Măcel în Georgia (fragment de roman)
Pentru tipar19.
Angelo s-a ridicat şi s-a pornit să treacă drumul ca să-şi cumpere un pachet de ţigări şi Enrico s-a luat după el vrând să-l convingă s-o lase pe Georgiana în zeama ei, pentru că aceasta e o pupăză pe care toată lumea o fute. Şi când era gata să-i spună că e o fleoarţă, pe care, acum câteva ore, a futut-o şi el, s-au trezit împresuraţi de o laie de tineri. În timp ce unul dintre ei îi întrebă: „Tkven kartveli hart?”1, Che Guevara se făcu broască pe pământ. Enrico i-a răspuns, cu gura asudată: „Net, mî maldavani”2. Dar tânărul insistă: „Kartulad vlaparakob?”3, ceea ce-l făcu pe Enrico să se înmoaie ca o plăcintă. Tânărul îşi înăspri vocea: „Ra saheli gakvt?”4, şi Enrico bolmoji: „Maia imea Enrico a evo Angelo”5. „Kartulad, şeidzleba!”6, nu se dădu bătut tânărul. Şi Enrico îi zise: „Ne magu pa gruzinskii”7. Tânărul îl înşfăcă pe Enrico de guler: „Pacemu ne mojete? Stolico let jivete v Gruzii i niznaite gruzinskii iazâc?! Cac ăta mojno, svini!”8. Enrico protestă: „Mî ne svini, mî maldavani”9.Tânărul nu voia să creadă că sunt moldoveni: „Dacă sunteţi moldoveni, de ce nu staţi la naiba în Moldova voastră?”.
Unul dintre tineri strigă: „Bine, dacă ştiţi georgiana, vă lăsăm în pace...”, dar nici Enrico şi nici Angelo nu au putut bâigui niciun cuvânt în georgiană.
Şi atunci flăcăii au început să urle: „Cemodan, vogzal, Kişinev!”10 şi s-au năpustit asupra lor, şi i-au culcat la pământ, şi au prins să-i izbească cu picioarele, iar Enrico zbiera: „Bă, ce voi aveţi apă la cap?”.
„Da, bine, vă lăsăm în pace, dacă ne demonstraţi că ştiţi georgiana”, au cedat tinerii.
„Tkven iţit cartulad?”11, dar Enrico şi Angelo se beleau la ei ca boii la poartă nouă, ceea ce-i făcu pe tipi să-şi iasă cu totul din balamale. „Mă, puli belite, ce naiba cătaţi voi în Georgia dacă nu ştiţi limba gruzină? Cemodan, vogzal, Kişinev! Mancurţilor, rusofoni jegoşi, aţi venit să rusificaţi poporul georgian! Scursuri rusofone!”.
Handralăii care le dădeau în tărbacă nu ştiau că-i desfigurau pe cel care o futuse pe teleleică şi pe guguştiucul care îi cerea sfaturi cum s-o cucerească, deşi, în adâncul sufletului său, nu mai trăgea nădejde s-o mai aibă vreodată. Culmea e însă că nici Enrico, dar cu atât mai mult Angelo, habar nu aveau că găliganilor care-i snopeau, în acele clipe, tot la Georgiana le stătea mintea: se gândeau cum s-o găsească şi s-o ardă pe fata pe care, acum vreo oră, o văzuseră ieşind, semidezbrăcată, dintr-un bar din oraşul vechi.
