Conferinţa de la Sorbona*
Pentru tiparSalvador Dali s-a hotărât să facă la Paris cea mai delirantă comunicare din viaţa lui, fiindcă Franţa este ţara cea mai inteligentă din lume (aplauze frenetice, bravo),Franţa este ţara cea mai raţională din lume (diverse zgomote), şi dimpotrivă, eu vin din Spania, care este ţara cea mai iraţională şi cea mai mistică din lume.
Inteligenţa conduce, aduce spre ceaţa de nori a scepticismului, inteligenţa conduce la coeficientul gastronomic de incertitudine super-gelatinoasă, proustiană şi fezandată. Pentru acest motiv este bine şi necesar ca din timp în timp spanioli ca Picasso şi ca mine să venim la Paris ca să vă uluim... (rumoare în sală) ...arătându-vă o bucată crudă şi sângerândă de adevăr.
Unul dintre ultimii şi cei mai importanţi pictori moderni a fost desigur Henri Matisse... (aplauze) ...însă Henri Matisse reprezintă ultimele consecinţe ale Revoluţiei franceze, adică triumful burgheziei şi gustul burghez (aplauze vii).
Consecinţele „Artei moderne” sunt că am ajuns astăzi la un maxim de raţionalism şi la un maxim de scepticism.
Tinerii pictori moderni nu cred astăzi în aproape nimic... (bravo) ...Este cum nu se poate mai normal ca atunci când nu credem în nimic să ajungem să nu mai pictăm aproape nimic. Aceasta e situaţia întregii picturi moderne, inclusiv pictura abstractă, esteticiană, academică, şi unica excepţie e un grup de pictori ai şcolii din New York, care, din lipsă de tradiţie şi printr-un anume paroxism instinctiv care le este propriu, sunt foarte aproape de o nouă credinţă pre-mistică care se va declanşa de îndată ce lumea va deveni conştientă de ultimele progrese ale ştiinţei nucleare.
În Franţa există un exemplu la polul opus al şcolii din New York, tocmai din cauza atavismelor sale monarhice din punctul de vedere cosmogonic, prietenul meu pictorul Mathieu, atitudinea cea mai avansată faţă de academismul picturii moderne.
Acuma... nu sunt un orator, şi am venit aici mai ales pentru a face o comunicare ce va fi pseudoştiinţifică, fiindcă nu sunt un om de ştiinţă. Spun însă această comunicare savanţilor, şi mai ales morfologilor... se pare că nu e nici unul în sală? ...pentru a judeca până la ce punct delirul meu este creator şi valabil.
Comunicarea este următoarea:
La vârsta de nouă ani mă aflu în oraşul meu natal, Figueras, aproape gol în sufragerie şi mă reazem cu cotul pe masă, şi trebuie să simulez somnul pentru ca o tânără servitoare să mă bage în seamă; pe faţa de masă erau coji de pâine uscată, care mi-au produs o durere foarte acută în cot, corespunzând unui fel de extaz liric ce fusese precedat de cântul unei privighetori care mă răscolise până la lacrimi. Imediat după acest cânt de neuitat al privighetoarei şi după secvenţa cu cotul pe cojile de pâine am început să mă simt obsedat de-a binelea, în mod cu adevărat delirant, de tabloul „Dantelăresei” (o reproducere era atârnată în biroul tatălui meu pe care o puteam vedea prin uşa întredeschisă) şi de coarnele de rinocer. Iluzia pe care acest tablou mi-a produs-o, toţi prietenii mei au considerat fără să ezite că avea un caracter cu totul delirant.
Într-o zi, când am pierdut-o în plin Paris, n-am putut mânca şi a trebuit să mă întorc s-o caut. E una dintre angoasele mele cele mai mari din ultimii ani.
Am uitat să spun, în momentul în care vorbeam despre durerea pe care mi-au produs-o în coate cojile de pâine, că, de atunci încoace, toate emoţiile importante mă pătrund prin coate (ilaritate, aplauze). Inima, n-am simţit-o niciodată!
Preocuparea şi dragostea crescândă pentru Vermeer din Delft, şi mai ales pentru „Dantelăreasă”, au culminat cu hotărârea mea de a cere Muzeului Louvre permisiunea de a realiza o copie a acestui tablou.
Într-o dimineaţă sosesc la Louvre; eram şi atunci foarte preocupat de coarnele de rinocer, dar soseam la Louvre fără să ştiu ce avea să fie copia mea. Şi, spre marea surpriză a tuturor prietenilor mei şi a Conservatorului Muzeului Louvre, s-a putut vedea că, în loc de Dantelăreasă, apăreau pe pânză coarne de rinocer. Trebuie să spun că mă aşteptam oarecum (râsete, aplauze).
