Dintr-o stare în alta
Pentru tiparObişnuim, răstimp de milenii,
să plecăm dintr-un oraş în altul
ca dintr-o stare în alta pe parcursul unei zile.
În valize mari cât noi
ne pregătim necesarul
pentru călătoriile în micile par(ad)isuri,
pentru micile noastre morţi.
Peste o zi-două-trei ni se deschide:
lumile noi pe care le întâlnim
la început mai stranii, dar numai la început,
găsim apoi în ele personaje cunoscute din lumea
din care am venit şi observăm
că încetul cu încetul se regăsesc
oamenii, anotimpurile, iubirile...
Când ne e trist (tristeţea e necesară
şi o purtăm cu noi mereu şi oriunde)
scriem răvaşe, formăm numere de telefon
din memorie şi suntem siguri
că lumea cealaltă există şi va răspunde
lungilor noastre chemări.
Ştim că va veni o zi când vom pune punct
existenţei noastre aici – în acest oraş gotic
cu străzi înguste, cu doi ochi „catedralici”
care din când în când se mai duşmănesc între ei,
cu profesori care vorbesc singuri prin biblioteci,
cu poeme ce-şi duc autorii de mână
la întâlnirile cu cititorii.
Departe fiind, vom bombarda cu litere,
cu sunete-energii locurile care
ne-au locuit odată.
Marile plecări ne aşteaptă.
Despiritualizare
Nu sunt femeia visurilor tale:
nu am corp ceresc
nici mers de căprioară,
pasul mi-e de luptă
şi visul mi-i de carne.
Nu pot să înot în mare,
să încânt ca o sirenă,
nici să joc pe scenă
roluri de cadână,
nu sunt fără de vârstă,
îmi place şi plictisul,
nu deţin infernul,
şi nici paradisul,
nu sunt deloc un înger,
şi nici chiar un demon,
câte-odată fulger,
altădată – tremur.
Nu le ştiu pe toate,
nu, nu ştiu nimic,
citesc şi eu din carte
aşa, să am un tic.
Mai am un singur dor
pentru cel ce poate
să iubească un suflet,
nu lucruri inventate.
Pe loc repaus
Am ajuns până aici şi nu mai pot face un pas
înapoi, înainte, în stânga, în dreapta,
sunt legată de acest loc ca de mama mea, of!
de parcă aş fi eu însămi locul acesta.
De ore lungi stau nemişcată, frântă
lăsând să treacă prin mine oraşe întregi,
secole, imagini diverse cu familii voioase
alintându-şi odraslele, îngăduindu-mi chiar
să mă bucur într-un fel de fericirea lor
(de parcă acest loc mi-ar promite şi mie ceva)
dar ştiu cu siguranţă că, odată priponită de
parul brut al singurătăţii, nu mai pot spera la nimic
din viaţa aflată undeva, Acolo!
C(in)eva invizibil mă va ţintui aici pentru
totdeauna.
Contur
În sfârşit aşteptarea mea a prins un contur
trebuia să se întâmple
de la o mie de ani încoace a trecut timp destul
trebuia să se întâmple numaidecât.
E aproape om. Nu, nu, e mai mult,
e chiar fiinţa de care aveam nevoie.
E discret, dar e ca un poet bun
căci mă însoţeşte mereu în lungile mele
escapade în afară.
Amândoi visăm şi amândoi muncim
toată ziua pentru un salariu de nimic
amândoi ne lăsăm duşi de vânturi
şi pătimim îngrozitor pentru
neorânduiala lumii.
Dar suntem fericiţi,
căci vine seara când ne putem
odihni mult şi bine
în eterna noastră tăcere
şi ce minunat e!
Lumina lunii se întinde
peste sufletele noastre înalte şi albe
şi atât de egale unul cu altul
încât spre dimineaţă
devenim frumoşi ca un vis.
Strălucire în noapte
Îmbălsămată clipă
a strălucirii noastre în noapte.
Şi-acum gândurile-mi sunt absorbite
de vocea şi de (mare) beţia ta,
de îndoiala
ce intervenea între noi
exact în momentul
când tra(ns)versam cu pasiune
metafizicul.
Tu, ca un bun observator
al nuanţelor
spune-mi ce haină să-mbrac,
ce sandale să port
şi ce brăţară să-mi pun
pentru a îndepărta lupii din noi
şi iarna.
...iar ziua a şi venit –
din nou fără certitudini
te strig în surdină şi peste tot
îmi sună ca un ecou
miraculoasa trecere
a timpului.
