Către Valeriu
Pentru tipar
Ţi-aduci aminte, în toamna lui 1987, când toţi trei uniţi: tu, Romaniţa şi cu mine, ne-am rupt, poate pierdut familial şi social, dar puneam înainte speranţa în urmaşii noştri şi, întărindu-ne pentru a trece toate spaimele, frica şi năpăstuirile, am învins în confruntările de zi cu zi.
De acolo, de la Aix-en-Provence, înconjurat de prieteni de nădejde, ne întăreai, spunându-ne că ne vom regăsi şi vom fi din nou împreună – chiar şi atunci când Romaniţa şi cu mine, hărţuite, deznădăjduite, încercuite în puterile nopţii, nu mai găseam tăria de a crede.
Legământul nostru a ţinut.
Ne-am scris împreună cărţile, ne-am bucurat şi suferit împreună, am năzuit să smulgem Cerului un crâmpei de lumină, am ţinut, din tot sufletul, să facem parte binelui.
Acum, pe albul pernei de spital, după suferinţa grea şi neîndurătoare, faţa ta e şi mai prelungă, iar mâna punctează, sacadând clipele, voind să spună că nu mai poţi îndura şi că totul s-a sfârşit.
Am sperat până la capăt, am rugat şi chemat şoptind, de-a lungul zilelor şi nopţilor, îndurarea.
Ai lui, rămânem, aici, o vreme, deşi am stat cu vitejie alături, şi vom pleca, frânturi îndurerate, împreună cu el.
Chipul său surâzător, vocea-i blândă şi lină ne vor fi din nou Călăuză...