Îndepărtarea şi întoarcerea lui Ion Vatamanu
Pentru tiparIon Vatamanu s-a evidenţiat printre confraţii săi de condei prin amploarea percepţiei vieţii: Inima mea începe de la orizont, – scria el, lăsându-se antrenat, chiar de la debut, în spaţiile vaste ale literaturii, descoperind libertatea de mişcare altundeva, departe, în peisajul literar american, deloc asemănător cu cel bucovinean din care autorul a descins, în 1955, în Chişinău, şi nici cu cel pruto-nistrean, în care s-a afirmat, ambele fiind brăzdate de rănile adânci provocate de război şi de istorie. Una din aceste răni trecea chiar prin grădina casei sale părinteşti, cu alte cuvinte, hotarul dintre ţări era fixat chiar în inima poetului, provocându-i sângerarea perpetuă. Trasată astfel, cumpăna istoriei sau graniţa de sârmă ghimpată este expresia prin excelenţă a îndepărtării şi apropierii. Prin echivocul ei, situaţia aceasta dă naştere unei stări sufleteşti determinată de o nevoie acută de certificare a eului, distanţarea şi apropierea făcând parte dintr-un exerciţiu spiritual permanent, având drept scop buna corelare a raporului eului cu sine însuşi. În general, disputa eului cu sinele este o problemă de referinţă a poeziei moderne, însă nu acesta e subiectul pe care mi l-am propus spre dezbatere. În cele ce urmează mă interesează, mai cu seamă, corelarea eului poetic din lirica anilor şaizeci, în cadrul căreia s-a afirmat şi Ion Vatamanu, cu realul, subiect care mi se pare foarte actual.
Se spune că fisurile lumii trec prin inima poetului, însă în cazul lui Ion Vatamanu situaţia e oarecum alta, căci el, căutând amploarea respiraţiei lirice în cântecul transoceanic, „îndepărtat şi aspru”, cel al lui Walt Whitman, căuta, de fapt, aerul în care să se simtă liber şi care să-i favorizeze descoperirea înrudirii sufletului său cu sine însuşi. Anume acesta va fi aspectul de maximă atracţie al poeţilor americani, remarcat şi de Vatamanu într-o caracteristică făcută lui Whitman.
Am putea spune, în glumă, fireşte, că Ion Vatamanu descoperea literatura descoperind America, o Americă literară, desigur, despre care la noi se ştia prea puţin. Îndrăgostit la început de Walt Whitman, iar mai apoi de Robert Frost, poetul nostru deprindea o lecţie de viaţă şi de artă fondată pe următorul adevăr exprimat de către Robert Frost: Există un Ceva, ce nu suportă împrejmuirea.
Ion Vatamanu, poetul, s-a născut dintr-o nevoie acută de comunicare, de dialog. Poate anume din această cauză a făcut şi traduceri, căci, să nu uităm, esenţa regimului sovietic a fost, după cum menţionează Raymond Aron, „refuzul dialogului” [1, p.281]. Astfel tentaţia realului la poetul originar din Bucovina se îngemănează cu nevoia de cunoaştere a altor orizonturi lirice, dincolo de cele cuprinse între hotarele strict geografice ex-unionale, spiritul nou în literatură conjugându-se, din punctul său de vedere, cu descoperirea posibilităţii de a comunica într-un alt mod. Traducând din poezia americană, atras de Walt Whitman (1819-1892), în mod deosebit, el descoperă în versurile acestuia „prospeţimea obişnuitului şi neobişnuitului vieţii, largheţea şi măreţia, gloriile omului, gustul democraţiei şi libertăţii”, comunicarea directă cu mulţimea, pe care „o invită să participe la actul poetic în mod liber...” [2, p. 5]. Dincolo de fobia formalismului în artă, care se poate citi printre rândurile citate, fenomen impus literaturii din afară, sesizăm aici, în mod paradoxal, dorinţa scriitorului de a trezi interesul cititorului pentru rădăcinile vieţii nepoluate de elementul ideologic din perspectiva căreia să-şi proiecteze relaţia cu propriul său eu. Iată din ce cauză Ion Vatamanu, care s-a remarcat prin căutarea unei relaţii fireşti cu eul propriu, în ciuda faptului că unii l-au considerat (şi poate îl consideră) un emul al folclorului, este mai curând foarte aproape de căutările cele mai moderne ale poeziei. Greu de descoperit, relaţia cu eul propriu i se profilează poetului în lumina unor orizonturi ademenitoare, dar foarte îndepărtate, aşa cum i se prezintă, bunăoară, poezia americană. Cu alte cuvinte, are loc îndepărtarea voită a poetului de propriul peisaj literar. În plan literar general, acesta e un proces