarea în spaniolă. „Bine, i-am zis eu, dar eu nu ştiu să vorbesc spaniola”. „Dacă nu poţi, o să rămâi mata acasă”, mi-a răspuns el.
Trebuie să precizez că eu făcusem anchete la sefarzii din Bucureşti, dar cu întrebări puse în română. Ştiam câteva bune zeci de cuvinte spaniole. Disperat, m-am gândit să pregătesc textul în română (i l-am dat să-l citească şi i-a dat drumul) şi, după aceea, l-am rugat pe un coleg să-l traducă. L-am înregistrat la magnetofon şi timp de mai bine de o lună în casa mea îmi auzeam, când nu dormeam, vocea gravă, puţin afectată. Chiar când citeam sau scriam altceva magnetofonul tot mergea. Am ajuns, înainte de a pleca, să ştiu textul pe de rost. Eu, repet, nu vorbeam spaniola; luasem doar patru ore de spaniolă, în care ajunsesem să învăţ că, în această limbă, sunt două verbe pentru „a fi”: ser, când e vorba de o stare permanentă, şi estar, pentru o stare trecătoare; pentru ilustrarea acestei distincţii învăţasem o poezie a lui Ruben Dario.
Pe coridoare vorbeam franţuzeşte cu o serie de colegi cărora le fusesem prezentat de Iordan, care mă declara mi alumno „elevul meu”.
A venit ziua cea mare, în care eu trebuia să-mi prezint „opera” într-o şedinţă de secţie. Era o sală de seminar. Sala plină, nu pentru că vorbea Sala, ci pentru că, la fel ca şi alte congrese ale Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor, erau puţini cei care făceau lingvistică. Iordan, la cei 77 de ani ai săi, stătea, destul de înghesuit, în primul rând. Am „recitat” comunicarea, pe care o ştiam pe de rost, astfel că îmi permiteam uneori să nici nu mă uit pe text. Dădeam impresia că ce spun sunt unele completări. După 15 minute, am zis gracias por su atención, formulă învăţată tot par coeur. Lumea, care îmi vorbise în franceză, se întreba de ce nu vorbisem cu ei spaniola, pretextând că nu ştiu. Surpriza a continuat când am răspuns în spaniolă la întrebările puse de patru persoane. A fost o experienţă unică: cunoscând textul pe de rost, luasem fragmente din diverse fraze şi le combinam, aşa că au rezultat texte inteligibile (nu mă îndoiesc că erau cu greşeli!). Ultimul care a vorbit a fost Iordan. S-a ridicat cu greu şi-l vedeam tulburat. A început să spună că e de acord cu conţinutul lucrării elevului său; a mai spus şi alte lucruri bune despre anchetele făcute de mine la sefarzii din Bucureşti pe care i-am „descoperit”. După ce a terminat cu prezentarea – cam elogioasă – a făcut o mică pauză. S-a luminat şi mai mult la faţă, s-a îndreptat din spate şi, după un tuşit tipic, s-a întors cu spatele la mine (eu eram la catedră) şi a spus râzând, dar şi aproape scandalizat, ceva de felul: „Dv. ştiţi că omul ăsta nu vorbeşte spaniola? Şi a venit aici şi v-a răspuns în spaniolă”. Colegii au râs şi l-au asigurat că erau la curent cu faptul că nu ştiu spaniola. A fost singura dată când profesorul Iordan mi-a zis, după şedinţă, un bravo dom’le, cu gura până la urechi.
Cercetările mele de iudeospaniolă l-au făcut probabil pe Iorgu Iordan să-mi propună, cum am precizat deja, să trec la sectorul de lingvistică romanică. Maestrul meu mi-a sugerat, la câtva timp, să facem la institut o introducere în spaniola americană (el avusese un curs pe această temă). Fiind tot în epoca roşu intens, am acceptat propunerea (era să zic „provocarea”, fiindcă eu sunt un autodidact în spaniolă) şi, după câteva săptămâni, i-am prezentat planul proiectului, care nu semăna cu ce scrisese el. Mi-a spus că este de acord cu planul, dar că nu se mai implică, fiindcă este altceva decât gândise el. Împreună cu Dan Munteanu, Tudora Şandru şi Valeria Neagu am publicat, la Bogota, El español de América, vol. I, Léxico (1982), o carte în două volume de peste 1200 de pagini, foarte bine primită de specialişti. Înainte de a apărea această carte, cei patru autori au participat la un concurs internaţional – Premiul centenarului Academiei Mexicane (1975) – şi l-au câştigat cu lucrarea El léxico indígena del español americano. Apreciaciones sobre su vitalidad (apărută în 1977). În ambele lucrări am propus, pentru prima dată, unele criterii de selecţie, pentru a reţine faptele importante.
