Triumful miorului (vreme colhoznică)
Pentru tiparMoş Gore trage aer în piept şi zice aiurea:
– S-a răstignit El, Hristos, da’ de poma-a-a-ană!
Tocmai a picat din centrul raional, unde fusese chemat printr-o citaţie. „Pomană”, cântată pe trei note, dă de gândit că e la necaz moşul. Îşi cuprinde în acoladă genunchii şi o întreabă paşnic pe soaţă:
– Ai adăpat berbecul?
Mătuşa nu răspunde, ea cată lung-lung la moş Gore: de ce a atins credinţa în Hristos? Cum adică s-a răstignit de pomană?
– Adapă-ţi-l! i-o taie în sfârşit soaţa. Berbec ţi-o trebuit? C-am să-i dau şi lui un topor în cap.
Ţărani aspri la cuvânt, duri. Fiindcă mătuşa despică câte o ciotcă pentru focul de lozniţă, una-două e cu toporul pe limbă. Moş Gore cată ţintă la nepot, chipurile, o auzi? Ce ţine în mâini, aceea e şi în mintea ei de muiere. Bătrânul îşi sloboade năduful.
– Pomana-pomănuţii mamei tale de viaţă, care te am eu, azi şi mâine şi poimâine! Deodată chipileauca cea de o rublă patruzeci, cum era pe frunte, se tufleşte în iarbă.
– Zăludo! strigă el la mătuşă. Amenda cine o plăteşte? De unde iau eu amu sutişoara, ai? Ştii că sunt amendat din pricina ta?!
Mătuşa, cum stătea aşa în picioare, unde fâlfâie un braţ şi pune ştampila.
– Mă mai... eu... să mă ierte copilu’ ista, şi în amendă, şi în capul tău, care-o cumpărat berbec ca să vă port de grijă la doi netoţi, nu numai ţie. Crucioiul lui de Znacioc, mi-a trece el pe la poartă, îi arăt eu!
Aşa e porecla unui nepot de al ei, mulgător la fermă. Adevăru-i că pieptul lui e ghintuit de insigne şi n-are încotro să nu treacă pe la poarta ei: casa şi ferma sunt în preajmă.
S-au şi rotit cele trei fuste ale mătuşii, mantie de toreador.
– Îltai!... se şi porneşte la vale spre căsoaie şi portiţa de-alături. Acuşica trece şi-i dau eu... casă cu itaj în pământul nostru.
Asta l-a răzbit pe moş Gore:
– Nebuno-o-o-o! Vrei să mă bagi în puşcărie?!
Chipileauca cea de o rublă patruzeci – ţup! înapoi pe creştet. Să zici, o puiculiţă porumbacă urcată pe un par, chipileauca scrutează departele.
Cer senin, ca cel din a şaptea zi. Din lozniţa de-alături pâcâie în înalturi fuior de fum albastru-albastru. Miroznele sunt tari, grele, de toamnă. Până şi berbecul de colo, lână brumărie, pare a fi tot o pală de fum, umblătoare în pripon. Poftim, dă şi glas de zeitate printre vorbele stăpânilor: be-he-he-e-e-e...
– Fa-a-a! mai strigă o dată moşul. Întoarce-te şi ascultă-mă, că te previn ce ne aşteaptă.
Rotocolul fustelor dispare după colţul căsoaiei. Moşul lasă capul pe umăr, să zici, o pasăre udă.
– Dacă-i muiere, bre, vezi ce iese din gura ei? Însă judecata pe cine-l ia de gât? Pe subsemnatu’, bre, pe mine, bre, că-s cap de familie.
Îşi saltă pieptul, e suferind de astmă. A făcut două războaie, iar copil fiind tot cu dormitu-masul în câmp, tot păstorind vitele, oile, caii, brazdele pământului reavăn, i s-au uscat bojocii.
– Arioane, mă crezi? Nici majestatea advocaţilor n-ar fi apărat-o aşa cum am apărat-o eu.
– De cine, moşule, mă rog, cui poartă ea mânie?
Urmează tărăşenia: mulgătorul fruntaş Vasile Ababii, nepot al mătuşii, pe deasupra şi fin de cununie, voise să-şi ridice casă de piatră şi a cerut colhozului o întinsoare acătării. Deh, decorat e. „La alegerea dumitale, în raza satului...” – aşa i s-a răspuns. Apoi, moş Gore are livadă şi vie, şi peste cincizeci de ari, de ce nu i-ar lua lui naşu-su jumătate, mai ales că jumătatea asta e şi departajată, şi îngrădită de către naşul. Aceasta, gând ascuns; „Ia să văd cine s-a încumeta să se bage în îngrăditura pământului moştenit de la tata?”.