firesc care, reluat din timp în timp de către poeţi, demonstrează, în primul rând, o voinţă de schimbare de atmosferă şi, în al doilea rând, o dorinţă de primenire a uneltelor. Astfel, Ion Vatamanu va traduce, în 1969, din Walt Whitman Cântec despre mine însumi, urmând ca mai apoi, favorizat de apariţia (în 1975, la Moscova) a unui volum antologic de poezie americană tradusă în limba rusă, să traducă, la rându-i, din mai mulţi poeţi de peste ocean şi prin intermediul limbii ruse. Aşa a apărut, în 1977, Antologia poeziei americane, ediţie prefaţată de traducătorul şi antologatorul Vatamanu, iar mai apoi şi alte traduceri din Robert Frost, A. Puşkin, E. Miezelaitis ş. a.
De fapt, interesul lui Vatamanu, ca şi al altor confraţi ai săi, pentru literatura universală conţine o anumită dorinţă de detaşare, de îndepărtare care trebuie înţeleasă ca o posibilitate de accedere la o literatură mai apropiată de viaţa reală. În ceea ce-l priveşte pe Ion Vatamanu, va căuta în poezia americană îmbinarea literaturii cu progresul, incursiunea directă a literaturii în viaţă, îmbinarea elementului autobiografic cu cel mitic, la William Carlos Williams, bunăoară (1883-1963), utilizarea unui limbaj cotidian şi a observaţiei directe. Toate acestea le vom întâlni, într-o formă mai mult sau mai puţin transfigurată, şi în poezia lui Ion Vatamanu. Lirica transoceanică îl atrage prin două calităţi remarcate de poetul nostru: antisentimentalismul şi antiromantismul. Să amintim între altele că exista în epocă un antiromantism asociat cu refuzul unui stil grandoman. Dacă poetul acceptă un filon romantic, în primul rând în felul cum îşi concepe retorica poeziei sale, acesta e justificat în măsura în care contribuie la transmiterea unui mesaj axat pe nevoia de libertate a gândirii artistice.
Cântecul, îngândurarea, reflexivitatea din poezia lui Vatamanu, care îşi au sorgintea inclusiv în „îndepărtatele şi asprele sunete ale cântecului american”, se justifică până la un anumit punct prin căutarea „cifrului”, a soluţiei pentru anihilarea echivocului din relaţia cu eul propriu şi cu lumea. Este un aspect cu o pondere aparte în lirica lui Vatamanu şi se cuvine să-l menţionăm, deoarece este şi foarte actual: după o perioadă relativ lungă de implicare a scriitorilor noştri în viaţa cetăţii, vine un moment în care se impune întrebarea în ce măsură autorii reuşesc să fie ei înşişi, să-şi păstreze individualitatea. Or, individualitatea poetului Vatamanu trebuie căutată în modalitatea lui de a descoperi realul. Demersul său poetic în acest sens urmează un traseu al „cântecului întrupat în om”, cu alte cuvinte, pentru poet reale nu sunt decât modelele ideale, imaginile exemplare, arhetipurile. Miticul, imaginile capabile să reveleze adâncurile fiinţei, rosturile de primă importanţă, doar acestea au proprietatea de a reprezenta lumea reală. Adică, lumea reală a lui Vatamanu se află dincolo de cotidianul înşelător din versurile sale. Există în poezia lui Vatamanu o gravitate, un patos şi o exaltare care vorbesc despre participarea poetului cu toată fiinţa la tot ceea ce scrie, poezia sa constituindu-se ca un act de oficiere plină de freamăt. Intensitatea sensibilităţii şi aspiraţia spre absolut se regăsesc în acest „spaţiu al ştirii de sine”, cum şi-a definit el însuşi versurile. Toate acestea ne duc cu gândul spre „sensibilitatea aproape nefirească” a lui Walt Whitman, spre voluptatea cu care poetul american trăia fiecare moment al vieţii, „acestea fiind principalele forţe care îi animă poezia” [3, p. 322]. Despre creaţia lui Walt Whitman s-a spus că se apropia de transcendentalişti datorită „marelui şi paradoxalului său efort de a uni democraţia şi sublimul”. Ambiţia aceasta este pusă, de către Peter Conn, autorul Istoriei literaturii americane, pe seama devotamentului său faţă de valoarea artistică a Americii [4, p. 138], precum şi pe seama dorinţei sale de a mărturisi „liber, complet şi cu sinceritate despre o Persoană, o fiinţă omenească (eu însumi, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în America)” [apud 1, p. 138]:
Astăzi cânt despre mine;
Şi-n ceea ce zic despre mine vă puteţi încrede,
Pentru că fiecare atom al meu este şi al vostru.
