Descifrări în poetica eului
Pentru tiparInteresul sporit faţă de universul interior, nedisimulat, tendinţa reflectării experienţei unice, preocuparea pentru descoperirea propriei individualităţi şi, prin aceasta, înţelegerea fiinţei umane a determinat recuperarea sincerităţii prin genurile predilecte: autobiografie, jurnal intim, memorii şi corespondenţă privată. Scriitorul caută în literatura mărturisirilor o eliberare a eului prin funcţia catarhică a confesiunii, iar cititorul, saturat de ficţiune, doreşte să citească într-un text ceva „ca în viaţă”. Un fapt demn de semnalat este acela că reprezentanţii autentici ai clasicismului vor refuza vehement confesiunea, considerând-o un act de indiscreţie şi scandal1. În mod paradoxal, predilecţia pentru aceste specii se va manifesta însă tocmai în epocile de maximă stilizare şi convenţionalism, ca o reacţie împotriva disimulării. Devorat de o veritabilă pasiune a adevărului, Saint-Simon simte nevoia să-şi exteriorizeze experienţele acumulate la curtea lui Ludovic al XIV-lea, fără a se lăsa intimidat de „neglijenţele” stilistice, „repetările prea apropiate ale aceloraşi cuvinte” sau de „obscuritatea frazelor”: „Am simţit aceste defecte – nu le-am putut evita, cucerit mereu de materie şi prea puţin atent la modul de a o înfăţişa, ci numai de a o explica limpede... Ca să corectezi bine ceea ce ai scris, trebuie să ştii să scrii bine. Se poate vedea uşor că nu m-am putut mândri cu asta. Nu m-am gândit decât la exactitate şi adevăr ”.
Adevăraţii memorialişti sunt dominaţi de un „dublu reflex etico-veridic” (Adrian Marino), ce stă la baza principiului autenticităţii. El poate fi regăsit în formeaproape pure în Confesiunile lui J.-J. Rousseau, creator modern al genului confesiv,adept al sincerităţii absolute, în aşa măsură încât unica lui temere nu este „că voi spune prea multe sau că voi spune minciuni, ci că nu voi spune totul şi că voi trece sub tăcere adevăruri”. El afirmă, în Confesiuni, că s-a apucat de o „lucrare cum n-a fost alta la fel”, întrucât ea reprezintă „singurul portret de om, zugrăvit întru totul după natura şi în întregul ei adevăr”. Viaţa unui om poate fi scrisă numai de cel în cauză, sugerează Rousseau, pentru că numai acesta este capabil să cunoască „modul său lăuntric de a fi, viaţa lui adevărată”. În acelaşi text, el subliniază necesitatea unui stil adecvat tonului memorialistic, adică un stil spontan şi autentic: „Aici e vorba de portretul meu, şi nu de o carte [...]. Lăsându-mă în acelaşi timp în voia amintirii unei impresii trăite şi sentimentului prezent, voi zugrăvi îndoit stările mele sufleteşti, adică cele din clipa în care s-a întâmplat un eveniment şi cele din clipa în care l-am descris”. Tot el descoperă, în timp ce scrie, că marea importanţă a lucrării nu constă în faptele ca atare, banale, în fond, ci în ceea ce ar putea să devină ele prin sinceritatea pe care o investea în însuşirea lor. „M-am hotărât să întocmesc o literatură unică printr-o veracitate fără exemplu astfel ca măcar odată să se poată vedea un om aşa cum este înăuntrul său”, afirma autorul Confesiunilor, năzuind să sacrifice propria imagine în numele adevărului. De altfel, lui îi revine meritul de a fi lansat, pentru prima dată, un model eroic de confesiune, de care diariştii de mai târziu se vor îndepărta, moderând volumul unicităţii şi al sincerităţii.