Şi în timp ce tinerii îi stâlceau faţa, Enrico era chiar bucuros un pic, pentru că, cel puţin acum, Angelo nu-i mai cerea sfaturi cum s-o cucerească pe Georgiana. Totodată, era surprins că nu simte absolut nici o durere, de parcă ar fi fost izbit în burtă sau în nas cu nişte picioare sau mâini de vată sau cu nişte bulgări de zăpadă. Faţa totuşi i se umplu de un lichid purpuriu şi vâscos. Sângele i se scurgea în gură şi sub gulerul cămăşii şi, în timp ce alte şi alte picioare îi înnegreau ochii, Enrico îşi aminti cum la Chişinău, el şi câţiva prieteni de-ai săi, înarmaţi cu lanţuri şi bâte, ieşeau seara la vânătoare de ruşi, chestionându-i pe tinerii pe care-i întâlneau în parc sau în stradă dacă ştiu sau nu limba moldovenească. Mulţi nu ştiau nici măcar ce înseamnă bună ziua sau mulţumesc şi din ce limbă sunt. Ei bine, Enrico şi prietenii săi le dădeau o şansă, oferindu-se să-i înveţe, pe gratis, limba băştinaşilor. Învârtind lanţurile de fier în mâini, le cereau să repete după ei: „Bună ziua, îmi zice Anton. M-am născut pe 7 martie. Sunt din Chişinău şi iubesc Moldova”. Unii însă se încăpăţânau să nu repete aceste cuvinte şi expresii, motivând că sunt prea grele pentru ei. Pe aceştia îi zvântau în bătăi, dar pe cei care acceptau să înveţe nişte formule de politeţe în română îi lăsau în pace. Se apucau să-i desfigureze doar pe cei fiţoşi, pe cei care strâmbau din nas la auzul vorbelor moldoveneşti. Spre deosebire de banda criticului literar Dionisie, Enrico şi amicii săi nu-i poceau niciodată pe oamenii binevoitori, dornici să înveţe limba indigenilor. Gaşca lui Dionisie însă începea să-i pizdească imediat cum aceştia deschideau gura şi vorbeau în rusă. Şleahta lui Dionisie curăţa cafenelele de consumatorii ruşi, conducându-se de ideea că nu e normal să mănânci în vreun bar sau restaurant din Chişinău dacă nu ştii limba moldovenească, şi după ce-i izgoneau pe ruşi din cafenele, Dionisie arbora un drapel tricolor pe tejghea, lăsându-i în local doar pe cei care vorbeau româneşte.
Enrico şi prietenii săi însă nu au procedat niciodată aşa. Mai întâi de toate, ei căutau să le ofere o şansă celor care nu cunoşteau nicio boabă în română. Aveau la ei câteva manuale de învăţat rapid româna, cumpărate din banii lor proprii pentru a le dărui celor care se arătau interesaţi s-o însuşească. Enrico şi prietenii săi încercau să-i deprindă pe tinerii ruşi mai binevoitori cum se zice noroc, ce mai faci, cum te cheamă, de unde eşti, dumneavoastră, doamnă, domnule şi unii repetau după ei până când însuşeau aceste cuvinte sau expresii, şi aceşti tineri deveneau pe loc prietenii lor şi Enrico îi învita în vreun bar oarecare unde se făceau cu toţii varză. Erau călcaţi în picioare doar cei care refuzau categoric să pronunţe barem un cuvânt în limba română.
Acum însă Enrico scuipa sânge şi îşi dosea capul cu mâinile. La Chişinău totuşi alţii stăteau ghemuiţi în faţa sa scâncind de spaimă. Dar Enrico nu mergea niciodată prea departe cu bătaia, el se limita doar la câteva picioare şi pumni în gură, spre deosebire de Dionisie sau de aceşti tineri zurlii care, probabil, îşi propuseseră să-i căsăpească de tot.
Când unul dintre tineri ridică o Pşenicinaia în aer ca să-l plesnească în creştet, Enrico îşi aminti, din nou, cum, în Chişinău, odată îi sărise muştarul în troleibuz, atunci când îi întreba pe cei din faţa sa coborâţi?, şi aceştia îl priveau ca şi cum ar fi căzut de pe lună: „Şto vî scazali? Vî magli bî gavariti na narmalinâm celoveceskom iazâke?A şto blea ăta za iazâk na catorom vî gavarite?12. Blea, fasşâstî, padnimaiut golovu. Mulî nesciastnâie! nada maciti vseh v sartire”13. Fireşte că reacţia lui Enrico şi a prietenilor săi nu fu una neapărat prietenoasă, indivizii respectivi fiind puşi la punct, chiar în troleibuz.