Proiecţie a „Dantelăresei” de Vermeer
Ceea ce m-a tulburat cel mai mult în acest tablou e că totul convergea spre un ac, spre un bold care nu e pictat, ci numai sugerat; foarte adesea, acuitatea acestui bold o resimţeam atât de reală în propria mea carne, în cot, încât mă trezeam tresărind brusc în miezul celor mai paradisiace sieste.
Întotdeauna acest tablou a fost considerat ca extrem de paşnic şi excesiv de calm. Pentru mine el reprezenta una dintre forţele cele mai violente în domeniul estetic, cu care numai antiprotonul, recent descoperit, poate fi comparat.
Proiecţie a copiei lui Dali: etapa Muzeul Louvre
Aceasta e copia pe care am făcut-o la Muzeul Louvre (rumoare în sală, râsete, strigăte: E mai bine ca originalul! Evident!...).
Pe atunci nu-nţelegeam aproape nimic din această operă şi a trebuit să petrec vara întreagă rumegând problema „Dantelăresei”, pentru a-mi da seama că de fapt trăsasem curbe care sunt riguros logaritmice.
Proiecţie a „Dantelăresei” terminate (versiunea Dali)
A urmat o nouă etapă, în care ciocnirea coarnelor de rinocer produce un fel de mici coji de pâine, un fel de mici corpusculi, care fac din nou vizibilă imaginea Dantelăresei. Ulterior credeam că trebuie să continui tabloul: ideile rinoceriene erau atât de evidente, încât am trimis o telegramă prietenului Mathieu spunându-i:
„De data asta nici vorbă de Muzeul Louvre, trebuie să mă prezint direct în faţa unui rinocer viu”.
Proiecţie: Gala şi Dali scăldându-se la Cap-Creuss
Am petrecut toată vara la Costa Brava, trăind mereu cu imaginea Dantelăresei; aveam vreo cincizeci în livada cu măslini, şi când mă duceam să mă scald, cu Gala, care e Gravida mea, aceea probabil care a împiedicat ca să devin un nebun adevărat, era şi ea prezentă.
În această vară, în Spania, persecutam studiul pe care-l întreprinsesem în ultimii doi ani asupra morfologiei florii-soarelui. Leonardo da Vinci trăsese şi el concluzii excesiv de interesante, pentru vremea lui.
Proiecţie: o floarea-soarelui
Dar, dintr-odată, am descoperit că în încrucişările de spirale, care formează floarea-soarelui, apare evident galbul1 perfect al coarnelor de rinocer.
Totuşi morfologii nu sunt deloc siguri că spiralele florii-soarelui sunt adevărate spirale logaritmice; sunt spirale care se apropie mult de acestea, însă fenomenul de creştere face că n-au putut fi niciodată măsurate cu exactitate riguros ştiinţifică, iar morfologii nu sunt deloc de acord dacă e vorba de spirale logaritmice sau nu.
M-am interesat deci imediat în legătură cu însuşi cornul de rinocer: în privinţa asta nu e nici o îndoială, n-a existat niciodată în natură un exemplu mai perfect de spirală logaritmică, decât în cornul de rinocer.
Îmi continuam studiile privitoare la floarea-soarelui şi, selecţionând şi urmărind permanent curbele mai mult sau mai puţin logaritmice ale acestei flori a soarelui, îmi era foarte uşor să văd silueta extrem de vizibilă a dantelăresei, coafura Dantelăresei, pernuţa Dantelăresei, oarecum în stilul unui tablou divizionist de Seurat.
În fiecare floare a soarelui am văzut poate vreo cincisprezece dantelărese diferite, unele mai apropiate ca altele de tabloul original al lui Vermeer.
Proiecţii juxtapuse floarea-soarelui şi „Dantelăreasa” de Vermeer
În momentul în care am văzut pentru prima oară puşi faţă în faţă, Dantelăreasa în fotografie, în imagine, şi un rinocer viu, mi-am dat seama că dacă ar fi fost să aibă loc o luptă, „Dantelăreasa” ar fi câştigat.
Astă-vară am înţeles limpede motivul: „Dantelăreasa”, morfologic vorbind, este ea însăşi un corn de rinocer (râsete, aplauze).