Ei-i-i, da’ Vasile Ababii, dacă e nepot şi fin, dacă a avut cu mătuşa-nana aceiaşi bunici şi dacă îngrăditura e paragină, el, Vasile, a luat hotarnicul, au prins în doi a măsura îngrăditura părăginită... Moş Gore i-a lăsat în legea lor, chipurile, măsoare, ce grijă are statul? Să măsoare pentru dare...
Tocmai dregea focul în lozniţă, sfetnic şi acesta, l-a prins însă o tusă, procleta de astmă, şi o neputinţă că nici suflare n-avea. Strigase: „Fa! Auzi nu te du, nu te sfădi, taci din gură şi vină la mine că mi-i rău”.
Ghinia, mătuşa, mergea găitan cu toporul pe umăr spre cei doi hotarnici. Cui să dea ascultare: soţului sau toporului?
– Băloşilor, netrebnicilor! Cine v-a dat voie să-mi călcaţi ograda şi poc! cu toporul în îngrăditura aceea putredă. De ce îmi săriţi gardul?!
Finu’-nepotu’ se prefăcea că n-aude. Hotarnicul însă, în funcţie, i-a răspuns:
– Taci şi du-te de cheamă-ţi bărbatu’ încoace, madam Pearjă, că duhneşte mahalaua de fumăraia voastră...
Ei, asta a pus pe jar mătuşa.
– Stai să-ţi dau eu madam Pearjă! a ridicat tăişul toporului la cer, între timp ieşise lumea din vecini, iar hotarnicul, ca să nu-şi pună mintea cu Ghinia lui Gore, a luat geanta de toartă, prăjina de măsurat şi s-a dus să cheme legea cu ipoleţi!
Moşul:
– Şi-i vrednică, bre, o laudă el faţă de ist nepot. Tot lucrul, şi pe afară, şi prin casă, de una singură – cât trei. Ei, dacă n-are stăpânire la gură. Că a zis acela coană Pearjă? Taci şi dărâmă gardul şi cară-l încoace la lozniţă – parii sunt ai mei. Arioane, crede-mă, cu boala me,când pe-o prispă, când pe alta – mai mult pe şezute trăiesc... se răsuflă. Dar o conduc, bre. Of, dacă n-am putut s-o las pe mâna judecăţii, s-o trimăt pe dânsa la judecătorie. Vecinele o văzuseră cu toporul în mână, martori grei, zi, nu-i contra-rivoluţie?! Iau citaţia în buzunar, decoraţiile, gramotele, iaca şi maşina cu lapte trecea de la fermă, o opresc şi, ca de când mă asculţi, am şi fost în centru. Da’ pe judecător îl ştiu de copilandru, e de-al lui Ţoţobei, tată-său treiera cu îmblătiul, după ce cădeau brumele. Dumnealui mă ia din uşă: „Tovarăşe, de ce ataci otoritatea şi nu te supui statului?”. Dac’ şi eu îl întreb: „Mă rog, da’ de când, în ograda me, eu sunt pearjă?! şi poc! pe masa lui migdalia „Pobeda peste Ghirmani㔺i tot atunci desfac sulul de gramote cu mulţămiri – s-o umplut masa lui. Fiindcă eu sunt primul, încă din şinzăşi şi unu, am luat locu’ primu’ – o cămeşă pi gratis, la întrecerea socialistă, la coasă de grâu. Ei, şi la urmă, îi pun carnetul că sunt comisuit, invalid. Văd, Ţoţobei îşi toarnă apă în pahar. Unde zice: „Frumos e totu’, moşule, da’ amendă ai să plăteşti”. „Plătesc, zic, da’ mă ierţi, mătăluţă ce leafa ai, tovarăşe Ţoţobei?”. Mi-am făcut-o – duc palma la gură – l-am poreclit...
Moşu’ Gore suflă adânc aerul din piept şi mâna îi tremură.