Înainte ca sticla să i se împlânte în moalele capului, Enrico îşi mai aminti cum noaptea mărşăluia pe străzile Chişinăului urlând cât îl ţineau bojocii: „Cemodan, vogzal, Rasia! Vaşa mati jdet vas damoi! Uberaitesi von! Tambovskii volk vam brat!”14, iar după ce Pşenicinaia se sparse de capul său, o Pşenicinaia încă nebăută, Enrico se mai întreba, prăvălindu-se pe asfalt, cum se face oare că tocmai el e făcut rusofon şi tocmai lui i se cere să se care acasă când el, de fapt, nu e niciun fel de rusofon şi în rusă refuză să vorbească sau stâlceşte în mod intenţionat cuvintele şi din principiu nu-l citeşte pe Tolstoi sau Dostoievski, pentru că aceştia au scris în rusă, o limbă pe care „când o auzeam eminamente îmi venea să borăsc”, şi, în general, nu voia să aibă niciun fel de relaţii cu ruşii. Pentru că avea impresia că aceştia sunt iniţiatorii unei cabale contra românilor. După părerea lui, dacă un rus vede că eşti român, atunci neapărat o să încerce să-ţi pună piedici: medicii ruşi îţi vor prescrie un tratament greşit, în mod special, iar vânzătoarele îţi vor vinde cu bună ştiinţă salam alterat. De ce oare îl invitau cunoscuţii săi ruşi să-i viziteze? Bineînţeles, ca să-l otrăvească. Mai mult decât atât, toţi ruşii vor să te domine. Ei te vor respecta numai atunci când te vor frânge. Te vor iubi doar dacă devii robul lor şi le îmbrăţişezi viziunile. Dar dacă gândeşti altfel decât ei, atunci te vor urî toată viaţa. Ei nu pot accepta ca lumea să nu le dea dreptate. Prietenii lor sunt doar cei pe care-i ţin sub papuc. Dacă însă vrei să-ţi dezdoi spatele, atunci te vor pocni sălbatic peste gură. Fireşte că Enrico le dejucase planurile, dar cum putea să le explice toate lucrurile astea tinerilor ăştia năbădăioşi care-l pocneau cu picioarele în coaie. Enrico îi vedea ca printr-un ciur, dar încă mai voia să le strige băieţilor ăia supăraţi care-l rădeau cu cosorul: „Rebeata, zdesi cacaia-ta nedarazumenia. Vî ne tak poneali menea. Ia svoi, rebeata!”15, dar nu le mai strigă nimic, pentru că sticla se sparse în mii de cioburi în capul său şi îşi pierdu cunoştinţa. Leşină la picioarele lor, fără a mai spulbera această neînţelegere bizară şi inexplicabilă, care-l plasase de partea cealaltă a baricadei, cu toate că şi el voia să-şi cureţe patria de străini şi milita pentru o Moldovă doar pentru moldoveni, la fel ca şi aceşti tineri care voiau o Georgie exclusiv a georgienilor, în care să răsune peste tot doar limba georgiană.
20.
Da, eu încă mă mai gândeam la Georgiana, cu toate că fusesem rupt în bătăi. Pe alături lumea trecea indiferentă, aşezându-se pe terasă, îmbrăţişându-şi amici şi ridicându-şi în aer paharele pline cu vin, în timp ce eu încasam pumni în plină figură, iar Enrico zăcea fără cunoştinţă în stânga mea. Se pare că nimeni dintre cei care se aflau în acele clipe pe terasă n-a înţeles că doar la câţiva paşi de ei s-a încins o ciomăgeală adevărată sau poate că au înţeles asta, dar îi durea fix în căclâie de ceea ce se întâmpla alături de ei. Oricum, ei veniseră acolo să bea ceva şi să stea la o parolă cu prietenii lor şi nu să-i despartă pe nu ştiu ce bătăuşi machiţi. Doar câţiva miliţieni se legănau de pe un picior pe altul, distrându-se pe seama noastră. Cu siguranţă că ne-ar fi scos de acolo pe tărgi, dacă nu apărea ca din pământ cecenul ăla cu nas turtit, cu care făcuserăm greva foamei. Giokar se băgă între noi şi tinerii ăia orbiţi de furie, scoţând din buzunar un şiş. Îl smulse pe Enrico din mijlocul lor, îl cără la baie şi îl stropi cu apă până când amicul meu îşi reveni. Dar treaba asta îi întărâtă şi mai tare pe tineri şi cine ştie cum s-ar fi terminat toată daravela asta, dacă nu ar fi sărit între noi Iulius, fluturând teancul ăla de ruble roşii deasupra capului.
