Sara pe deal. Gramatică & poezie
Pentru tipar;)
Prima afirmaţie teoretică a ideii că limba modulează literatura a fost formulată în 1942, în revista Gândul neamului din Chişinău: „Destinele literaturii noastre sunt înscrise în primul rând în caracterele acestei limbi”1. În Prefaţa la Arta cuvântului la Eminescu, D. Caracostea afirma că „se impune o relevare a acelor aspecte prin care limba comună, depăşind simpla funcţiune a comunicării de idei, intră în domeniul expresivităţii”. Este vorba despre aşa-numitul lucru asupra cuvântului. Şi pentru că această lucrare presupune o abordare sintactică (gramaticală), dar şi stilistică (expresivă), vom încerca o relectură a poeziei eminesciene, pornind de la îndemnul lui Iorgu Iordan: „Cel mai modest cititor, ca şi cel mai subtil dintre critici, va găsi mereu lucruri noi, sonorităţi şi ecouri nerelevate de alţii, căci pentru asemenea descoperiri se cere, înainte de toate, o sensibilitate personală, care, principial cel puţin, nu este apanajul unui număr restrâns de privilegiaţi”2.
Sara pe deal – construcţie nominală, devine aici simbol spaţio-temporal al originarului, cele două motive prezente în titlu, unul temporal (sara) şi altul spaţial (pe deal) definesc situarea în timp şi spaţiu, fixând momentul liric la graniţa dintre zi şi noapte. Satul devine centrul vieţii pământului, având ceva din armonia iniţială a lumii, din echilibrul începuturilor, când cerul şi pământul erau dimpreună, iar timpul se măsura altfel.
Fiind la început un fragment din scrierea de tinereţe Eco, iar apoi una din variantele poeziei Ondina, textul conservă o perspectivă juvenilă, luminoasă asupra iubirii, văzută ca sentiment ideal, trăit într-un spaţiu originar, armonic, unde eul poetic e încă parte din substanţa acestui univers. Atmosfera patriarhală devine cadru al aşteptării, iar solemnitatea imaginilor marchează momentul tainic. Aici, spaţiul aduce cu sine „protecţie şi intimitate, caracteristici care nu sunt imuabile, ci dinamice. […] Totul este stăpânit de acum […]. Energia protectoare a prezentului se arată a fi rezultatul unei proiecţii pe care o anunţă chiar din prima strofă: buciumul sună cu jale şi apele plâng tocmai pentru a defini exact cadrul, care este dorinţa. […] Spaţiul colectivităţii este marcat şi de prezenţa repetată a salcâmului […] care joacă rolul tradiţional de arbore sub quadam şi care […] alătură desăvârşirea artei şi desăvârşirea spiritualităţii comunitare. Spaţiului etnic, simbolizat de sat, ca domeniu al celorlalţi, îi este accentuată perfecţiunea securizatoare şi printr-un arbore oarecare, ca simbol al perfecţiunii artistice”3. Prin situarea între sat (vale) şi cer, dealul devine punct de întâlnire între terestru şi celest şi dobândeşte astfel calitatea de spaţiu sacru: „În contextul poeziei eminesciene, înserarea are valoare de timp sacru, de perpetuă reeditare a genezei”4. Dealul este aici „punctul unde drumul turmelor se întâlneşte cu căile stelare”5. Nu întâmplător locul este, în chip expresiv, o proeminenţă, dealul, ce va izbuti să devină „o insulă izolată a iubirii, dominând lumea”6. Alături de insulă şi mare, dealul face parte dintr-o geografie interioară, devenind un spaţiu simbolic de trecere. Putem vedea acest spaţiu în două dimensiuni: spaţiul terestru – vale – sat, reprezentând zona existenţei comune, în vale, jos (satul în vale-amuţeşte), relaţionat cu cel al existenţei afective – în deal, sus; deal-salcâm, zona dragostei şi spaţiul cosmic – cer(ul). Ioana Em. Petrescu propune o dispunere pe trei planuri, pe verticală, a universului spaţial: valea în fum, cu satul care în curând amuţeşte, bolta senină în înălţimi şi, între ele, dealul, marcat prin prezenţa salcâmului nalt şi vechi7. Dealul devine, astfel, un fel de ax al lumii ce uneşte cele două niveluri cosmice (pământ – cer); aici, pe deal, „în centrul sacru al lumii şi acum, în ceasul sacru al înserării, este plasată idila. Erosul îşi dezvăluie astfel valoarea de principiu primordial, precum şi natura duală, definită prin apartenenţa la cele două nivele – terestru şi astral – ale existenţei, adică natura mediatoare, de daimon”8.