Aşa că ne găseam în situaţia, din punctul de vedere al bătăliei, că bietul rinocer apărea ca purtând în vârful nasului o micuţă Dantelăreasă, în timp ce Dantelăreasa însăşi era un imens corn de rinocer, având o maximă forţă spirituală, fiindcă, departe de bestialitatea rinocerului, ea era în plus simbolul monarhiei absolute, al castităţii. Vermeer este exact contrariul unui tablou de Henri Matisse, din punctul meu de vedere, şi, în ciuda marii stime pe care o am pentru acest pictor enorm de dotat, trebuie să spun că e prototipul – exemplu al slăbiciunii, fiindcă în pictura lui, care e departe de a fi castă ca aceea a lui Vermeer, care nu atinge obiectul, el violentează realitatea, o transformă şi o reduce la o proximitate roză.
Proiecţie: „Christ hypercubicus” de la Metropolitan Museum
Acesta e un tablou aproximativ normal, însă prietenul meu Descharnes, care lucrează în prezent la un film care se va intitula „Prodigioasa poveste a Dantelăresei şi a Rinocerului”, a analizat cu atenţie chipul lui Gala, care e prea mic aici pentru ca să ne dăm seama, dar care însă e format din optsprezece coarne de rinocer... (urale, aplauze, agitaţie etc.).
Proiecţie a unui fragment din „Metamorfoza lui Narcis”
Persoane care au analizat acest tablou au afirmat că există un raport evident cu ideea de pâine nu numai din punctul de vedere eucharistic, ci şi din punctul de vedere al materiei şi morfologiei sale. Toată viaţa am fost obsedat de pâine, am pictat de multe ori coji de pâine şi chiar aici e evident că forma genunchilor e calchiată după cojile de pâine pe care le-am pictat în trecut; dacă analizăm umbrele, găsim, de asemenea, ca şi în toate celelalte, galbul acestei forme, pentru mine cuasi-divină, a cornului de rinocer care ar fi baza întregii estetici caste şi violente.
Proiecţie: „Ceasurile moi”
Acesta e tabloul „Ceasurile moi”, care au fost mult discutate, fiindcă şi azi sunt întrebat de ce sunt moi, şi răspund inevitabil că „Un ceasornic, fie el moale sau tare, tot n-are nici o importanţă, ceea ce contează e să arate ora exactă”.
În acest tablou încep să apară simptome ale coarnelor de rinocer, care se detaşează, şi o aluzie precisă la dematerializarea constantă a acestui element care se transformă din ce în ce mai mult la mine într-un element întru totul mistic.
Forma cornului de rinocer nu e de origine romantică, nici dionisiacă, dimpotrivă, ea este apoloniană... fiindcă ...Rafael!
Proiecţie a unui tablou de Rafael
Am descoperit în Rafael, după cum se vede în mod limpede la gât, în forma gâtului, am făcut analize, – totul e format, ca şi aceste unghiuri, din cuburi şi din cilindri; Rafael picta numai cu galburi, cu forme foarte asemănătoare curbelor logaritmice prezente în cornul de rinocer.
Proiecţie a versiunii Dali a aceluiaşi tablou de Rafael
Iată o copie a aceluiaşi tablou de Rafael, care e în mod evident influenţată de obsesia mea rinoceriană.
Această crucificare de Rafael este unul dintre cele mai desăvârşite exemple de organizare conică a unei suprafeţe.
Aici nu e vorba de cornul de rinocer aşa cum îl concep, aşa cum este el în Vermeer şi care are o putere cu mult mai mare, – e cornul de rinocer pe care l-am putea numi neo-platonician.
Vom vedea graficul exact care a fost realizat după acest tablou şi care arată că lucrul esenţial e un plan în care toate figurile sunt repartizate după Divina Proporţie Monarhică a lui Luca Pacelli, care utilizează în mod constant în estetică cuvântul „Monarhic”, deoarece cele cinci corpuri regulate sunt în întregime guvernate de monarhia absolută a sferelor.
Şi acum, Salvador Dali va face o profeţie:
După studiul morfologic al florii-soarelui, am simţit că aceste mici puncte ale florii-soarelui, aceste mici curbe aveau un aer taciturn ce corespunde melancoliei profunde a lui Leonardo da Vinci însuşi; şi apoi, era prea mecanic, nu izbuteam cu adevărat să văd Dantelăreasa, din cauza unei anumite lipse de dinamism a florii-soarelui. Studiam... şi dintr-odată ochii mi-au căzut pe o fotografie a unei conopide... şi fenomenul morfologic al conopidei este identic cu cel al florii-soarelui, în sensul că e constituit, şi el, din adevărate spirale logaritmice.
Dar aici floarea are un fel de forţă expansivă, aproape o forţă anatomică, un fel de mormăială, de tensiune, asemănătoare cu fruntea încăpăţânată şi meningitică pe care o iubesc atât de pasional în „Dantelăreasa” lui Vermeer. Am văzut în această fotografie tocmai posibilitatea de a „vedea” Dantelăreasa: am încercat să-mi procur conopide, însă toate acelea pe care le-am găsit până acum sunt prea mici, n-au calităţile cerute pentru ca să pot vedea exact Dantelăreasa.