(Cântec despre mine)
Şi la Vatamanu raţiunea îndepărtării şi a apropierii se conţine, la fel ca şi în versurile citate, în fuziunea eului în colectivitate. Poetul va dezvolta un întreg registru de motive, între care se află genealogia, înfruntarea nesfârşitului de firul de iarbă, sau de cântecul mugurilor, pentru a sublinia setea de absolut şi, în acelaşi timp, de concret. Corelarea trăirii vii, frenetice, inconfundabilă prin concreteţe, cu metafizicul colportat de metafore relevante, care se profilează ca o formă de îndepărtare şi de întoarcere a poetului, transpare permanent:
Am studiat valenţele lumii: ceea ce se leagă
şi ceea ce nu se leagă.
Mărginimea şi nemărginimea
Într-o legătură rotundă a gândirii
(Cuvinte de cretă)
Rotunjirea aceasta a mărginimii şi a nemărginimii în gândire finalizează un traseu al îndepărtării şi al apropierii cu care Vatamanu s-a familiarizat, inclusiv, prin traducerile din Whitman din care cităm:
Noi ne-am rotit destul
în spaţii străine
şi iată-ne, în sfârşit, ajunşi acasă.
Este un gând care îl va preocupa şi pe Ion Vatamanu, nu doar în poezie, ci şi în publicistică, unde îl întâlnim elucidat în felul următor: „Faptul că istoria de multe ori ne-a pus să ne pornim iară şi iară de la pământ a făcut să ne vedem mai bine în oglinda de ţărână, în adevărul pietrei şi al apei, al frunzei, rotindu-ne cu aripa asupra casei şi văzând în depărtare atât cât nu ne-ar desparte, ci ne-ar apropia...” [5, p. 112].
...La nord, la baştina-i, pe care a cântat-o atât de frumos, înfloresc acum cireşii, exact ca în versurile sale, dar totuşi altcumva. Potopul lor de floare, cum l-a numit el, ni-l aduce printre noi, pe Ion Vatamanu, intelectualul care a consolidat spiritul adevărului, încercând să împace menirea poetului de a fi concomitent profet, sau vizionar şi mesager al raţionalităţii, acestea fiind calităţile cel mai greu de îmbinat de către un intelectual care îndepărtându-se nu face altceva decât că se apropie. Am putea spune că atât de îndepărtatul de noi, Ion Vatamanu nicicând nu a fost mai aproape de noi ca în această clipă, amintindu-ne de dragostea lui imensă de viaţă, revărsată în versuri, în lucrări cu caracter ştiinţific, în urmaşii săi, copii şi nepoţi, în faptele sale de intelectual implicat în tot ce a fost şi în tot ce va fi în acest spaţiu.
Aprilie 2007
Note bibliografice
1. Raymond Aron, Spectatorul angajat: interviu cu Jean-Lui Messica şi Dominique Wolton, trad. de Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Nemira, Bucureşti, 1999.
2. Poezie americană. Antologie, traducere şi prefaţare de Ion Vatamanu, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1977.
3. Dan Grigorescu, Dicţionarul literaturii americane, Editura Floarea darurilor, Bucureşti, 1999.
4. Peter Conn, O istorie a literaturii americane, Editura Univers, Bucureşti, 1996.
5. Ion Vatamanu, A vedea cu inima, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1984.