Aceeaşi ambiţie de a se autoprezenta semenilor, exclusiv în „adevărul naturii”,cu o nuanţă în plus de indiferenţă la opinia publică o va prezenta şiliteratura de mărturisire romantică: Confesiunile unui opioman englez (Confesions of an English Opium-Eater; 1822) deThomas De Quincey, care îşi dezvăluie „propriile senzaţii”, fără a se preocupa de cei ce îl privesc; Spovedania unui copil al veacului (La confession d’un enfant du siècle; 1836) de Alfred de Musset; Memorii de dincolo de mormânt (Mémoires d’outre-tombe; 1849) de Chateaubriand; Confesiunile unui tânăr (Confessions of a Young Man; 1888) de George Moore ş. a. În spaţiul românesc, Eufrosin Poteca, nume de o rezonanţă puţin semnificativă, se dezvăluia într-o autobiografie de un rar „autentic”, ce străbătea până şi în titlu: Ideile faptelor mele de la anul 1828 până la aprilie 1829, pentru ştiinţa mea şi pentru cunoştinţa de sine-mi. Ingenuitatea cu care acest autor îşi dezvăluie aventurile şi „patima” erotică îşi păstrează şi azi ineditul. Autorii de confesiuni ţin să-şi mărturisească gândurile şi sentimentele legate de propria viaţă, pentru că numai pe aceasta o pot înfăţişa în mod autentic, fără riscul trişării. Atitudinea gravă cu care este comunicat adevărul despre sine va trece şi în literatura modernă autobiografică. Aspiraţia generală este orientată acum nu atât spre opera de artă, cât spre autenticitatea materialului. Cititorul modern nu are timp pentru „ficţiuni”, pentru relatarea vieţii aşa cum ar putea ori cum ar trebui să fie. Ceea ce s-a întâmplat cu adevărat dobândeşte un ascendent asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, de unde gustul în creştere pentru biografii, memorii, jurnale, simple culegeri de documente, singurele capabile să satisfacă orizontul de aşteptare al cititorului. În această situaţie, scriitorul modern preferă teritoriilor centrale teritoriile de graniţă, considerate în mod nejustificat drept minore2. O nouă literatură (memorii, jurnale, biografii, romane documentare) va declanşa un întreg sistem de semnificaţii, întrucât literatura mărturisirilor transferă accentul de pe ficţiune pe confesiune, de pe imaginar pe experienţă, de pe literaritate pe autenticitate.
Zona situată între literatura de ficţiune (poezie, proză scurtă, roman etc.) şi literatura de întrebuinţare (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă etc.) a fost numită de cercetători literatură de frontieră. Condiţia interioară a acestui tip de literatură este hibriditatea, înţeleasă nu ca un „compromis între fantezie şi rama pe care o creează faptul autentic sau legea ştiinţifică, ci ca potenţare reciprocă”3. Încercând să îi definească specificul, Silvian Iosifescu distinge, înstudiul Literatura de frontieră, două mari categorii ale literaturii de frontieră: literatura mărturisirilor, căreia îi aparţin autobiografiile, memoriile, amintirile, corespondenţa, jurnalul intim, şi literatura de călătorie (jurnalul de bord şi însemnările de călătorie). Cum bine observă Ion Manolescu4, aceste clasificări se dovedesc inoperante, când autorii înşişi se decid să lărgească „frontierele literaturii de frontieră”. Un caz elocvent îl reprezintă însemnările de călătorie ale lui Ion Codru Drăguşanu din Peregrinul transilvan (1865) care au formă epistolară şi conţinut deopotrivă jurnalier şi memorialistic sau jurnalele intime ale lui Klee care sunt amintiri din copilărie şi însemnări de călătorie în acelaşi timp.
În mod esenţial, orice jurnal, corespondenţă, autobiografie, amintire constituie mărturisiri ale autorului. În acest fel despre literatura mărturisirilor trebuie să discutăm ca despre orice altă literatură, aplicând aceleaşi exigenţe. Procesul actual al transformării estetice pretinde ca o mărturisire să fie făcută cu cel mai mic procent de deghizare, presupunând o înnoire radicală a literaturii nu numai în conţinutul tematic, dar şi în mijloacele artistice.