Îndată, toată tensiunea aia a plesnit ca o bulă de săpun. Iulius şi-a întins mâinile uriaşe în părţi şi s-a adresat mirat lui Giokar şi georgienilor care roiau în jurul meu: „Da ce naiba se petrece aici? Eu sunt din Vilnius, din Lituania, eu sunt din Europa şi aceştia sunt prietenii mei. Terminaţi dracului cu porcăriile astea. Fac cinste la toată lumea. Vă invit pe toţi în bar. Eu plătesc”. Iulius îl strânse la piept pe primul tânăr pe care îl văzu şi cu acesta îmbrăţişat avansă pe terasă, urmat de toată gaşca aia de bătăuşi, spre dezamăgirea miliţienilor care se aşteptau să vadă un adevărat măcel caucazian.
Gloata de mardeiaşi s-a revărsat pe terasă, ocupând toate mesele libere, şi Iulius le-a pus în mâini noilor lui prieteni câte un pahar gol, cam prost spălat, dar nimeni nu a observat fleacul ăsta, toţi observând altceva, cum paharele s-au umplut momentan.
Paharele se deşertau în ritmul rafalelor de mitralieră, ca, doar peste câteva minute, tinerii ăia care voiseră să ne termine un pic ma înainte să ne îmbrăţişeze şi să ne pupe fericiţi, de parcă am fi fost cei mai buni prieteni de pe lume. Totuşi cel mai pupat era Enrico, care stătea ameţit pe un scaun, cu un pahar de coniac în mână.
Mi-am amintit că tot cu pupături şi cu îmbrăţişări se termină şi nebunia din vara trecută de la Flutura, unde m-am dus să-mi vizitez bunicii. Ceea ce se întâmplase la Flutura însă nici măcar nu se putea compara cu zghehuiala de acum câteva minute. La Flutura fusese o adevărată păruială, o beşteleală de proporţii. Tinerii care se răsculaseră contra mea voiau să mă ciomăgească cu orice preţ.
Zavera se aprinse nu ştiu cum fulgerător, la clubul din sat, unde lumea ţopăia pe ritmul unei melodii foarte populare – „kucikudum, tri colodţa, / sahrani, sahrani nas ot solnţa...”16. Scandalul se declanşă după ce am scos din geantă un steag tricolor şi l-am arborat deasupra cozorocului uşii. Nu ştiu cine a observat primul acest lucru, dar când flăcăii din sat au ieşit în curte şi şi-au aruncat privirile în sus şi au văzut tricolorul românesc, şi-au ieşit din pepeni. Discoteca s-a spart pe loc. Fetele au spălat putina, iar flăcăii s-au îngrămădit ciucure în jurul meu. „Şine a făcut căcatul ista?”, au început să se grozăvească aceştia. Da, bineînţeles, am recunoscut că era opera mea. „A ta?”, a urlat Caşu, „şine eşti tu, mă pulî cu ochi, dă-l jos mai repidi, căşi aista e steagul pidarilor de români, da noi nu suntem români, noi suntem moldoveni”.
Dar eu n-am vrut să-l dau jos şi Caşu se răţoi şi mai avan la mine, că de ce dracului am înlocuit drapelul roşu de pe club, drapelul Uniunii Sovietice, cu cârpa asta românească: „Şi avem noi în comun cu România, pulî borâtî şi eşti? Aşiia sunt burghezi şî moşieri, aşiia ni-au bătut cu bişiurile peste gură. Tu vreai sî şim cu aşiia, ca iarăşi sî ni snochească în bătăi. Asta vrei tu! Ieu am făcut Afganistanul, sulî câcăşioasî şi eşti, eu te gâtui cu mâinili mele. Tu vrei sî vinî românii încoaşi, da eu am sî-i împuşc pe tăţi, căcat împuţât şi eşti!”.
Un flăcău mai bătrâior a urcat pe acoperiş şi a coborât cu tricolorul în braţe şi băieţii au prins să-l calce în picioare, iar un alt flăcău tomnatic s-a întors de acasă cu un steag roşu şi l-a înfipt pe acoperiş. Dar Caşu tot nu se liniştea şi spumega de furie, învârtindu-se nervos în jurul meu.
Cu toate că tatăl meu m-a dat la internat după moartea mamei mele, îi ştiam pe fiecare în parte. Cu toţii erau fii de ţărani, o duceau greu, niciunul dintre ei nu avea blugi, adidaşi sau o geantă cu curea, niciunul dintre ei nu avea schiuri sau magnetofon şi eu îi priveam încurcat şi nu înţelegeam de ce şi pentru ce aceşti adolescenţi de şaisprezece ani sau aceşti flăcăi de douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi de ani iubesc Uniunea Sovietică, odată ce Uniunea Sovietică nu le-a dat aproape nimic în această viaţă. Dar ei o iubeau. O iubeau cu patimă. O iubeau aproape ca pe o femeie. O iubeau fără a se gândi de ce o iubesc şi fără a face vreo legătură între părinţii lor care smulgeau de dimineaţă până seara târziu frunze de tutun pe câmpiile accidentate din jurul satului.
Toate curţile lor erau înecate sub mormanul frunzelor de tutun. Aşijderea şi curtea bunicilor mei era brăzdată de sfori pe care se uscau frunze de tutun. Nu aveai pe unde să treci de atâtea frunze de tutun, iar în drum puteai să ajungi doar mergând pe brânci. Dar tinerii care se zborşeau la mine nu vedeau nicio legătură între faptul că încă din clasa întâi căraseră şi ei în spate grămezi de frunze de tutun şi acest drapel roşu care flutura, acum, deasupra cozorocului uşii.
Ei iubeau la nebunie tot ceea ce ţinea de Uniunea Sovietică, cu toate că părinţii lor mai departe de Ungheni nu au fost nicăieri: nici măcar Chişinăul sau Bălţiul nu l-au văzut; nu au văzut nicio singură ţară străină; nu au fost niciodată la mare sau la sanatoriu; nu ştiau cum arată o salată de crabi şi nu au mâncat niciodată măsline.
Ei iubeau patria sovietică, cu toate că nu aveau nici măcar o şosea care să lege Flutura de restul lumii şi, ca să ajungă la Ungheni, trebuiau să meargă vreo şapte kilometri pe jos. În satul lor nu venea ambulanţa şi niciunul dintre ei nu avea telefon. Exista un singur telefon pentru tot satul la poştă.
Băieţii însă formaseră un crug de fier în jurul meu, vrând să-mi dea la moacă. Îmi era limpede că nu aveam cum să fug. Caşu s-a gândit însă să-mi dea o şansă: „Cacî-ti pe tricolor dacă vrei sî scapi jiu şî nevătămat de aişi”, dar eu nu am vrut şi tipii au prins să urle la mine. „Şine te crezi, oaie cufuritî?”, se răscocorau ei şi, pe rând, se apropiau şi mă apucau de gulerul cămăşii. Dar încă nu-mi trăseseră nicio palmă. Era clar însă că se va lăsa cu o scuturătură serioasă şi că măcelul nu mai putea fi evitat.
Un tip şi-a dat jos pantalonii şi s-a căcat pe tricolor şi Caşu insistă: „fă şî tu la fel şî nu ti atinjim nişi măcar cu un dejit”, dar eu nu voiam şi basta şi atunci Caşu se apropie de mine şi mă scuipă în faţă.
Apoi se întoarse spre toată strânsura aia de oameni şi îi aţâţă: „Amu sî-i scoatim tricolorul din cap. Pi el, băeiţi, spărjeţi-i nasul”. Şi când toată adunătura aia era gata să tăbărască asupra mea, apăru bunica mea cu o prăjină lungă în mână care prinse să strige: „Nu-l atinjeţi pe nepotul meu. Şini-l atinje, o să aibî de furcî cu mini”.
Când au văzut-o pe bătrână, tipii au rămas cu ochii holbaţi şi au făcut un pas înapoi, şi cât timp aceştia erau debusolaţi şi nu ştiau cum să reacţioneze, pentru că nu puteau da într-o bătrână pe care o ştiau, bunica m-a extras din gura lupului.