În decorul vesperal îşi găseşte loc sunetul de bucium, care, alături de corn, este semnul melancoliei, aici însă sentimentul este atenuat prin denotativul jale, care evocă o emoţie imprecisă, un dor greu, dor de care fiinţa se eliberează, prin plâns purificator; de aceea apele plâng, în adâncul fântânilor9, iar zgomotul lor este perceput doar în liniştea aşteptării. Atmosfera e specifică, tocmai pentru că aici jale nu are sensul de trist, grav, ci de plin de dor în ipostaza dulcei, dureroasei şi neliniştitei aşteptări. Salcâmul e arbore protector, reprezentând arhaitatea rurală. El apare transfigurat aici, un arbore de deal investit cu atributul sacralităţii.
La Eminescu seara nu este un anotimp al apusului, ci al naşterii, al izvorârii: Apele plâng clar izvorânddin fântâne, stelele nasc, turmele-l urc, streşine vechi casele-n lună ridică. Seara e vremea fericită când fiinţa umană e o componentă a naturii armonioase, când „arhitectura umană se prelungeşte, în planuri grandioase, într-o natură ea însăşi arhitecturală”10. Lexemul sara, prin rezonanţa lui fonică, anticipează celelalte imagini auditive, toate conţinând sugestii ale solemnităţii: sunetul grav al clopotului, plânsul apelor, jalea buciumului.
Elanuri cosmice, un entuziasm al înălţării, prin însuşi sentimentul de iubire (sacralizată aici), sunt redate printr-un lirism ascensional / al ascensiunii: urcuşul turmelor (turmele-l urc), trecerea lunii (Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară), curgerea norilor (Nourii curg, raze-a lor şiruri despică)11, înălţarea caselor (Streşine vechi casele-n lună ridică). Locul înalt, unde este plasat salcâmul, se raportează la cosmic: Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară...; cele două epitete sfântă şi clară plasează peisajul celest în puritate şi transparenţă. Alăturându-li-se tihna serii – cu întoarcerea oamenilor „osteniţi” de la câmp, cromatica – scânteierea stelelor, strălucirea clarului de lună şi a streşinilor – şi sonorităţi de o solemnitate liturgică: glasul buciumului, plânsetul apelor, murmurul fluierelor, sunetul toacei, glasul clopotului. Clopotul şi toaca au şi ele valoare simbolică: viaţa este un ritual sfânt ce-şi urmează astfel rost(u)irea. Spaţiul natural e dizolvat în aceste vibraţii sonore şi transformat în intensitate afectivă pură, investit cu afectivitate: buciumul sună cu jale. În Sara pe deal „natura, bogată de spaţii pure, cuprinde dorul şi gândurile, ca sub un nimb de eterizări”; „prin peisaj se resfiră comunul superb al vieţii, suflarea care armonizează cosmicul cu umanul”12. Ordinea, rosturile lumii şi sacrul iubirii îşi găsesc împlinirea aici.
Poemul înscrie, astfel, unul dintre acele spaţii în care natura devine cadru al armoniei şi al visării. Ca şi la romanticii germani, iubirea la Eminescu înseamnă o modalitate de transgresare a limitelor fiinţei, un instrument al dezmărginirii, al trecerii spre absolut, exprimând o aventură de existenţă şi de spirit deopotrivă. Toate imaginile sunt transpuse din perspectiva celui care aşteaptă, sporind sentimentul solitudinii şi sensul contemplaţiei. Armonia pare zădărnicită doar de scârţâitul cumpenei de la fântână (semn al unui echilibru fragil?) sau de cântecul murmurat al fluierului: Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Simbol al singurătăţii prin excelenţă în poezia eminesciană, steaua apare aici într-un context imagistic de excepţie: Turmele-l urc, stele le scapără-n cale – distanţa teluric-astrală este anihilată; sentimentul eului liric fiind de o anticipată fericire; sub ochii săi, bolta cerului nu copleşeşte şi nu îngândurează; solemnitatea cosmică imersează spaţiul profan. Înţelegem prin „Stelele nasc umezi pe bolta senină” un plâns cosmic, participativ, ce complineşte ideea de naştere dar şi pe cea de iubire, văzută ca experienţă „dureros de dulce”. Cromatica descrierii, toposul (topografie mitică a universului), viziunea eternului din lucruri, a plenitudinii existenţei percepute în frumuseţea şi bogăţia naturii poartă cu ele aura unui illo tempore, dar şi a unui timp lăuntric, sufletesc, văzut ca spaţiu al dorului. Peste toate, statornicia ce conferă durată. Timpul e determinat de mişcarea aştrilor în cosmos: timp echinocţial şi timp solstiţial. Primul, în accepţia Ioanei Em. Petrescu – „un timp cosmic, în care grecii vedeau imaginea mobilă a eternităţii, cel pe care Eminescu îl vede măsurat în adâncul codrilor vecinici, de [...] orologii cosmice”13.