Acum sunt absolut convins că, de îndată ce va veni luna martie şi voi putea selecţiona conopide imense, voi lumina una dintre aceste conopide, voi pune s-o fotografieze sub un anume unghi şi vă dau cuvântul meu de onoare de spaniol că fotografia odată developată nu va mai fi o conopidă, şi că toată lumea va vedea „Dantelăreasa” de Vermeer cu propria-i tehnică (bravo, aplauze frenetice).
Acum am să povestesc mici anecdote de hazard obiectiv pe care le găsesc pasionante.
Mi s-a spus că Gingis Han auzise într-o zi cântând o privighetoare, într-un loc cu totul paradisiac (şi în care a dorit să fie îngropat), şi că, a doua zi, a văzut în vis un rinocer alb cu ochii roşii, un albinos. Gingis Han consideră acest vis ca o prevestire şi, din cauza rinocerului alb, renunţă la cucerirea Tibetului.
Există o mare analogie între acest episod şi o amintire pe care o am din copilărie şi care, după cum vă amintiţi, începe de asemeni cu cântul unei privighetori, care preceda apariţia obsesiei Dantelăresei, a cojilor de pâine uscată şi a coarnelor de rinocer.
În timp ce tocmai studiam viaţa lui Gingis Han, am primit următoarea comunicare: şi anume că dl Michel Gingis Han, Secretar general permanent al Centrului Internaţional de studii estetice, îmi cere să fac o conferinţă.
Atunci, evident, în virtutea imperialismului congenital care mă caracterizează, era un adevărat hazard obiectiv, remarcabil.
Acum două zile s-a produs un alt hazard – obiectiv – care m-a bulversat cu adevărat: cinam împreună cu Jean Cocteau (rumoare în sală) şi-i povesteam oarecum subiectul conferinţei mele; deodată a devenit palid şi mi-a spus: „Am un obiect care o să te uluiască”... Iată-l: acest obiect este probabil unul dintre cele mai rare din lume, căci acest obiect nu este nimic altceva pentru mine decât făclia cu care brutarul lui Vermeer îşi aprindea focul. Vermeer, care n-avea bani să-şi plătească brutarul, îi dădea în schimb tablouri, şi brutarul aprindea cuptorul cu acest obiect din Delft.
E, în tot cazul, o coincidenţă extraordinară, pentru că acest obiect conţine pasărea, conţine cornul care nu e de rinocer, dar care poate e totuşi mai mult sau mai puţin logaritmic şi au rămas într-adevăr puţine obiecte, Vermeer e o fiinţă foarte misterioasă şi nu se ştie nimic despre el care să aibă un raport atât de direct cu propria lui familie, ca acest obiect.
Nu înţeleg de ce, atunci când am vorbit despre Jean Cocteau, s-a produs un fel de rumoare, căci eu, în monarhia absolută a creierului meu, îi ador pe academicieni (aplauze) şi-i ador pe academicieni mai ales de când unul dintre cei mai iluştri academicieni ai Spaniei, filosoful Imperio Montes, a spus un lucru care mi-a plăcut foarte mult, căci eu m-am considerat întotdeauna un geniu, – a spus:
„DALI este fiinţa cea mai apropiată de arhanghelicul Raymond Lulle”.
Iar eu, după comunicarea din seara aceasta, cred, cu adevărat, că pentru a putea trece de la Dantelăreasă la Floarea Soarelui, de la Floarea Soarelui la Rinocer şi de la Rinocer la Conopidă, trebuie cu adevărat să fii sau să ai ceva în cap.
(Urale, aplauze îndelungate. – Sfârşitul conferinţei. Salvador Dali părăseşte amfiteatrul, protejat de Serge Lifar, de fratele acestuia, de pictorul Mathieu şi de câţiva prieteni, contra entuziasmului „delirant” al studenţilor.)
Notă
1 Galb, galburi şi galbe n. profil, contur rotunjit al unui element arhitectonic, al unui obiect de artă, al unei părţi a corpului omenesc: galbul pur al piciorului (din fr. galbe), Dicţionarul Universal al Limbii Române, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2006, p. 512.
* Fragment din textul conferinţei ţinute de Salvador Dali pe 17 decembrie 1955 la Sorbona. Acest text, preluat din revista „Secolul 20", nr. 7-8, 1977, constituie transpunerea exactă şi brută a benzii de magnetofon. Zgomotele diverse sunt notate. Salvador Dali n-a revăzut textul: e vorba deci de stilul lui vorbit, transcris fără retuşuri.