Cât de mult mi-aş dori –
străbătând împreună
străzile vechi ale oraşului
spre acel loc magic
al (in)serării –
să-ţi pot lăsa în dar zâmbetul
dimineaţa.
Noi nu suntem aceştia
Am înţeles: noi doi nu ne vom
întâlni niciodată,
timpul va avea grijă să ne schimbe într-o
mie si una de chipuri
ca să nu mai dăm unul de altul:
tu cauţi o femeie,
eu – un bărbat,
tu – o biserică
eu – un preot,
tu – o tribună,
eu – un orator...
Vezi şi tu,
n-avem nici o şansă:
noi nu suntem aceştia,
nici acestea.
Şi uite aşa, ca doi necunoscuţi,
de la distanţă,
va trebui sa provocăm iubirea,
marea iubire,
adică marea.
Ea va fi cea care mereu ne va
întărâta
crescând uriaş între noi
ca o ispită.
Singurătatea de luni
Acelaşi vechi refren calendaristic:
...marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă
şi iarăşi luni.
Nimic nu intervine.
Totul se reia de la capăt:
trezirea la şase, micul dejun, fuga la serviciu
unde, printre manuscrise grele,
visezi cu jind la fructul
neatins al libertăţii.
Iar seara, între patru pereţi,
stai nemişcată ore în şir
cu vaga senzaţie că trăieşti,
cu prea umila speranţă
că poate mâine se va întâmpla ceva
nesperat de frumos
(de fapt nu se întâmplă nimic)
parcă ai vrea să începi, aşa, dintr-o revoltă
încă nes(u)pusă a spiritului,
un lucru mare,
însă nu ştii cum se face că
iarăşi e... luni,
iar „luni e o zi grea”.
Ceremonie
Se vede că s-a stins azi în oraş un om
de atâta zarvă multă vine într-adaos.
Şir de lumini se-aprind peste un sicriu şi-un pom
ce dulce îşi vorbesc, ca doi iubiţi, în naos.
Iarba se răsfiră, copacii se deschid
sorbind cu înfrigurare înlăcrimat oftatul.
Zboară în triunghi păsările-ghid
şi indică drumul către Tatăl.
Sunt fericiţi copiii cum n-au mai fost de ieri
(fără poveşti o noapte e cât o veşnicie),
îşi numără bănuţii şi suflă-n lumânări,
apoi cu ochi misterioşi le-nvie.
Femeile trudite de cratiţe, de dolii
mirese se visează în cripte încrustate,
în loc de rochii cumpărând linţolii
pentru ziua Nunţii din falnica Cetate.
Paharele cu vin ţărâna-n cer prefac.
Spre-acolo pe rând alunecăm cu toţii
şi ne prindem într-un cerc opac
învârtind în neştiinţă sorţii.
Între vis şi realitate
Cât suntem de ciudaţi
în această lume intermediară
dintre vis şi realitate,
dintre sus şi jos,
dintre noi şi noi,
dintre cuvinte şi necuvinte.
Avem un trup de lemn, un trup-lumină,
un trup de gânduri şi unul – de grai.
Zi de zi primul fugăreşte tramvaiele
care ţin loc picioarelor (şi capului uneori),
al doilea nu ştie de noapte, de zi –
ar fi în stare să cuprindă toată lumea
într-o îmbrăţişare şi apoi să încremenească.
În schimb, cel de-al treilea odihnă nu are,
oprelişti nu are, nici îndurare
pentru vreo fiinţă.
Nici trupul de cuvinte nu-ţi oferă salvarea,
ci doar lumânarea îţi arată
în caz de necesitate,
dar el e cel mai graţios, cel mai matern
şi cel mai etern.
Astfel, unul ca unul
trupurile noastre se ciocnesc continuu,
freamătă, scânteiază, se doresc,
dar niciodată nu se întâlnesc.
O, trupuri!
Care din voi trăieşte cu adevărat,
iubeşte cu adevărat,
vorbeşte,
acela va fi învingătorul.
Lupta continuă.
Liliana Armaşu – n. 4 noiembrie 1972, s. Pietrosu, Făleşti. Absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Stat din Moldova (1995). Studii doctorale la Cluj (1997-2001). A fost cronicar cultural la ziarul Ţara. În prezent este redactor la Editura ARC.
Premiantă la mai multe concursuri literare din România şi din Republica Moldova. A debutat cu volumul Eu scriu… Tu scrii… El este…, Târgu-Jiu, 2001. Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova.