Amintiri prenatale
Pentru tiparPresupun că cititorii mei nu-şi amintesc deloc, sau numai foarte vag, de acea perioadă atât de importantă din existenţa lor care se întâmplă în pântecele mamei şi precedă venirea lor pe lume. În ceea ce mă priveşte, eu îmi amintesc de ea de parcă asta s-ar întâmpla chiar acum. Iată de ce înţeleg să încep această carte cu începutul cel adevărat, cu amintirile atât de rare şi atât de limpezi pe care le păstrez din viaţa mea prenatală. Ele vor fi, fără îndoială, primele de acest gen din istoria literaturii universale1.
Acestea fiind spuse, sunt sigur că voi isca amintiri asemănătoare în memoria cititorilor mei sau că cel puţin voi localiza în mintea lor o mulţime de sentimente, de impresii inefabile şi inexplicabile, de imagini de stări ale sufletului şi ale corpului pe care le vor asocia cu un soi de presentiment al amintirii lor din viaţa prenatala. N-aş putea decât să recomand, în legătură cu aceasta, cartea senzaţională a doctorului Otto Ranck: Traumatismul naşterii, care îl va lămuri pe cititor într-un mod mai ştiinţific. Amintirile mele personale din perioada de până la naştere, foarte lucide şi amănunţite, nu fac decât să confirme teza doctorului Ranck care compară această perioadă cu Paradisul pierdut.
Într-adevăr, dacă m-aţi întreba ce simţeam, v-aş răspunde imediat: „Era dumnezeiesc, era paradisul”. Dar cum era acest paradis? Nici o grijă, detaliile nu vor lipsi. Îngăduiţi-mi să încep cu o scurtă descriere generală: paradisul intrauterin e de culoarea focului din infern: roşu, oranj, galben şi albăstriu. E moale, nemişcat, cald, simetric, dublu şi vâscos. Încă pe atunci toată plăcerea, toată furia se ascundeau în ochii mei. Cea mai splendidă viziune era cea a două ouă-ochiuri suspendate în spaţiu. De aici provin probabil tulburarea şi emoţia pe care le-am încercat toată viaţa în faţa acestei imagini halucinante. Ouăle-ochiuri văzute înainte de naştere erau grandioase, fosforescente, şi desluşeam fiecare cută şi zbârcitură a albuşurilor uşor albăstrii. Cele două ochiuri ba se apropiau de mine, ba se îndepărtau, se mişcau ba la dreapta, ba la stânga, ba în jos, ba în sus. Irizate ca sideful, ele se micşorau încet-încet până dispăreau cu totul. Faptul că pot şi azi reproduce după dorinţă o asemenea imagine – deşi mai puţin intensă şi mai ales lipsită de magia de atunci – mă face să interpretez imaginea fulgurantă a ouălor ca pe nişte fosfene, acele senzaţii luminoase ce apar sub pleoapele lăsate când apeşi ochii. Îmi este de ajuns să copiez atitudinea caracteristică fătului, cu pumnii pe ochii închişi, şi totul renaşte în faţa mea. Aceasta aminteşte puţin de un joc de copii când în faţa ochilor apar cercuri colorate numite uneori „îngeri”. În asemenea cazuri, copilul se străduieşte să regăsească amintiri vizuale ale perioadei embrionare căreia îi duce dorul, apăsându-şi dureros orbitele. Luminile şi culorile pe care el le regăseşte îl fac să revadă divina aureolă a îngerilor zăriţi în Paradisul pierdut.
Se pare că toată viaţa imaginativă a omului tinde să reconstituie simbolic, prin situaţii şi reprezentări asemănătoare, această stare paradisiacă iniţială. Tot aşa cum ea se înverşunează să învingă oribilul traumatism al naşterii, în urma căruia suntem expulzaţi din paradis, trecând în chip brutal dintr-un mediu protector închis într-o lume deschisă tuturor primejdiilor, îngrozitor de „reală”, într-un cuvânt. Toate acestea sunt însoţite de fenomene de asfixie, de compresiune, de orbire, de sugrumare şi vor rămâne după aceea în conştiinţa noastră sub semnul angoasei, al stuporii şi al nemulţumirii.