Sara pe deal „propune un timp al introvertirii şi al trăirii numai în lumea lăuntrică. Cele două jaloane, un salcâm şi înaltul, / Vechiul salcâm, marchează atât spaţiul, cât şi timpul universului imaginar în care protagoniştii se instalează. Un univers încă în formare, deoarece nu este delimitat peste tot cu aceeaşi unitate de măsură. […] Un salcâm se află în registrul tautologiei epice, în timp ce înaltul / Vechiul salcâm este instalat în registrul metaforei, adică la celălalt capăt al universului. Salcâmul devine axis mundi; de la un salcâm cititorul ajunge la înaltul / Vechiul salcâm, un unicat, arbore quadam, un arbore metamorfozat dintr-unul oarecare într-unul care simbolizează o axă a universului liric, asemenea teiului”14. Sara pe deal reprezintă „regresul oniric spre universul paradisiac situat [în] illo tempore”15. Prin verbe (turmele urcă dealul, casele ridică streşinevechi) şi prin epitete (înaltul, vechiul salcâm, clopotul vechi, streşine vechi) se configurează „imaginea unui univers terestru care, sub lună, suferă de o […] aspiraţie cosmică – nostalgie a înălţimilor şi, în acelaşi timp, a eternităţii, căci vechimea nu e decât substitutul, în ordine terestră, al duratei infinite”16. „Streşine vechi”, „clopotul vechi”, „vechiul salcâm”, circumscriu ideea de durată, iar „vechi” din final, („vechiul salcâm”), capătă semnificaţii de „cuvânt-cheie care poartă înapoi spre straturile cele mai vechi ale naturii. Îndrăgostitul iese din durată, reintră în arhaitate şi aspiră spre veşnicia refăcută prin iubire. […] Statuarizarea proiectată într-un viitor mental fereşte de disoluţie, printr-o unificare a multiplicităţii, a varietăţii şi o trecere în planul oniric”17.
În imaginarul eminescian există o sacralitate a erosului; natura stă sub o putere magică, iar sunetul buciumului, fermecarea dureroasă fac ca sufletul să fie înlănţuit, cuprins de magie. Natura rămâne locul în care se petrec gesturile fundamentale, ritualice ale existenţei; ea se defineşte ca entitate metafizică, având atributele de veşnicie, de început şi sfârşit. La romantici, natura e văzută ca „stare de suflet”, iar universul interior al fiinţei repetă in nuce macrocosmosul, eul romantic fiind unul cosmotic. Ca lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba18, Eminescu dă acestui spaţiu nocturn o funcţie magică. Spaţiile eminesciene sunt vagi, nedefinite, tocmai pentru că aparţin reveriei. Spaţiul din Sara pe deal e unul protejat, al putinţei locuirii eului. „Într-o singură poezie găsim sentimentul fericit, conştient al iubirii. E o compunere de tinereţe, păstrată înadins de poet, cea mai juvenilă, mai suav neprefăcută poezie în exaltarea ei stângace […]. În locul geologiei lunatice, fără omenire, dăm aici de priveliştea gessneriană, cu turme şi sate pierdute în depărtări, natura templu cu coloane de arbuşti imenşi, în care totul e domestic şi pastoral”19.
Satul în vale-amuţeşte – sunet redus până la încremenire, pentru a face loc sonorităţilor interioare, afective, erotice. În acest ceas al tainei, asfinţit de sară, auzul se transformă în auzire. Se creează un nou balans, un nou echilibru în „linia ondolantă” a spaţiului mioritic. Starea interioară e ascendentă: sus, pe deal, sub salcâm, din spaţiul nocturn înspre spaţiul visului. E momentul armonizării dintre suflet şi natură, dintre suflet şi lume.