La capătul consideraţiilor referitoare la cele două etape (roz şi roşu intens) ale activităţii mele, când prezenţa maeştrilor mei era vizibilă, rezultă că, de fapt, mă pot considera elevul tuturor profesorilor pe care i-am avut. Colegul meu, prof. Gr. Brâncuş, relatează despre o întâlnire cu Al. Rosetti, în Albania, care i-a spus despre mine: „Al dracului, ştie să înveţe de la toţi!”
Stimaţi colegi,
Onorată asistenţă,
Ultimele două decenii din viaţa petrecută alături de maeştrii mei le-aş numi „perioada albastră” din viaţa mea ştiinţifică. Este epoca în care am zburat din cuibul oferit de profesori şi în care experienţa mea lingvistică anterioară mi-a permis să dau lucrări de sinteză. Prima a fost într-un domeniu important al lingvisticii, în care toţi profesorii mei au publicat diverse lucrări. Am numit-o perioada „albastră” deoarece consider că am abordat problema fundamentală a lingvisticii – contactul dintre limbi – cu un anumit calm. Am încercat să temperez excesele tinereţii lingvistice – inclusiv ale tinereţii mele – când lumea era tentată să explice totul prin influenţe străine.
Trei lucrări colective iniţiate şi conduse de mine (Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, 1988; Enciclopedia limbilor romanice, 1989; Enciclopedia limbii române, 2001) au, toate, ca scop nedeclarat studiul românei în comparaţie cu celelalte limbi romanice, ideea de bază a lui Iorgu Iordan. O lucrare personală (De la latină la română, 1989) de dimensiuni relativ reduse (are doar 165 de pagini) este tot o sinteză, importantă pentru noua perspectivă oferită: istoria limbii române comparată cu cea a altor limbi romanice surori.
Cato cel Bătrân şi Aristide cel Drept au fost pentru mine stâlpi ai înţelepciunii şi în epoca albastră, când am părăsit cuiburile pregătite de ei şi nu mai stăteam cu ciocul deschis, ca puii de rândunică, să mi se aducă idei şi metode. Le-am simţit privirea atentă şi am văzut imaginea balanţei cu care cântăreau tot ce făceam. Îi simt şi acum, la două decenii după ce au trecut în lumea umbrelor. Spun adesea, cu voce tare, şi azi: ce ar spune Cato cel Bătrân sau ce idee ar avea Aristide cel Drept, strategul bătăliei de la Maraton şi luptătorul de la Salamina?
Vă rog să-mi permiteţi să le completez portretele cu gesturi şi vorbe de duh din ultimii ani ai vieţii lor.
La apariţia cărţii El léxico indígena del español americano(1977) m-a sunat Iorgu Iordan să-mi spună, aproape supărat, că a citit articolul altui profesor al meu, Al. Graur, care publicase în România literară o recenzie elogioasă. „Nu este suficient ce a spus”. Şi a publicat în Scânteia un amplu articol intitulat „O lucrare românească de hispanistică”. Important era pentru el că, prin această lucrare, se semna actul de naştere al unei şcoli de hispanistică românească la Institutul de Lingvistică, la care contribuise decisiv.
Când a apărut Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice (1988), m-am pomenit seara cu un telefon de la Rosetti. „Cumpără mâine Contemporanul!”, după care mi-a închis telefonul. Era o recenzie elogioasă la cartea noastră. Proba că i-a plăcut a fost, în primul rând, faptul că a scris recenzia (el nu prea publica recenzii); a fost, de altfel, ultima recenzie a lui. Scrisă cu afecţiune, se termina cu recomandarea să fie tradusă în… engleză (nu mai apela la franceză): calificativul maxim.
Iorgu Iordan, omul pe care ajunsesem să-l consider mai mult decât un profesor apropiat (unii zic că ar fi declarat şi el că mă considera ca un fel de fiu al lui) şi la care mă duceam cu orice îmi trecea prin cap (mai puţin întâmplările sentimentale), s-a dovedit a fi… ca toţi oamenii. Întâmplarea cu care închei schiţa de portret al Maestrului meu s-a produs în 1978. Academia Regală Spaniolă mă alesese membru corespondent. La primirea veştii, i-am telefonat lui Iorgu Iordan. Salutul meu de „bună-dimineaţa” era evident mai special, aproape săltăreţ. Îmi răspunde cu vocea lui monotonă (cred că ţinea microfonul mai departe de gură, cum îl vedeam adesea la institut): „Da ŝe s-a-ntâmplat, dom’le?”. „Am fost ales membru corespondent al Academiei Spaniole”. La celălalt capăt al firului s-a aşternut o tăcere care m-a îngrijorat. După câteva secunde de scurtcircuitare a comunicării, îl întreb: „M-aţi auzit?”. „Mda, cam răpidi…”. (El fusese făcut membru corespondent doar cu câteva luni înainte.) Aveam 46 de ani, iar el 90! Acelaşi om, la sărbătorirea sa de 90 de ani, câteva luni mai târziu, la facultate, a răspuns unui personaj politic care l-a întrebat, la ieşirea din amfiteatrul „Odobescu”, care e cea mai mare satisfacţie a lui ca profesor şi lingvist. Am amuţit când l-am auzit (eram chiar în spatele lui, fără să mă vadă) spunând: „Am un fost elev, colaborator al meu, care m-a întrecut: a fost ales recent membru corespondent al Academiei Spaniole”. Nu ştiu nici azi de care dintre cele două reacţii trebuie să mă mir mai mult, amândouă sunt la fel de omeneşti.