Dar eram atât de speriat, că nu mă mai ţineam pe picioare. Bunica mă împingea înainte, până când am ajuns în dreptul magazinului. Văzând că le-am scăpat printre degete, tipii şi-au revenit din buimăceală şi s-au luat după noi, urlând: „Nu-i lăsaţi sî ni scapi. Moarti românilor!”.
Alergam din toate puterile şi, aşa cum fugeam, mi-am pierdut pantofii din picioare, dar nu m-am mai întors să-i caut, căci tipii urlau, şuierau şi înjurau, scurtând distanţa care ne separa.
Dar nu toţi s-au luat după noi. Câţiva rămăseseră la club, unde s-a reluat discoteca şi unde se zbenguiau din nou pe ritmurile săltăreţe ale melodiei „kucikudum, tri colodţa”.
Bunica îmi asigura spatele, învârtind prăjina în dreapta şi în stânga sa pentru a-i ţine pe junii turbaţi la distanţă şi pentru a-mi da posibilitate să mă îndepărtez. Caşu însă i-a smuls-o din mâini, i-a făcut-o bucăţi, i-a tras o palmă şi bunica a căzut. Flăcăii au sărit peste ea şi au alergat să mă prindă, dar deja era prea târziu, căci ajunsesem acasă, unde tremuram de frică. Flăcăii au asediat poarta. Se îngrămădiseră în faţa casei bunicilor mei şi încercau să doboare gardul. Câinii lătrau de mama focului. Nicuriuc aruncă cu un borcan în fereastră şi sparse geamul şi atunci a ieşit afară bunicul Vasile care avea cam în jur de şaptezeci de ani, cu coasa în mâini. Deschise poarta şi începu să strige: „Pe şine-l prind îi tai pişioareli!”. Învârtea coasa în jurul său hotărât să nu cruţe pe nimeni şi cârcotaşii au dat înapoi, retrăgându-se spre fântână. Caşu a luat-o la fugă, ca peste câteva minute să se întoarcă şi el cu o coasă. La fel a făcut şi Nicuriuc şi, din acel moment, a început războiul. Văzând că bunicul Vasile era atacat de vreo trei flăcăi cu coase ascuţite, a ieşit şi bunica Maria cu o coasă în mâini, iar eu am urmat-o cu o bară de fier. Ne-am postat în stânga şi în dreapta bunicului Vasile, înfruntându-i pe flăcăii înarmaţi cu coase şi topoare care răgeau: „Moarti românilor!”. Probabil că ne-ar fi făcut chiseliţă, dacă bunica n-ar fi strigat deznădăjduită: „Arde casa!”, şi toată lumea a încremenit locului, înţepenind cu coasele sau topoarele deasupra capetelor, în aer, chiar în timp ce se pregăteau să lovească. Căci casa, într-adevăr, ardea. Şi-au aruncat coasele sau topoarele la pământ şi au alergat după bunicul Vasile care a scos din casă vreo zece căldări. Imediat au format un lanţ viu între fântână şi casa cuprinsă de flăcări. Transmiteau căldările din mână în mână, cu viteza luminii, spre casa linsă de flăcările duşmănoase. Toţi participau la stingerea incendiului, indiferent de tabăra din care până atunci făcuseră parte. Ba mai mult decât atât, satul se trezea din somn şi oamenii alergau spre casa bunicilor mei, mistuită de pojar, cu căldări pline cu apă. Dar după ce focul a fost stins, lupta izbucni din nou. De data asta însă fără coase. Caşu s-a aruncat asupra mea, dar între noi s-a băgat bunicul Vasile care i-a lipit o palmă răsunătoare, încât junele scandalagiu a zburat pe spate. Tot cu câte o palmă şfichiuitoare i-a doborât la pământ pe Nicuriuc şi Dumitraş. Ecoul loviturilor s-a reverberat până pe lângă fântână, împrăştiindu-i pe ceilalţi cârcotaşi.