Întregul episod al întâlnirii stă sub semnul posibilului. La Eminescu iubita nu este o prezenţă, ci o absenţă. Căutare de negăsire, chemată, dorită, aşteptată. Ne-om răzima capetele unul de altul... de vei veni. Avem posibilul, ipoteticul, prezumtivul. Plenitudinea existenţei devine, astfel, un chinuitor timp al absenţei. Întrebarea retorică din final – Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată? – e una a nostalgiei, iar nu a fericirii. Fericirea erotică eminesciană nu este una prezentă (cuplul este, de cele mai multe ori, incomplet), ci regăsită pe firul amintirii, plasată în viitor (sau în vis, aici): Şi surâzând vom adormi... „Toţi visăm... aşa începe. Ca într-un vis...”20. Eliade spunea că „somnul este aproape o stare prenatală, embrionară, în care viaţa nu era despărţită de conştiinţă, în care nu există libertate, păcat, dramă” – situarea în starea de somn înseamnă şi o regresiune a fiinţei către originar, o lepădare de contingent, de eul fenomenal; visul prelungeşte existenţa trează a eroilor. Caracterul de proiecţie în viitor al visului din Sara pe deal plasează protagoniştii într-o altă ordine de lucruri. „Visul îi scoate din disciplina logică a percepţiei realului, ca o modalitate de integrare calmă, senină, într-o lume de armonioasă unitate. […] Un astfel de vis înseamnă o enormă sete de linişte, de reintegrare în ritmurile naturii pierdute”21.
Structura imaginii din Sara pe deal e reductibilă la un arhetip mitic; poemul e asociat modelului cosmologic platonician22. Şi, de asemenea, poate fi încadrabil spaţiului mioritic. Găsim aici atmosfera specifică spaţiului mioritic, înalt şi indefinit ondulat (suişurile şi coborâşurile fiinţei), cu nesfârşite dealuri şi văi – regăsindu-se sub formă de „linie ondolantă” la Eminescu. E un destin ce se împlineşte în acest orizont spaţial: românul se naşte pe plai – naşterea fiinţei23, trăieşte pe plai – desăvârşirea fiinţei – şi moare pe plai – săvârşirea fiinţei.
Cele două planuri – teluric şi cosmic – re-fac legătura între cer şi pământ, ca o perpetuă întâlnire dintre lumi. Urmărind dispunerea versurilor, observăm că acestea se pliază pe curba deal – vale, într-un permanent echilibru. Sensul ascensional al versurilor este urmat de o „coborâre”, pentru a se redirecţiona apoi înspre „înălţimi”. Pentru a ilustra această dispunere sub forma unor „modulaţii mioritice”, am constituit tiparul, folosind ca model primele trei strofe ale poeziei, celelalte urmând acelaşi parcurs. Am evidenţiat, de asemenea, cuvintele-cheie care îndreptăţesc dispunerea pe deal sau în vale a versurilor. Alternanţa teluric – cosmic se traduce aici prin contiguitate, care devine, de altfel, principiu poetic la romantici, iar la Eminescu este prezentă în poezia naturii şi a iubirii, dar şi în poemul Luceafărul. Spre deosebire de romantici, poezia modernă va tinde spre simultaneitate.
Prezentul (ca timp verbal) din primele patru strofe şi jumătate ale poeziei e unul continuu, ducând cu el dorinţa de permanenţă a iubirii, dar şi de veşnicie a naturii. Iubirea şi natura se conjugă în acest prezent. Mai apoi, prezentul se continuă într-un viitor prezumtiv: Ah! În curând satul în vale-amuţeşte, / Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte, / Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă – versuri ce sunt expresia unei tensiuni afective maxime, concentrate într-o sintaxă poetică marcată de inversiuni. Cele două exclamaţii (Ah! În curând satul în vale-amuţeşte. / Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte) anunţă graba îndrăgostitului, neliniştea şi nerăbdarea sa. Două verbe la prezent24, antitetice, realizează o anumită anulare a proiecţiei iubirii (sta-vom, spune-ţi-voi); astfel, clipa se opreşte şi devine durată.
Stilistic, poezia se caracterizează printr-o limpezime clasică obţinută prin întrebuinţarea unui număr redus de mijloace artistice: personificarea (stele le scapără-n cale, buciumul sună cu jale, apele plâng etc.), inversiunile (sta-vom, spune-ţi-voi – topică inversată), şi epitetele (sfântă, clară, umezi, înaltul, vechiul din înaltul / Vechiul salcâm etc.). Acestea din urmă sunt distribuite inegal – şase epitete, în trei versuri din strofa a doua, încercându-se astfel o configurare mai precisă a celor două planuri: natura (planul obiectiv) şi iubirea (planul subiectiv), transfigurată aici prin ochii mari, pieptul de dor şi fruntea plină de gânduri a iubitei.