Conceptul de autenticitate ajunge, aşadar, să se legitimeze în timp printr-o literatură de acută luciditate confesivă, cu valoare de fişă de temperatură morală. Definită drept „povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existenţă, atunci când pune accent pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria personalităţii sale”5, „rezultat al unei detaşări lucide şi distanţări în timp, care permite depăşirea contrazicerilor de moment prin construirea elaborată a unui personaj care să ordoneze materia realului, potrivit unei idei auctoriale”6, consecinţă a unui veritabil cult al adevărului7, autobiografia, ca formă a literaturii intime, apare în prima jumătate a secolului al XIV-lea, avându-l ca precursor pe J.-J. Rousseau. Specia debutează fără pretenţii de literaritate, având în vedere numeroase mărturisiri, printre care şi cea a lui Stendhal, din Viaţa lui Henry Brulard (Vie de Henry Brulard; 1880): „nefiind în stare de nimic altceva [...] scriu aceasta”; sau pe aceea din Amintiri egotiste (Souvenirs de l’egotisme et lettres inédites;1892): „Pentru a-mi umple timpul liber în ţinutul acesta străin am chef să scriu nişte mici amintiri”. Se ştie că autorul Mănăstirii din Parma nu îşi va mai încheia şi nici nu îşi va mai publica cele două texte nici atunci şi nici mai târziu. Ele vor apărea abia după moartea scriitorului.
Odată cu Memoriile de dincolo de mormânt, genul va fi recunoscut cu desăvârşire, deşi Chateaubriand îşi cosmetizează considerabil imaginea, neavând obsesia adevărului despre sine. El va oferi cititorului mai degrabă portretul ideal al geniului romantic, ros de melancolie, decât propria sa imagine. Tentaţia cosmetizării nu va lipsi nici din paginile altor autori de autobiografii, deşi specia se defineşte, în primul rând, prin raportarea la una din problemele-cheie ale literaturii confesive: sinceritatea, care poate fi apreciată în funcţie de fidelitatea rememorării, verificabilă oricând. Astfel, în legătură cu pretinsele incursiuni în centrul Americii de Nord, invocate de Chateaubriand, se poate dovedi că ele nu sunt decât simple invenţii, menite să sprijine o anumită imagine a scriitorului despre sine însuşi.
Cele mai apropiate de noţiunea modernă de autobiografie sunt Meditaţiile lui Marc Aureliu care datează din secolul al II-lea d. Ch. Prima autobiografie propriu-zisă a apărut însă în secolul al IV-lea: Confesiunile Sfântului Augustin, care constituie o relatare personală intensă despre experienţa spirituală, în care sensul şi meditaţia fac corp comun, fiind intercondiţionate de principiul mărturisirii, ca formă de cunoaştere. „A vorbi despre tine însuţi, nu înseamnă a te cunoaşte?”, se întreabă retoric Fericitul Augustin. Începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea, povestirea autobiografică va fi eclipsată de obiceiul de a ţine jurnal şi de a redacta memorii. Spaţiul autobiografiei este o realitate pe care o exprimă mulţi scriitori, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A se proiecta, a se confesa, a visa, a se exprima prin intermediul ficţiunilor, iată ce au făcut scriitorii mai mult sau mai puţin intenţionat de la Rousseau încoace, scriind în acelaşi timp jurnale, confesiuni în care sinele se dezvăluie mai liber. În secolul al XVIII-lea, autobiografia, gen ce părea definitiv discreditat, va pătrunde în interiorul ficţiunii şi această comuniune va naşte ficţiunea autobiografică sau autobiografia ficţională, aşa cum se întâmplă în Viaţa şi ciudatele aventuri ale lui Robinson Crusoe din York, marinar, scrisă de el însuşi (The Life and Strange Surprising Adventures of Robinson Crusoe of York, Mariner, Written by Himself; 1719) de Daniel Defoe, dar şi în O călătorie sentimentală prin Franţa şi Italia (A Sentimental Journey through France and Italy; 1768) de Laurence Sterne. Diverse tipuri de autobiografie (intimă, faptică, de cercetare a „evoluţiei sufletului”8) sunt înregistrate începând cu secolul al XIX-lea. Printre acestea se numără: Afinităţile elective (Die Wahlverwandtschaften; 1809) de Goethe; Autobiografie (Autobiography; 1850) de Leigh Hunt; Autobiografie (Autobiography; 1853) de Benjamin Haydon; Povestea vieţii mele (Histoire de ma vie; 1854-1855) de George Sand; Jurnalul unui poet (Journal d’un poète; 1867) de Alfred de Vigny; Autobiografie (Autobiography; 1873) de John Stuart Mill; Viaţa pe Mississippi (Life on the Mississippi; 1883) de Mark Twain ş.a. Evitarea ficţiunii şi substituirea ei cu scrierea de factură autobiografică este caracteristică şi multor scriitori contemporani. Vocaţia de scriitor a lui Jean-Paul Sartre este reprezentată de Cuvintele (Les Mots; 1964), o carte, prin excelenţă, autobiografică. Simone de Beauvoir abandonează romanul în favoarea Memoriilor unei fete cuminţi (Mémoires d’une jeune fille rangée; 1958), asemenea lui François Mauriac, care nu se mai arată preocupat de redactarea romanelor şi creează Memoriile lăuntrice (Mémoires intérieures; 1959).