M-a impresionat la fel de mult şi un telefon al lui Rosetti, care mi-a zis sec şi grav: „Treci pe la mine!”. Era după 1986, când Iorgu Iordan plecase dintre noi. Când am ajuns, m-a „înfipt” în fotoliu şi mi-a cerut să accept să fiu numit directorul institutului pe care-l crease. „Eşti singurul care ştie să conducă un institut”, a fost argumentul pe care mi l-a dat, când am schiţat un gest de ezitare. Am căpătat curaj şi, după ce i-am mulţumit, i-am spus că nu pot accepta, fiindcă la Institutul de Lingvistică eu conduc un sector de romanistică şi am proiecte la care ţin. Replica lui, tipică, m-a făcut să zâmbesc: „Mutăm şi sectorul tău la institutul meu”. Evident că, până la urmă, am rămas la Institutul de Lingvistică al cărui director era atunci I. Coteanu, institut în care lucrez din 1953.
Închei portretul „marelui grec” cu o întâmplare petrecută în august 1987, la al XIV-lea Congres Internaţional al Lingviştilor, care a avut loc la Berlin (RDG). În timpul congresului, în comitetul executiv al Comitetului Internaţional Permanent al Lingviştilor (CIPL) s-a discutat să fiu propus pentru a fi ales membru. B. Malmberg, membru al CIPL-ului, mi-a cerut în prealabil acordul. Seara l-am întâlnit pe Rosetti şi i-am dat vestea, în timp ce ne plimbam prin holul hotelului. S-a oprit, m-a strâns de braţ şi mi-a spus, emoţionat: „Draculea, dacă te aleg, e cea mai mare realizare a vieţii tale”. (Comitetul internaţional avea 9 membri.) Am simţit din nou că regreta gestul de demisie din CIPL, făcut în 1948, la sugestia lui Graur. Gestul nu i-a fost iertat niciodată de Cristine Mohrmann, secretara generală a comitetului, pe care Rosetti o botezase scurt „Baba”. I-am spus „marelui grec” că nu ştiu ce să fac, fiindcă n-aveam avizul de partid. „La dracu! Ce-o să-ţi facă? Cred că n-o să faci şi tu prostia să-ţi dai demisia, dacă vei fi ales”, mi-a zis el. După două zile am fost ales şi Rosetti era vesel: „ha, ha, ha” şi strângeri de braţ.
Ajuns la Bucureşti, Rosetti m-a apărat cu telefoanele lui, a folosit una dintre cheile lui fermecate, pentru a închide cazul (absenţa avizului de partid). O astfel de cheie se numea I. Ursu.
Domnule Preşedinte,
Domnilor ambasadori,
Doamnelor şi Domnilor colegi,
Onorată asistenţă,
Ajungând la sfârşitul expunerii mele, mă simt obligat să relatez că, alături de ceilalţi colegi din institutele Academiei şi din facultăţi, sunt gata să continui munca maeştrilor mei. Dicţionarul limbii române, al cărui redactor responsabil sunt împreună cu acad. G. Mihăilă, se termină în 2007; MDA în patru volume, sinteză a celor 32 de volume ale DLR, a apărut. La alte lucrări prioritare, cum sunt DOOM sau Gramatica limbii române apărute în 2005, am fost doar managerul academic. În memoria lui Al. Rosetti ne angajăm să terminăm, în 2008, cele trei volume ale Istoriei limbii române. În memoria lui Iorgu Iordan vom continua Tratatul de formarea cuvintelor în limba română; până în 2008 vor fi terminate trei volume, care se vor adăuga la celelalte trei publicate în urmă cu câţiva ani. Am lăsat la urmă marele proiect al Dicţionarului etimologic al limbii române, început acum trei ani (literele A şi B vor fi predate la tipar în 2006). Vom răspunde astfel marilor iniţiative ştiinţifice naţionale promovate de Academia Română, centrul creaţiei spirituale româneşti.
Discurs de recepţie
rostit la Academia Română pe 06.01.2006