Peştele, florile şi fructele (povestea arborelui de pâine)
Pentru tiparCândva demult, în satul Ngiwal de pe insula Palau, situată în Oceanul Pacific, trăia o fetiţă pe nume Mora. Viaţa de atunci în Ngiwal era foarte grea. Pământul era atât de neroditor că nici taro* nu se putea creşte pe el. Sătenii, zile întregi, prindeau peşte cu plasele şi suliţa. Mora muncea alături de ceilalţi, dar când avea timp liber îi plăcea să se plimbe şi să exploreze împrejurimile.
Într-o zi ea a ajuns înotând până la o insulă mică, unde nu locuia nimeni. În mijlocul junglei de nepătruns Mora a descoperit un copac neobişnuit. Frunzele acelui copac aveau verdele oceanului şi străluceau precum razele soarelui. Iar ramurile lui erau doldorade flori neobişnuite.
Mora a rupt o floare. Spre surprinderea ei, a văzut cum un peştişor a sărit din ramura frântă a pomului şi i se zbătea în palmă. Fetiţa a mai rupt o floare. Un alt peştişor a apărut zbătându-se. Mora privea la copacul înalt, cu puzderia de flori şi se gândea la satul ei, unde oamenii trăiau zile când nu aveau nimic de-ale gurii.
– Dacă în fiecare din aceste flori este câte un peştişor, s-a gândit ea, atunci copacul ar putea să ne hrănească pe toţi.
Şi-a prins floarea şi peştişorul în cordonul fustiţei şi a înotat înapoi spre Ngiwal cât de repede a putut.
Mai întâi a mers la mama ei şi i-a povestit despre copac. Mama a dat din cap şi a zis:
– Poveşti de adormit copiii!
Apoi s-a dus la tatăl ei.
– Un vis frumos, a spus el.
Atunci Mora l-a căutat pe bătrânul satului, în templul lui de lemn. I-a vorbit cu mult respect:
– Pe mica insulă din preajma satului Ngiwal de pe insula Palau, situată în largul Pacificului, creşte un copac, care are câte un peştişor în fiecare floare.
Bătrânul a privit-o de sus în jos şi a zis:
– Nostimă poveste, nepoţico! Cum aş putea şti şi eu dacă e adevărată?
Mora a scos de sub cordonul fustiţei floarea cea ciudată şi peştişorul şi i le-a pus bătrânului în palmă.
– Arată-mi acest copac, a rugat-o bătrânul şi a chemat patru săteni, care l-au dus cu o luntrepe insulă.
Mora i-a condus până la copac. Când bătrânul a rupt o floare, din tulpina acesteia numaidecât a sărit un peştişor.
– Ce minune! au exclamat cei patru săteni şi s-au năpustit cu toţii să culeagă florile ciudate şi ţepoase, prinzând peştişorii care săreau din tulpinile rupte.
– Peştişorii aceştia sunt cam mici, a spus unul dintre săteni şi a scos un topor. Să tăiem o creangă şi să vedem ce se va întâmpla atunci.
Şi deodată s-a repezit şi a retezat un ram mai gros, din care a căzut un ton** mare, argintiu.
– Nu va mai trebui să pescuim în apele oceanului vreodată! se bucurau sătenii.
Acel arbore de pe mica insulă din preajma satului Ngiwal de pe insula Palau, situată în apele Oceanului Pacific, a adus mult peşte sătenilor. Tot ce trebuiau ei să facă era să taie ramurile din care ieşeau destui peşti încât să ajungă tuturor. Sătenii erau fericiţi şi uitaseră de timpurile grele.
Într-o zi Mora s-a dus să-şi viziteze copacul şi a văzut că acesta nu mai era verde ca oceanul şi strălucitor ca soarele. Îi căzuseră aproape toate frunzele şi-i rămaseră doar câteva ramuri. Dar cel mai trist era că, atunci când topoarele sătenilor loveau în copac, ea auzea un plânset.
– Sufletul copacului este nefericit, le-a spus ea sătenilor care adunau peştele. Îl aud cum plânge de durere.
– Noi nu auzim nimic, i-au răspuns sătenii. Ş-apoi, dacă sufletul copacului ar fi fost nefericit, ne-ar mai fi dat el peşte?
Mora nu a ştiut ce să răspundă. Dar când sătenii au plecat, sub copac, ca din senin, a apărut o bătrână. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe obrajii brăzdaţi de riduri, iar în mâini ea ţinea un castron gol.
– De ce plângi, bunico? a întrebat-o Mora.
– Acest arbore moare, a suspinat bătrâna. În curând topoarele ascuţite îl vor omorî şi nu voi mai avea cu ce să mă hrănesc.
– Dar ce putem face noi? a întrebat Mora. Doar acest minunat copac a fost creat pentru a ne oferi hrană.
Bătrâna a privit-o cu ochii ei asemănători ochilor unei broaşte ţestoase.
– O floare ruptă nu poate da fruct, a zis ea şi a dispărut.
Mora a stat un timp sub copac, tot gândindu-se la cele spuse de bătrână. Sprijinită de tulpina scorţoasă, privea la cele câteva ramuri verzi care creşteau drepte şi puternice. Iar când a desfăcut petalele unei flori, înăuntru a găsit un mic sâmbure.
– O floare ruptă nu poate da fruct, murmura ea.
Acum ea a înţeles ce trebuie să facă.
A doua zi dimineaţa, când au venit sătenii cu topoarele, au găsit-o pe Mora sub copac.
– La o parte, fetiţo. Trebuie să culegem peştele pentru ziua de azi.
– Astăzi – nu, a spus Mora hotărâtă. Arborele este bolnav. El are nevoie de o zi pentru a-şi reveni. Întrebaţi-l şi pe bătrânul satului. El îmi va da dreptate.
Sătenii au privit-o cu suspiciune. E adevărat, Mora era doar o fetiţă. Şi cu toate astea bătrânul satului o crezu pe cuvânt cândva. Şovăind, ei au plecat cu promisiunea de a reveni în ziua următoare.
Când au venit a doua zi, Mora le-a aţinut calea.
– Arborele e încă bolnav, le-a spus ea. Să-i spuneţi bătrânului satului că mai e nevoie de încă o zi.
– Ce prostie! mormăiau ei nemulţumiţi, îndepărtându-se.
Mora se bucura pentru florile ţepoase care începuse să-şi lase petalele.
În a treia zi sătenii l-au adus pe bătrân cu ei.
– Fetiţo, satul e flămând, i-a spus bătrânul Morei. Trebuie să adunăm peştele din copac.
– Dar unde sunt suliţele şi plasele noastre de pescuit de altădată, bunicule? l-a întrebat Mora cu respect. Am uitat noi oare să le folosim?
Bătrânul stătea încruntat, iar sătenii bombăneau supăraţi. E adevărat, ei cam uitaseră să pescuiască cu metode tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.
– Nouă ni-e foame! a strigat unul dintre ei. La o parte!
Şi ceilalţi au ridicat topoarele.
– Priviţi copacul! le-a strigat Mora.
Toate acele flori ciudate, ţepoase dispăruseră şi în locul lor erau nişte fructe rotunde şi verzi cu coaja zbârcită. Mora s-a urcat în copac şi uşurel a scuturat o creangă. Unul dintre acele fructe a căzut jos şi s-a spart în două, scoţând la iveală un miez alb şi cărnos.
– Ce fruct o mai fi şi acesta? a întrebat bătrânul satului, ridicându-l de jos. Până acum nu am mai văzut ceva asemănător.
– Bucătari, a ordonat el, mergeţi în sat şi vedeţi ce putem prepara din el.
În curând sătenii au descoperit că multe se puteau pregăti din acel fruct neobişnuit. El putea fi copt, prăjit, murat şi îţi potolea foamea destul de bine. Bătrânul satului l-a numit fructul arborelui de pâine, declarându-le tuturor că mai mult nici un topor nu se va mai atinge de acel copac.
Arborele de pâine a devenit iarăşi verde ca oceanul şi strălucitor ca soarele. Mora a sădit seminţele arborelui peste tot unde a putut. Acum erau destui copaci să se poată hrăni întregul sat Ngiwal şi chiar întreaga insulă Palau.
Iar sătenii, când li s-a făcut dor de peşte, au luat suliţele şi plasele şi au plecat să pescuiască în apele largi ale Pacificului. Ei şi-au amintit vechile metode de pescuit şi i-au învăţat pe fiii şi fiicele lor să le folosească. De asemenea, le-au transmis şi povestea Morei, fetiţa care a oprit topoarele din Ngiwal şi a transformat florile cu peştişori în fructe.
Note
* Taro – plantă tropicală care are rădăcinile comestibile.
** Ton – peşte de mare răpitor.
Traducere din engleză de Eugenia Bejan
© Joyce Sidman, 2007. Toate drepturile rezervate.
Joyce SIDMAN
Scriitoare pentru copii din SUA. S-a născut la 4 iunie 1956 în Hartford, Connecticut. Scrie în special poezie. Ţine cursuri de creaţie literară în şcoli. A primit mai multe premii şi menţiuni în domeniul literaturii.
Cărţi editate: Butterfly Eyes and Other Secrets of the Meadow (Ochii de fluture şi alte secrete ale luncii), Song of the Water Boatman & Other Pond Poems (Cântecul barcagiului şi alte poeme din eleşteu), The World According to Dog (Lumea văzută de un câine), Eureka!, Poems about Inventors (Evrica! Poeme despre inventatori) şi altele.
Povestea Peştele, florile şi fructele este recomandată la lecţiile de lectură pentru clasa a şaptea în şcolile din Statele Unite.
E.B.