Lirica – formă de comunicare ce face apel la funcţia poetică a limbajului25, îmbină semnificaţia verbală cu muzicalitatea versurilor. Cuvântul în poezie devine nucleu al comunicării poetice – semantic, sintactic, fonetic, ritmic. Versurile sunt dispuse în catrene, iar muzicalitatea lor e conferită şi de majoritatea cuvintelor de origine latină şi de substratul popular: sara, împle, urc, din versul Turmele-l urc, sunt forme fonetice specifice limbii vorbite. Preferinţa pentru osteniţi în loc de obosiţi, fântâne sau caută, din ochii... caută-n frunza cea rară, sporeşte gradul de expresivitate. Măsura metrică de 12 silabe e plasată într-o schemă de ritmuri oarecum atipică: un coriamb, cezură, doi dactili şi un troheu. Puterea expresivă a cuvântului, vibraţia lui lirică rezidă şi în aceste armonii de care poezia este locuită.
Prin modularea cuvântului, limba e privită sub aspectul creativităţii. În limbă căutăm semnele unui stil poetic26, pentru că limba condiţionează poezia, iar poezia ne dezvăluie valoarea expresivă a acesteia. Şi pentru că la Eminescu problemele de limbă rămân „punct fundamental al artei sale”27, vom încerca o configurare a tipologiei structurilor determinative ale numelui în poezia Sara pe deal28.
|
Construcţii nominale
monomembre vs. bi- / trimembre
|
Universalii semantice
|
|
|
cu determinant adjectival
|
||
|
frunza cea rară
|
sub înaltul, vechiul salcâm
|
[+vegetal (terestru)]
|
|
pe bolta senină
|
viaţa lui toată
|
[+cosmic/uman]
|
|
clopotul vechi
|
|
[+instrumental(melos)]
|
|
noaptea întreagă
|
|
[+temporalitate]
|
|
ore întregi
|
|
[+temporalitate]
|
|
astfel de noapte bogată
|
|
[+temporalitate]
|
|
sufletul meu
|
|
[+uman]
|
|
cu determinant substantival
|
|
|
|
cumpăna de la fântână
|
|
[+instrumental(melos)]
|
|
oameni cu coasa-n spinare
|
|
[+uman]
|
|
cu determinant pronominal
|
|
|
|
a lor şiruri (despică)
|
|
[+verticalitate/cosmic]
|
|
cu glasul lui
|
|
[+uman]
|
|
cu determinant pronominal / dativ posesiv
|
|
|
|
Ne-om răzima capetele; pasu-mi
|
[+uman]
|
|
|
cu element predicativ suplimentar
|
|
|
|
buciumul sună cu jale
|
luna [...] trece-aşa sfântă şi clară
|
[+instrumental(melos)]
|
|
şi osteniţi oameni [...] vin
|
|
[+uman]
|
|
stelele nasc umezi
|
|
[+cosmic]
|
|
Apele plâng, clar izvorând din fântâne
|
|
[+terestru / cosmic]
|
|
surâzând [noi] vom adormi
|
|
[+uman]
|
Planul sintactic este redat prin materializarea construcţiilor nominale, semnificaţii ale universaliilor semantice consemnând paradigma stilistică desemnată prin cosmic vs. uman. În imaginarul poetic, se remarcă prezenţa clopotelor, a fluierului şi a buciumului ca instrumente ale contiguităţii (vezi tabelul).
La Eminescu, verbul e subjugat substantivului: fluiere murmură-n stână; de aici descriptivul romantic – spaţiu al confesiunilor.
Cuvintele la Eminescu nu s-au perimat lingvistic, pentru că „structura lor a atras cu precădere un fond primordial şi etern”29. „Ele nu pot îmbătrâni, au o natură eternă pentru că ele nu au timp. […] Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul”30. Ca şi oamenii, cuvintele îşi au propriul destin; în funcţie de limba în care se nasc, în funcţie de cei care le mânuiesc. Eminescu nu mânuieşte cuvinte, ci explorează potenţialităţi ale limbajului. Pentru că „îndărătul magiei cuvântului său se află un act demiurgic, ce are uşurinţa şi graţia gestului creator al lui Dumnezeu”31.