Ca specii autenticiste, atât biografia, cât şi autobiografia sunt înrudite cu romanul. Dar autobiografia, spre deosebire de roman, care se eschivează din faţa excepţionalului, tinde să reprezinte tocmai ceea ce este singular şi, ca atare, ea mitizează, în timp ce romanul oferă un univers demitizant. Nimeni nu se apucă să scrie biografia autentică a unui ins comun care se pierde în anonimat, dar dacă îşi asumă un asemenea risc, va căuta să scoată în evidenţă o trăsătură de caracter excepţională ori un eveniment care îl implică în mod singular pentru a-l apropia de excepţional. Autorul unei (auto)biografii va comunica o experienţă pe care o consideră neobişnuită şi deci demnă de interes. În această situaţie, romanul (auto)biografic nu va putea fi conceput decât având la bază o existenţă excepţională, cu o stare civilă identificabilă totodată. Nota comună între cele două specii literare – romanul şi autobiografia – constă în construcţia şi ierarhizarea lucidă a lumii morale în cadrul căreia Personajul este pus să acţioneze ca un argument auctorial, ceea ce permite efectuarea unor adânci sondaje analitice. A te analiza în profunzime înseamnă a te reconstitui până la ultimul detaliu. Edificarea unor analize stabile este facilitată de faptul că autorul autobiografiei se priveşte pe sine retrospectiv în contextul unor fapte consumate şi asupra cărora poate aplica criterii de ordonare. În acest sens, edificatoare este afirmaţia lui Goethe dată în prefaţa romanului său autobiografic, Poezie şi adevăr, care întemeiază, de altfel, coordonatele speciei respective: „Căci aceasta este tema principală a unei biografii: să descrie pe om în împrejurările vremii lui şi să arate în ce măsură totalitatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează, cum din acestea se formează o concepţie despre lume şi oameni. Dar pentru aceasta se cere un lucru greu de atins: anume ca individul să se cunoască pe sine şi veacul său, pe sine, în măsura în care în orice împrejurări ar fi rămas acelaşi, veacul, ca pe unul care a dus cu sine, a determinat şi a format deopotrivă pe cel ce i s-a supus sau pe cel care i-a rezistat”9. Aşadar, o (auto)biografie, oricât de reală, implică abateri de la real, acestea fiind datorate agentului povestirii care, în mod natural, devine necontenit altul. Deşi specia a debutat sub stindardul autenticităţii şi obiectivităţii, tot mai frecvent se pune sub semnul întrebării tocmai „autenticitatea” ei. Cauzele care îi imprimă caracterul de inautenticitate şi chiar impostură sunt numeroase. André Maurois10 le reduce la următoarele: uitarea, deformarea sau amnezia voluntară,explicată prin raţiuni estetice, deformarea datorată cenzurii naturale, pe care o exercită spiritul asupra ceea ce este dezagreabil, cenzura exercitată de pudoare, cenzura voluntară datorată raţiunii şi nesinceritatea,generată de nevoia de a proteja complicii în evenimentele prezentate.Deşi autobiografia a debutat fără a avea o valoare estetică bine precizată, având un caracter oarecum accidental, ea a ajuns să reprezinte totuşi literatura. În această situaţie, autobiografia presupune şi o serie de structuri fictive, întrucât „ceea ce ilustrează autorul nu este persoana lui completă, ci un model ideal al său, modelul care i se pare că i se potriveşte cel mai bine”11. Autobiografia este, în ultimă instanţă, potrivit opiniei lui Philippe Lejeune, „o comedie interioară jucată cu uşile închise – evoluţie înaintea unei oglinzi cu trei feţe” (Je est un autre; 1980). Totul se reduce la o problemă de optică: destine paralele se silesc să apară într-un singur destin. În esenţă, „iluzia biografică o ia înaintea biografiei autentic-istorice; realitatea cedează pasul ficţiunii”12.