Dorul de moarte s-ar explica adesea prin această impulsie de a ne reîntoarce acolo de unde venim. Sinucigaşii ar fi, de obicei, cei care nu au putut învinge acest traumatism al naşterii. La fel, omul care moare pe câmpul de luptă exclamă: „Mamă!”, exprimând dorinţa de a renaşte de-a-ndoaselea, de a se întoarce în paradisul de unde a fost expulzat. Nimic nu ilustrează aceasta mai bine ca obiceiul unor triburi primitive care îşi îngroapă morţii chirciţi şi legaţi în poziţia fetusului.
Nu este totuşi nevoie de moarte pentru a experimenta ceea ce am spus acum. Somnul e suficient. Căci, în somn, omul regăseşte ceva din acea stare paradisiacă pe care încearcă s-o reconstituie în cele mai mici amănunte. Atitudinile celor care dorm sunt, în acest caz, foarte instructive. Înainte de a adormi mă ghemuiesc sau, ca să spun mai exact, mă „găocesc” într-un fel caracteristic. E o adevărată pantomimă de mici gesturi, de ticuri, de mişcări, un soi de balet secret precedând clipa când te laşi pradă nirvanei temporare a somnului, prin care avem acces la parcele preţioase din paradisul nostru pierdut. Înainte de somn, stau „găocit” în poziţia embrionară, cu degetele mari strânse dureros de tare între celelalte degete. Spinarea mea caută să adere la placenta imaginară a cearşafurilor cu care încerc să mă înfăşor cât mai strâns. Chiar şi pe zăpuşeala cea mai mare am nevoie de acest înveliş al cearşafurilor fără de care nu pot dormi. Poziţia mea trebuie să fie totdeauna de o exactitate riguroasă. Degetul cel mic de la picior trebuie să fie neapărat mai la stânga sau mai la dreapta, buza de sus să atingă imperceptibil perna, şi abia atunci zeul Somn are dreptul de a mă poseda cu totul. Pe măsură ce el pune stăpânire pe mine, corpul meu dispare şi se localizează în întregime în capul meu, împovărându-l cu toată greutatea sa. Această reprezentare a mea regăseşte amintirea existenţei mele prenatale pe care aş putea să o definesc ca pe o anumită greutate în jurul a două cercuri: ochii. Mi-am închipuit şi reprezentat adesea monstrul somnului ca pe un cap greu, gigantic, aşezat pe un corp filiform sprijinit de cârjele realităţii. Când cârjele se rup, avem senzaţia „căderii”. Majoritatea cititorilor mei au încercat această senzaţie a căderii bruşte în hău, exact în clipa când somnul pune în întregime stăpânire pe ei. Trezindu-vă brusc, cu inima zbătându-se convulsiv, nici nu bănuiţi că senzaţia de ameţeală este o reminiscenţă a expulzării din rai la naştere.
Graţie lui Freud, cunoaştem semnificaţia erotică a tot ceea ce ţine de aviaţie2. Nimic nu este mai clar ca simbolul viselor de zbor. În mitologia modernă, zeificarea avionului şi a paraşutei maschează o frenetică şi derizorie iluzie a cuceririi cerului. Toţi cei ce se aruncă în vid nu au, în fond, decât o dorinţă: a renaşte cu orice preţ, chiar în alt fel, rămânând totodată agăţaţi de cordonul ombilical numit paraşută, stratagema paraşutei este firească la marsupiali ai căror copii, în loc să fie aruncaţi cu brutalitate în real, găsesc un refugiu intermitent în buzunarul pe care mamele lor îl au pe stomac. Iată de ce ele se obişnuiesc încet-încet cu viaţa exterioară. Cu aceste animale trebuie asemănate centauresele marsupiale inventate de mine.
