Patru noiembrie cel trist
Pentru tipar
Pe data de patru noiembrie, seara, cred că după ora opt, m-a sunat, de la Bălţi, doamna Ludmila Cabac. După vocea îndurerată a dumneaei, mi-am dat seama că urmează să aud o veste tristă, nicidecum însă cea pe care am auzit-o: „S-a stins din viaţă Profesorul Valeriu Rusu...”.
La început de septembrie, încercasem de mai multe ori să-l sun, să-l felicit cu ocazia zilei de naştere, dar telefonul de la Marsilia tăcea... Pe la jumătatea aceleiaşi luni, am sunat de la Nisa, unde plecasem împreună cu soţia în vizită la fiul nostru – mă gândeam că între Nisa şi Marsilia nu sunt decât vreo două sute şi ceva de kilometri şi poate că am fi reuşit să ne întâlnim (îmi era dor de dl Profesor, în ultimii ani nu comunicam decât la telefon)... Mi-a răspuns doamna Aurelia şi astfel am aflat că Profesorul e la spital, grav bolnav. Revenind la Chişinău, am format din nou numărul de la Marsilia, şi am înţeles că lucrurile nu s-au schimbat prea mult – speranţe mici, mici de tot...
Şi acum, acest patru noiembrie, care, de azi înainte, va fi scris cu lacrimi în calendarele prietenilor Profesorului... Studenţii de la Facultatea de Litere din Aix-en-Provence îl iubeau mult (îi spuneau simplu, Valeriu, ca unui coleg, ca unui frate). Membrii Seminarului de traduceri „Mihai Eminescu”, pe care l-a fondat şi l-a condus ani în şir, învăţau cu plăcere şi asiduitate limba română – Profesorul, om de mare cultură, a ştiut şi a avut harul de a convinge, de a-i face pe tinerii francezi să citească în original şi să îndrăgească poezia lui Eminescu, Blaga, Arghezi, Stănescu, Sorescu, poezia românească din Basarabia (acum zece ani, la Editura Ştiinţa, apărea antologia Domniei Sale Echos poétiques de Bessarabie, care s-a bucurat de două lansări memorabile, organizate de familia Rusu: la Ambasada României din Paris şi la Facultatea de Litere din Aix-en-Provence – aici întâlnirea studenţilor francezi cu un grup de scriitori din Chişinău a durat mai bine de patru ore!).
Originar din Basarabia, Valeriu Rusu nu şi-a uitat niciodată rădăcinile. A păstrat legături strânse cu oameni de ştiinţă şi de cultură de aici, a încurajat şi a sprijinit efortul tinerilor basarabeni de a studia în Franţa... A susţinut întotdeauna aspiraţiile noastre de reunire cu Patria-mamă, visa să se întoarcă într-o bună zi acasă – într-o Basarabie românească liberă, fără sârmă ghimpată pe Prut.
A fost de câteva ori oaspete drag al casei noastre, nu voi uita niciodată acele clipe care mi-au înseninat inima. Era un bărbat frumos, înalt, cu părul uşor ondulat atins de prima ninsoare, pe faţa lui blândă puteai citi ca-ntr-o carte deschisă lumina răzbătând din adâncul sufletului său... Un om de o rară bunătate... Nu m-am întrebat niciodată dacă are sau nu duşmani, ştiu însă că Domnia Sa era un adversar neîmpăcat al inculturii, ipocriziei şi inechităţii.
La noi în casă l-am auzit spunând: „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să mulţumesc nimănui...”. Iar eu, astăzi, după patru noiembrie cel trist, zic: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat norocul să-l cunosc pe Valeriu Rusu, căruia atâţia oameni au pentru ce să-i mulţumească”.
Cred că la trecerea dragului nostru prieten în lumea celor drepţi n-a căzut o stea... Cred, mai degrabă, că steaua care s-a aprins în ceruri la naşterea sa are acum o lumină mai intensă, îmbogăţită de toate lucrurile frumoase, de neuitat, pe care Profesorul le-a lăsat aici, pe Pământ, şi pe care ea, steaua lui, vie, fierbinte, se sprijină...
Verbele limbii române refuză să vorbească despre Valeriu Rusu la timpul trecut...