– Nu că l-am întrebat de leafa, da’ m-am luminat: el nu-i Ţoţobei, da-i Calapăr! Ţoţobei li-i porecla, că-şi îndemnau dobitocul cu ţob-ţobe, încât lumea zicea „Iaca di ci le cher jitele”. Într-un cuvânt, am păţit ca mătuşă-ta, numai că la judecătărie!... Mă-i-i-i şi da peste mine şi tusa mie şi eu jap jios – pic la pode’ că el, Ţoţobei, strigă la mine: „Ieşi afară-ă-ă!”. Fu, nepoate, cum să ies, dacă-s la pământ, iar fina Silva, siclitara lui, care făce protocolu’: „Nanule, nu muri, na olecuţă de apă!”. Da’ eu de-amu strig: „La BAM! La puşcărie mă duc, la ţălină, acolo-s alţi oameni!”. Da di ici Ţoţobei la telefon: „Alio, alio, salvarea, salvarea, da fina Silva îmi dă în nări cu naşatâr-spirt, mă tipăreşte cu basmaua, mă şterge şi-mi şopteşte: „Docomentele şi gramotele un’ să ţi le pun?”.
Mătuşa Ghinia strigă pentru a nu ştiu a câta oară de după căsoaică:
– Vino, măi, încoace, te cheamă un om... Moşul îşi înalţă fruntea, întocmai cum şi-a zis: Sunt „Majestatea advocaţilor”şi nu răspunde. În felul lui se răzbună. Unde face:
– Ce crezi, Ţoţobei are să mă mai cheme la judecată?
– Nu cred, răspunde nepotul. Afirmă şi berbecul – behăie...
Nepotul, şi el:
– Văd, te-ai oierit, moşule.
– Pe dracu’! Ş-aista e o pleaşcă picată de „Ziua roadei”. As-toamnă, văd, trec nişte derbedei, nişte trânji, de-aiştia care se vânzolesc cu sportul. Duc pe umeri „prima” de la trântă – îl duc la „şaşlâc”. Ai Pantasilescului, îi ştii? An de an vin de „Ziua roadei”, trântesc băietanii de aici la pământ, câştigă câte un berbec... maeştri de trântă, ce vrei. Văd berbecuţul şi le zic: „Flăcăi, când îţi trece înapoi, aduceţi-mi blăniţa lui, vă pun cinste, bre!”. O usuc ş-am să şed pe dânsa. „Moşule, răspund ei, ia dă două căldări de vin ş-o haşchină de slănină mujdeiată şi ia-ţi-l, că ne grăbim.
Moşu’ Gore se întoarce spre miorul brumăriu:
– Ai luat sama, corcitură de Astrahan! Numa’ coada trebu’ s-aibă v-o kilă şi mai bine.
Răsare mătuşa de după colţul căsoaiei, curat crainic împărătesc:
– Cât sî poate, Gore, să urlu eu, că omul te-aşteaptă la portiţă.
Chipileauca-porumbaca ţupăie din nou în creştetul căpăţânii. La auzul paşilor târşâiţi, s-a sculat şi berbecul. Se vede, unchiul îl alintă cu tainul. De colo şi fumul lozniţei s-a înteţit, să zici, şi focul sloboade berbecuţi – miori brumării. Palele grele de mirozne tomnatice se vălmăşesc turmă în jur: prună afumată, coji slăjite de nuci verzi, otavă în brazde...
Nepotul, în preajma berbecuţului, corcitură de Astrahan. Miorul se închiorchioşază, flutură din cap, bătăuş.
– Ţi-i drag, aşa-i, face de departe moşul, fluturându-şi ca după un chef chipileauca. Cam câte oi, crezi, învăluie miorul ista în iastă toamnă?
Nepotul strânge din umeri.
– Nu pricepi, aşa-i?
Unchiul schimbă placa:
– Cine crezi că m-a chemat? Cumătru Tănase, zice: „Gore, ai trei ruble de fiştecare oaie – mahala îţi năimeşte berbecul... Zice, vreo treizeci-treizeci şi cinci le-acoperă astrahanu’ tău? Nu ţi-or strica nişte ruble”.
Nepotul e descumpănit de-a binelea. Unchiul îl dumereşte:
– Plata, bre, de-mperechere! Îl place mahalaua – astrahan cu caracul...
Pe unchiul Gore îl cuprinde un haz nestăvilit:
– Iaca cine îl plăteşte pe Ţoţobei! Berbecul, bre. El se bucură de oaie că o mârleşte, ele se bucură de berbec, iar eu strig: „Trăiască «Ziua roadei!»”. Haide ş-om şâde la masă.
Abia la colţul căsoaiei o corcitură de drac astrahan-caracul îl împunge pe unchi:
– Nepoate, să-mi răspunzi: dac-aş fi zdohnit acolo, pe loc, în trebunal, judecătorul păţea ceva?
Nepotul surâde. În memorie stăruie refrenul exclamaţiei: „S-a răstignit el, Hristos, da’ de poma-a-a-nă!”.