Note
1 În acest sens, Matei Călinescu afirmă că „un clasic îşi reprezintă propria existenţă sub specia exemplarului, autobiograficul sau confidenţialul îi par indecente, singurul mod de a le valorifica constând în integrarea lor în lumea ideală a ficţiunii artistice semnificative” (Aspecte literare, Bucureşti, E.S.P.L.A, 1965, p. 140).
2 Abordând problema recuperării genurilor minore, Boris Tomaşevski (Teoria literaturii. Poetica, trad. în rom. de Leonida Teodorescu, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p. 289) relevă faptul că genurile trăiesc, se dezvoltă şi se „dezmembrează”, iar prin dezmembrarea genurilor vechi apar genuri noi; genurile considerate la un moment dat „înalte” sunt eliminate de genurile considerate minore. Boris Tomaşevski ajunge la următoarea concluzie: „Procesul „canonizării genurilor inferioare”, deşi nu este o lege universală, este totuşi atât de tipic, încât istoricul literaturii, căutând izvoarele unui fenomen literar, este de regulă obligat să se adreseze nu genurilor înalte, ci celor inferioare. Aceste fenomene minore, „joase”, care există în straturile şi genurile literare relativ puţin remarcate, sunt canonizate de marii scriitori din sfera genurilor înalte şi servesc drept sursă pentru efecte estetice noi, neaşteptate şi profund originale. O perioadă de înflorire literară este precedată de un proces lent de acumulare a mijloacelor de înnoire a literaturii în straturile ei inferioare, nerecunoscute”.
3 Silvian Iosifescu, Sintezele zilelor noastre, în Literatura de frontieră, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 68.
4 Ion Manolescu, Literatura memorialistică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 5.
5 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, Bucureşti, Editura Univers, 2000, p. 12.
6 Vasile Nicorovici, Autentismul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984, p. 171.
7 În legătură cu acest fapt Giusepe Prezzolini, în L’Italiano inutile, se întreba retoric: „Unde se poate găsi mai mult adevăr în artă decât povestind din viaţa ta însăţi? Ce material, ce sensibilitate mai apropiată, ce experienţe mai indirecte şi mai adevărate decât propria ta viaţă?”.
8 Un adevărat succes înregistrează în ultimii ani autobiografiile aşa-zise intelectuale. Un caz original prezintă în acest sens cartea lui Stasluk Andrzej, Cum am devenit scriitor: încercare de autobiografie intelectuală, traducere din limba polonă de I. Petrică, Bucureşti, Paralela 45, 2003.
9 J. W. Goethe, Poezie şi adevăr, trad. de T. Vianu, vol. I, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1958, p. 49-50.
10 A se vedea, în acest sens, André Maurois, Aspects de la biographie, cap. Autobiographie,Grasset, 1928.
11 Marian Popa, Homo fictus, Bucureşti, E. P. L., 1968, p. 276.
12 Constantin Ciopraga, Despre jurnale şi memorii, în Viaţa românească, nr. 11, 2001, p. 44.