Nu ştim dacă încercarea noastră ne sporeşte cu linişte sau cu nelinişte, ştim însă de la Eminescu că „adevăr pe adevăr nu exclude”. Şi pentru că tot ce e adânc scapă priceperii obişnuite, o interpretare se constituie doar într-o încercare. Şi credem, prin urmare, că poate valoarea unei metode constă tocmai în a găsi, în spatele fiecărui răspuns, câte o întrebare. Încă o întrebare!
Note
1 D. Caracostea, Expresivitatea limbii române, Polirom, Iaşi, 2000.
2 Iorgu Iordan, Limba lui Eminescu, în vol. Limba literară. Studii şi articole, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977, p. 187.
3 Dan Mănucă, Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 150-151.
4 Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000, p. 48.
5 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 49.
6 cf. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu – viaţă, creaţie, cultură, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 278.
7 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 48.
8 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 49.
9 Sintagmă despre care T. Vianu spunea că e dintre acelea „în care privim ca într-un abis fără fund”.
10 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 51.
11 „Panorama vastă a cerului oferă o luptă între umbre şi lumini, între nouri şi raze: Nourii curg, raze-a lor şiruri despică” Zoe Dumitrescu Buşulenga, op. cit., p. 279.
12 I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 166.
13 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 61.
14 Dan Mănucă, op. cit., p. 65-66.
15 D. Chioaru, Poetica temporalităţii, Editura Dacia, Cluj, 2000, p. 47.
16 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 48.
17 Zoe Dumitrescu Buşulenga, op. cit., p. 280.
18 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, EPL, 1966, p. 319.
19 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 73.
20 M. Eliade, La ţigănci, în Proză fantastică. Secretul doctorului Honigberger, vol. II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, p. 205.
21 Zoe Dumitrescu Buşulenga, op.cit., p. 226-227.
22 cf. Ioana Em. Petrescu, op. cit.
23 cf. L. Blaga, Spaţiul mioritic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
24 „Verbele sunt memoria substantivelor […] verbele însă nu au memorie, pentru că ele sunt însăşi memoria” – N. Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 308.
25 „Scriitura poetică este un limbaj în limbaj” (Svetlana Paleologu-Matta, Jurnal hermeneutic, Editura Clusium, Cluj Napoca, 1997, p. 35).
26 „Este stil superba concizie a limbajului plastic şi extatic; […] este stil […] pietrificarea devenirii; […] este stil acea surprindere a substanţei magice a realităţii, suspendate între adevăr şi vis, într-un soi de nemişcare extatică: comunicându-ne fiorul ei, într-un limbaj plastic şi impalpabil, în ritmuri uşoare de cadenţe şi figuri. Este stil acea contopire a propriei vieţi afective cu tresărirea insesizabilă a firului de iarbă, a aripii, a norului: lucruri care au un veac, sau un an, sau o oră, dar pe care el le prinde în plasa aceluiaşi timp muzical, acum fugitiv şi uşor […], acum suspendat în pauze fermecate, acum atras în vâltoarea cercului, a vârtejului, într-o spirală ce se prăbuşeşte spre abis. Pentru că aceasta este, pentru noi, expresia cea mai înaltă a stilului eminescian: căreia nici o analiză filologică […] nu va putea vreodată să îi surprindă taina şi să ne comunice farmecul lui dulce, preţioasa lui vrajă.” (Rosa del Conte, Eminescu sau despre absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990, p. 379).
27 A. Rosetti, Limba poeziilor lui Eminescu, ESPLA, Bucureşti, 1956, p. 5.
28 Eminescu creează „lanţuri epitetice, cu câte două, trei sau chiar patru verigi” (G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 112)
29 N. Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 357.
30 N. Stănescu, op. cit., p. 493.
31 Rosa del Conte, Eminescu sau despre absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990, p. 373.
Bibliografie
1. Blaga, L., Spaţiul mioritic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
2. Buşulenga, Zoe Dumitrescu, Eminescu – viaţă, creaţie, cultură, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989.
3. Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Polirom, Iaşi, 2000.
4. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
5. Chioaru,D., Poetica temporalităţii, Editura Dacia, Cluj, 2000.
6. Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990.
7. Iordan, Iorgu, Limba lui Eminescu, în vol. Limba literară. Studii şi articole, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977.
8. Mănucă, Dan, Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
9. Negoiţescu, I., Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1980.
10. Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000.
11. Rosetti, A., Limba poeziilor lui Eminescu, ESPLA, Bucureşti, 1956.
12. Stănescu, N., Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990.
13. Tarangul, Marin, Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
14. Tohăneanu, G. I., Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975.