Cei trei cusurgii s-au ridicat de jos şi s-au apropiat de bunicul Vasile şi l-au îmbrăţişat, iar bătrânul i-a invitat pe toţi în casă să le dea ceva de băut. Găliganii l-au urmat şi moş Vasile i-a aşezat la masă şi bunica Maria le-a umplut farfuriile cu borş şi paharele cu vin. După care Caşu m-a îmbrăţişat, declarându-mi că pentru el sunt ca un frate, iar Nicuriuc se pupa cu bunicul Vasile, promiţându-i că mâine o să pună un acoperiş nou. Totuşi cel mai pupat eram eu. Pe urmă, s-a făcut ora patru de noapte şi Dumitraş, Nicuriuc şi Caşu au plecat cu coasele şi topoarele pe umeri, jurându-mi o prietenie veşnică.
După vreo jumătate de oră, am tăiat-o şi eu, la insistenţele bunicii Maria care se temea ca gâlceava să nu se reaprindă spre dimineaţă. Am plecat desculţ şi pe întuneric, însoţit de bunicul Vasile.
Spre deosebire de flăcăii din Flutura însă georgienii aveau năravul să te pupe direct pe buze. Cel puţin Caşu, Nicuriuc şi Dumitraş mă ţucuiseră pe obraz, dar nu pe buze, pe când tipii ăştia mă încolăceau cu mâinile pe după gât şi mă pupau pe buze, şi treaba asta nu-mi plăcea de nicio culoare. Totuşi ne împăcaserăm şi acum toastam în cinstea popoarelor noastre. Pentru că ne-am împrietenit, ne-am tăiat la mâini şi ne-am propus să luptăm, împreună, contra ocupaţiei sovietice.
Note
1 Tkven kartveli hart? – Sunteţi georgieni? (trad. din georgiană).
2 Net, mî maldavani – Noi suntem moldoveni (trad. din rusă).
3 Kartulad vlaparakob? – Vorbiţi georgiana? (trad. din georgiană).
4 Ra saheli gakvt? – Ce nume aveţi? (trad. din georgiană).
5 Maia imea Enrico a evo Angelo – Numele meu e Enrico, iar numele lui e Angelo (trad. din rusă).
6 Kartulad, şeidzleba! – Vă rog, în georgiană! (trad. din georgiană).
7 Ne magu pa gruzinskii – Nu pot în georgiană (trad. din rusă).
8 Pacemu ne mojete? Stolico let jivete v Gruzii i niznaite gruzinskii iazâc?! Cac ăta mojno, svini! – De ce nu puteţi? De atâţia ani trăiţi în Georgia şi nu ştiţi georgiana! Cum se poate una ca asta, porcilor! (trad. din rusă).
9 Mî ne svini, mî maldavani – Noi nu suntem porci, noi suntem moldoveni (trad. din rusă).
10 Cemodan, vogzal, Kişinev! – Valiza, gara, Chişinău! (trad. din rusă).
11 Tkven iţit kartulad? – Ştiţi georgiana? (trad. din georgiană).
12 Şto vî scazali? Vî magli bî gavariti na narmalinâm celoveceskom iazâke?A şto blea ăta za iazâk na catorom vî gavarite? – Ce-aţi spus?Aţi putea vorbi într-o limbă omenească normală?Da ce pula calului de limbă mai e şi asta în care vorbiţi voi? (trad. din rusă).
13 Blea, fasşâstî, padnimaiut golovu. Mulî nesciastnâie! Nada maciti vseh va sartire – Futu-i, fasciştii, îşi ridică capetele. Catâri nenorociţi! Ar trebui să-i strivim în propriul lor suc! (trad. din rusă).
14 Cemodan, vogzal, Rasia! Vaşa mati jdet vas damoi! Uberaitesi von! Tambovskii volk vam brat! – Valiza, gara, Rusia! Mamele voastre vă aşteaptă acasă! Căraţi-vă la mama dracului! Lupul din Tambov vă e frate! (trad. din rusă).
15 Rebeata, zdesi cacaia-ta nedarazumenia. Vî ne tak poneali menea. Ia svoi, rebeata! – Fraţilor, e o neînţelegere la mijloc. M-aţi înţeles greşit. Eu sunt de-al vostru, fraţilor! (trad. din rusă).
16 Kucikudum, tri colodţa, / sahrani, sahrani nas ot solnţa – Kucikudum, trei fântâni / apără-ne de soare (trad. din rusă).
Textul este reprodus după volumul Măcel în Georgia, Editura Polirom, 2009, p. 135-154.