Primejdia exterioară are virtutea de a provoca şi de a spori fantasmele şi reprezentările amintirilor noastre intrauterine3. Îmi amintesc de marile furtuni de vară în timpul cărora copiii care eram noi ne ascundeam sub mesele acoperite cu feţe de masă sau construiam la repezeală adăposturi din scaune şi cuverturi pentru a ne ascunde şi a ne feri ochii. Ce plăcere atunci să auzi tunetul bubuind afară! Ce minunate amintiri ale acestor jocuri!
„Găociţi” cu toţii înăuntru, ne delectam cu bomboane, cu pahare de apă caldă îndulcită cu zahăr, încercând să credem că viaţa noastră se întâmpla atunci într-o altă lume. Eu numeam acest joc din zilele cu furtună: „A face grote” sau „A se juca de-a Moş Patoufet”. Moş Patoufet era de multe generaţii eroul popular al micilor catalani. Era atât de mic, încât într-o bună zi, pierdut în câmp, a fost înghiţit de un bou care voia să-l apere. După ce l-au căutat peste tot, părinţii săi au început să strige: „Unde eşti, Patoufet?”, până când l-au auzit răspunzând: „Sunt în burta boului unde nu ninge şi nu plouă”.
Mic Patoufet, la rândul meu, regăseam în adăposturile artificiale contra tunetului majoritatea imaginilor legate de viaţa mea prenatală. Le provocam aşezându-mă în patru labe, cu genunchii şi mâinile atingându-se. Capul îmi atârna inert şi, bălăbănindu-l în toate părţile ca pe un pendul, făceam să se urce sângele în el4. Acest exerciţiu se prelungea până la momentul voluptuos al ameţelii. Atunci, fără să închid ochii, vedeam apărând bezne intense (mai negre ca tot ce se poate vedea în întunericul real), cercuri fosforescente unde se formau faimoasele ouă-ochiuri suspendate în spaţiu. Aceste ochiuri de foc se contopeau într-o pastă albă, moale şi amorfă, care se revărsa în toate părţile, luau toate formele posibile şi păreau să se supună dorinţei mele tot mai mari de a o vedea pulverizată, pliată, repliată, „găocită”. Eram în culmea plăcerii şi aş fi vrut ca totul să fie astfel.
Obiectul mecanic avea să devină cel mai mare duşman al meu şi înseşi ceasurile aveau să fie moi sau nu aveau să fie deloc.
Note
1 Domnul Haacon M. Chevalier, primul traducător al acestei cărţi în engleză, mi-a atras atenţia – lucru pe care nu-l ştiam – că unul din prietenii săi, domnul Vladimir Pozner, descoperise în Memoriile lui Casanova un capitol de amintiri intrauterine (n.a.).
2 Preocupările lui Leonardo sunt foarte instructive in această privinţă (n.a.).
3 Războiul din 1939 mi-a oferit multe exemple izbitoare. În timpul alertelor la Paris, desenam poziţii fetale „găocite” pe care oamenii le adoptau în adăposturi. Acolo primejdia exterioară era completată de senzaţia intrauterină pe care o poate da un beci întunecos şi umed. „Alertaţii” adormeau adesea cu un surâs fericit (n.a.).
4 O tânără şi drăguţă mamă mi-a spus confidenţial, nu demult, că fiica sa de cinci ani pretinde că-şi aminteşte să fi fost în ceruri, pe care le descrie ca un univers negru şi cald în care ea trăia cu capul în jos (n.a.).
În autobiografia sa, Viaţa secretă a lui Salvador Dali, povestită de Salvador Dali (Editura Cartier, Chişinău, 1996, traducere de Gheorghe Chiriţă, p. 23), autorul declară că şi-a scris amintirile, metaforic vorbind, înainte de a le fi trăit, contrar obiceiului, probabil pentru a-şi justifica libertatea debordantă de care a dat dovadă în expunere. Iar pentru a găsi un „teren” de totală detaşare caracteristic spiritului său creator, îşi începe relatarea amintirilor cu un capitol despre existenţa lui prenatală, contând pe curiozitatea cititorilor.